„Iubirea, ca să fie adevărată, trebuie să doară!” Acuzaţia că Maica Tereza ar fi fost liderul unei secte stârneşte polemici aprinse

„Iubirea, ca să fie adevărată, trebuie să doară!” Acuzaţia că Maica Tereza ar fi fost liderul unei secte stârneşte polemici aprinse

Călugăriţa Mary Johnson a părăsit ordinul Misionarele Carităţii în 1997 şi a publicat un volum de memorii despre experineţa ei FOTO captură You Tube

Un podcast bazat pe mărturiile unor călugăriţe din ordinul Misionarelor Carităţii şi intitulat  „The Turning: The Sisters Who Left” în care una din ele afirmă că uneori graniţa dintre religie şi cult devenea poroasă a stârnit dispute referitoare la diferenţa dintre un lider religios carismatic din anii 1970 şi unul contemporan - mai ales din cei ce sunt demascaţi acum peste tot în presa americană.

Ştiri pe aceeaşi temă

Un articol de opinie semnat de Michelle Goldberg şi publicat în New York Times sugera încă din titlu o invitaţie la dezbatere: A fost Maica Teresa liderul unei secte?
 
Un jurnalist specializat în tematici religioase a venit cu o replică în apărarea unei sfinte în perspectivă teologică în măsura în care nu putem veni cu o măsură laică şi prea puţin obiectivă jurnalistic şi să susţinem lucruri scoase din context.
 
Dar la mijloc sunt simplele mărturii ale unor călugăriţe precum Mary Johnson care şi-a dezvăluit experienţa celor 20 de ani în ordinul înfiinţat de Maica Teresa, canonizată în 2019 ca Sfânta Teresa din Calcutta.
 
O relaţie complicată, în care aspiraţia la o vocaţie de ajutorare a semenilor a devenit ambiţie şi o luptă pentru o chemare ce nu a părut posibil de realizat în condiţiile a ceea ce păreau mai degrabă a fi ritualuri, şi nu trepte de pregătire.
 
Mary Johnson, prima născută într-o familie americană de catolici, era în căutarea unui semn de la Dumnezeu când a descoperit un articol din revista Time despre Maica Teresa. În 1977, la 19 ani, a simţit o fascinaţie şi o dorinţă de a se dedica aceleiaşi cauze a celor mai săraci dintre săraci. Dar s-a lovit de extremele acelor jurăminte de castitate şi de sărăcie care aveau legătură confuză cu iubirea şi sacrificiul sub forma autoflagelării astfel încât sinele cuiva să se micşoreze până la iubirea totală pentru Dumnezeu.
 
Mary Johnson a părăsit ordinul pe canale oficiale în 1997 - anul în care a murit, la 87 de ani, Maica Teresa - deşi a fost tentată să fugă mai devreme. Ea descrie o situaţie în care a trebuit să-şi asume jurămintele pe viaţă chiar înainte de a fi conştientă de aşa-zise ritualuri de penitenţă, dedicare totală şi renunţare la orice stare de confort psihologic sau fizic. Certată că a folosit duşul şi nu un vas de apă cu care să-şi spele trupul, nu a priceput de ce.
 
Mary a nuanţat pentru New York Times că ritualurile - precum tăierea şi arderea părului - au „multe din trăsăturile”unui cult, doar că aici e vorba de Biserica Catolică, deci de o religie recunoscută ca atare.
 
„Maica Teresa ducea totul la extrem”, spune Mary, şi „era preocupată de respectarea jurământului castităţii până la paranoia”.
 
Ordinul nu permitea prieteniile exclusive în afara grupului, era în special interzis să te apropii de o singură persoană, deşi fiecare trebuia să fie însoţită de o alta oriunde mergea. Nu era voie să ai o conversaţie privată sau să porţi discuţii.
 
Prinsă de o soră la duş cu apă rece, a fost făcută „leneşă, vanitoasă, lipsită de modestie”. Apoi au venit etapele de pregătire, între care „disciplina”, în care se biciuiau cu o coardă cu noduri ca formă de penitenţă.
 
„Era o practică zilnică,cu excepţia duminicilor şi zilelor de sărbătoare”, iniţial 15 şi apoi ca soră, 50 de lovituri zilnice.
 
Acestea pot devia în anumite circumstanţe către un soi de plăcere erotică sado-masochistă, spune Mary. 
 
Călugăriţele îşi puteau vizita familia o dată la 10 ani şi aceasta le putea suna în caz de urgenţă - un membru al familiei pe moarte sau foarte bolnav.
 
„Dacă vrei să-i cunoşti pe cei năpăstuiţi, trebuie să înţelegi ce e sărăcia şi de aceea în societate noastră ea este libertatea şi forţa noastră”, spunea Maicii Teresa.
 
Mary a dezvăluit că simte încă afecţiune atât pentru cele rămase în ordin cât şi pentru cele care l-au părăsit - dar se întristează să vadă cât de mult s-a abătut ordinul de la „impulsul iniţial al Maicii Teresa” şi cât de mult s-a pervertit totul.
 
„M-am îndrăgostit. M-am făcut bucăţi. Între atacuri de panică şi accese de depresie, mi-am publicat scrierile. În cele din urmă, după o luptă spirituală lungă, am trecut peste credinţa mea religioasă, am lăsat-o în urmă”.
 

Explozie de documentare despre culte în SUA

 
În articolul său de opinie din New York Times, Michelle Goldberg remarcă o explozie de documentare despre secte în epoca Trump. Noul podcast (mai) se încadrează acestui tipar - începe cu mărturia unei femei care vrea să scape dintr-un ordin religios - are o ocazie şi îşi face un plan dar nu merge până la capăt. Podcastul prezintă ordinul călugăriţei sfinte ca un mediu de abuz psihologic şi coerciţie şi pune în discuţie în ce măsură diferenţa în raport cu un cult stă doar în credinţa acceptată de societate.
 
Pentru că e „atât de strâns identificată cu Biserica Catolică, oamenii tind să asume că termenul cult nu i se aplică”, a dezvăluit Mary. Jurnalişti precum Christopher Hitchens, care a scris cărţi şi a făcut documentare („Hell’s Angel”), o numeşte „demagogă, obscurantistă (înapoiată) şi slujitoare a resorturilor pământeşti”. El şi alţi critici au acuzat-o pe Maica Teresa de fetişizarea suferinţei în locul alinării ei -până la acceptarea unor condiţii de îngrijire neigienice şi refuzul medicamentelor pentru durere.
 
Totuşi surorile care au plecat nu au sentimente în totalitate negative - mai ales în privinţa Maicii Teresa - după ce şi-au dedicat o mare parte din viaţă Misionarelor Carităţii - doar că acel spirit de la început de „Să facem ceva frumos pentru Dumnezeu” s-a „pervertit pe parcursul anilor” la nivelul ordinului, acuză cele care au părăsit ordinul după zeci de ani de slujire.
 
Interesul crescut pentru secte a primit un impuls după experienţa SUA cu Donald Trump ca un lider carismatic dar „sociopat” (cuvintele jurnalistei) care a atras o mare parte din populaţie în mrejele unei realităţi alternative. În sens larg, este vorba de o tendinţă în cultura americană de a reevalua personalităţile trecutului istoric. Văzută cu ochi laici contemporani, o comunitate creată în jurul unui lider iniţiator ce profesează idolatrizarea suferinţei şi anihilarea oricărui sine feminin nu pare ceva binecuvântat şi eteric, ci ma degrabă oferă un tablou sinistru, scrie jurnalista.
 
Clemente Lisi, un jurnalist experimentat, colaborator al Religion Unplugged, a publicat un articol de opinie în care pune dezbaterea în context - America îşi revizuieşte perspectiva asupra figurilor de vază - în cazul unora, poate pe bună dreptate, în al altora (Mahatma Gandhi), motivele nu sunt prea clare.
 
Printre ei se află mai nou şi Maica Teresa - cea care s-a stabilit în India pentru a-i ajuta pe cei mai săraci dintre săraci, care a primit în 1979 Premiul Nobel pentru Pace, iar în 2016 a fost canonizată după ce înfăptuit două miracole.Şi, tot mai nou, e descrisă ca lider al unui cult.
 
„Ne duce înapoi la corupţia medievală a bisericii care vindea indulgenţe bogaţilor în timp ce predica focul iadului şi abstinenţa săracilor. Ea nu a fost prietena săracilor, ci a sărăciei. Ea spunea că sărăcia e un dar de la Dumnezeu. Toată viaţa s-a opus singurei cure pentru sărăcie. care e împuternicirea femeilor şi emanciparea lor din versiunea unor vite obligate la reproducere”, scria jurnalistul englez Christopher Hitchens, în 2003, în Slate.

În apărarea Maicii Teresa: sfântă, nu liderul unui cult

Lisi remarcă că descrierile surorilor privind viaţa lor nu sunt neobişnuite în ordine religioase şi mai ales în cel romano-catolic - accentul asupra suferinţei vine din cea lui Isus pe cruce care a considerat-o mântuitoare. Cercetătorul în domeniul religiei Megan Goodwin definea cultul în viziunea unei persoane laice ca fiind „religia care nu-mi place”.
 
Şi apoi, jurnalismul obiectiv înseamnă ca ambele părţi să-şi spună punctul de vedere, ceea nu e neapărat cazul într-un podcast sau într-un documentar. Povestea poate fi legitimă însă trebuie însoţită de concepţia teologică ce fundamentează un ordin religios, iar ce face Goldberg e să ia nişte citate în baza cărora să susţină ideea că Maica Teresa era o persoană rece şi crudă. Dar nu se ţine cont de nişte aspecte: călugăriţa nu a căutat faima când a început să îngrijească oameni fără adăpost, leproşi, muribunzi şi orfani. Malcolm Muggeridge a scris în 1971 o carte despre ea după ce i-a luat un interviu. Între timp, Misionarele Carităţii au făcut bine în toată lumea.
 
Un alt aspect este faptul că există o procedură riguroasă pentru acordarea sfinţeniei - şi acea persoană trebuie să fi înfăptuit cel puţin două miracole. Maicii Teresa i s-a atribuit vindecarea unei tumori după ce o bolnavă s-a rugat cu medalionul ei în mână şi salvarea unui bărbat cu o inflamaţie a creierului.
 
Aceşti oameni, cum a fost şi Ioan Paul al II-lea, care a sprijinit procesul de canonizare a Maicii Teresa, s-au aflat în fruntea unor organizaţii mari - greşeli se făceau constant, iar deciziile lor nu erau agreate de toată lumea, pentru că şi ei erau nişte oameni. Ei nu se mai pot apăra acum -aşa că e foarte convenabil pentru cineva să vină acum şi să lanseze acuzaţii.
 
„Vreau să devin sfântă, potolind setea de iubire şi de suflete a lui Iisus. Mai am o altă mare dorinţă: să dăruiesc Bisericii multe sfinte din Congregaţia noastră. Pentru aceste două lucruri mă rog, muncesc, sufăr...”, îi scria Maica Teresa Arhiepiscopul Periei, în 1950.
 
Călugăriţa de origine albaneză care şi-a început munca de caritate în India a creat ordinul după o viziune de tipul „vocaţie în vocaţie”.
 

Povestea lui Mary

Mary Johnson spune s-a aflat în preajma Maicii Teresa şi a cunoscut-o - a iubit-o profund şi totodată a avut „o relaţie complicată cu ea”, Observaţia despre linia subţire între religie şi cult a venit în contextul jurăminteo de ascultare - în care surorile aveau cunoaştere dintr-o singură sursă şi nu o puteau discuta.
 
„Povestea mea este a unei femei care ajunge să o dezamăgească pe cea mai admirată femeie din lume”, spune ea.
 
Când avea 12 ani, părinţii lui Mary au început să practice catolicismul carismatic. Un copil singuratic, Mary aştepta ca Dumnezeu să-i dea un semn despre chemarea sa - a fost coperta revistei Time, unde a văzut-o pentru prima dată pe Maica Teresa şi a fost impresionată de cauza ei. Era o liceană.
 
„Inima mi-a luat foc. Şi am simţit atunci că Dumnezeu îmi vorbeşte”.
 
Mary a ajuns în 1977 la casa de misiune din Bronx, New York. O placă pentru noile intrate enunţa: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Evanghelia lui Ioan). 
 
Mary spune că o soră supraveghea aspirantele şi le corecta public greşelile, ca în armată.
„Ideea este că Misionarele Carităţii aveau o instrucţie de tip militar care trebuiau să te zdrobească încât să nu mai fii nimic”, să „fii atât de singur încât să nu mai depinzi decât de Dumnezeu”, spune Kelli Dunham, una din surorile care au plecat, care s-a alăturat ordinului în 1994.
 
„Auzisem despre sfinţi şi abilităţile lor de a vedea în suflet şi mă gândeam că ea nu ma va plăcea. Celălalt lucru care mă speria era: şi dacă eu nu o voi plăcea?”, povesteşte Mary despre prima întâlnire cu sfânta.
 
„Dumnezeu te-a chemat aici. Isus nu s-a adresat altcuiva, ci doar ţie. Trebuie să-i fii credincioasă pe viaţă sau să pleci acasă acum. Rostea aceste cuvinte pe un ton limpede şi puternic în faţa unor femei abia-venite care nu îşi pricepuseră chemarea. Întrebarea era nedefinită. Dar Maica ştia sigur. Atracţia e viaţa de sacrificiu, pentru că vrei să faci ceva diferit, chiar dacă este foarte conservator. Dar mai este şi foarte radical. Maica Teresa era preocupată mai ales de jurământul castităţii, până la paranoia. I-a contaminat şi pe ceilalţi. Spunea: uneori e necesar, trebuie să atingi bebeluşii, ei trebuie hrăniţi - dar, odată ce ai terminat, îi pui jos. Prietenia era în special interzisă şi dacă te apropiai puţin mai mult de o singură persoană erai admonestat. Se temeau că altcineva s-ar simţi exclus. Şi mai era şi teama de relaţii homosexuale, pentru riscai să te arzi ”.
 

Jurăminte

„În carte (a ordinului) scria că faci jurăminte pe un an. Ştii însă în inima ta că nu poţi să spui da lui Isus decât facă o faci pe viaţă. Cred că Maica Teresa a dus totul la extrem”.
 
După un an, în 1978, a ajuns la Roma şi a devenit novice. A primit cu ocazia sa un nou nume: Sora Donata. A fost intonat jurământul: Am decis să-l urmez pe Isus. Nu mai e cale de întoarcere. Novicele şi-au pus cozile de cal într-un coş. Apoi au fost tunse complet.
 
„A fost înfricoşător - totul a devenit deodată foarte real. Mă spălam şi am simţit un miros greu şi oribil. Şi mi-am văzut supraveghetoarea punând cozile pe foc şi rostind din nou jurământul”.
 
Într-o zi, o soră cu care lucra la bucătărie s-a ars cu apă fierbinte după ce a scăpat o oală masivă. Nu i s-a permis să stea în pat şi superioara i-a spus lui Mary: „Maica ne spune mereu că pentru a fi adevărată iubirea trebuie să doară”.
 
Mary a simţit aceste cuvinte ca o palmă peste faţă cum a simţit şi jurământul - tăind în carne vie.
„O, sunt atâtea feluri de a te sacrifica. Dacă mâncarea nu are sare, nu pune, şi dacă e potroacă, pune şi mai multă”, i-a spus Maica Teresa după ce i-a înmânat mărgele de numărare a sacrificiilor pe care să le contabilizeze într-un caiet.
 
„Iubirea trebuie să doară. Voiam să învăţ să iubesc şi iubirea să fie centrul vieţii mele. Bine, deci asta era o cale”, spune Mary, remarcând că a aflat regulile pe parcurs şi în momente în care nu mai putea da înapoi, „când deja ai acceptat atâtea lucruri lipsite de logică şi iată, mai venea încă unul”.
 

Noaptea întunecată a spiritului

„În sufletul meu, multă contradicţie: un dor profund de Dumnezeu, atât de profund încât creează suferinţă; o suferinţă continuă şi, împreună cu aceasta, sentimentul de a nu fi dorită de Dumnezeu, de a fi golită în interior, fără credinţă, fără iubire, fără zel. Sufletele nu emană nicio atracţie. Cerul nu înseamnă nimic pentru mine: îmi apare un loc gol!”, se arată în scrisorile Maicii Teresa publicate în 2017.
 
În cadrul unui interviu acordat Radio Vatican de părintele capucin Raniero Cantalamessa, predicator al Casei pontificale, cu ocazia apariţiei volumului de scrisori, acesta explică:
„Este un aspect foarte cunoscut în tradiţia creştină. Poate părea nou, inedit în forma trăită de Maica Tereza pentru că, în timp ce „noaptea întunecoasă a spiritului” trăită de Sfântul Ioan al Crucii este un timp pregătitor al unei etape definitive şi care este numită perioadă „ce uneşte”, pentru Maica Tereza pare să fi fost o stare constantă, începând cu un anumit moment al existenţei sale, de când a început marea operă a carităţii şi până la sfârşitul vieţii. 
 
În opinia mea, prelungirea acestei aşa-numite „nopţi” are o semnificaţie pentru noi, în prezent. Cred că Maica Tereza este sfânta erei mediatice, pentru că această „noapte a spiritului” a protejat-o de riscul de a deveni o victimă a mass-mediei, în sensul exaltării de sine. Întocmai cum mărturisea ea însăşi, şi anume că în faţa marilor onoruri şi al entuziasmului presei nu simţea nimic, pentru că trăia acel gol interior. Trăia, aşadar, într-un fel de „carcasă de azbest”, pentru a putea traversa era mediatică”.
 
Vedeţi, tocmai această suferinţă crâncenă, ce a dus la acest vid de Dumnezeu, este semnul unui fenomen pozitiv. Suntem în faţa unei prezenţe-absenţe: Dumnezeu este prezent dar nu este experimentat. Maica Tereza putea sta ore întregi în faţa Preasfântului Sacrament – potrivit mărturiilor persoanelor care o descriu ca fiind ca răpită în timpul adoraţiei – şi ne putem imagina condiţiile în care se afla, martiriul pe care-l trăia. Căci este un adevărat martiriu pentru cine nu-l simte pe Dumnezeu, şi trăieşte acel gol sufletesc, să stea timp de ore, nemişcat, în faţa Preasfântului Sacrament. Este ca şi cum ai sta în mijlocul flăcărilor.
 
 E straniu că cineva se poate uimi de aceste scrieri ale Maicii Tereza sau că-şi poate imagina că acestea ar putea scandaliza lumea. În ce mă priveşte, aceste scrieri îmi prezintă figura Maicii Tereza chiar mai măreaţă de cât până acum, în nici un caz nu o diminuează. Ateii aşa-zişi „normali”, „comuni”, nu sunt tulburaţi de absenţa lui Dumnezeu, în vreme ce pentru Maica Tereza aceasta era proba cea mai teribilă pe care o putea trăi şi cred această călugăriţă are cu adevărat statura unei mari personalităţi a sfinţeniei creştine, tocmai graţie capacităţii de a ascunde aceste fenomene şi de a le trăi în mod personal, în intimitatea absolută a inimii.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările