Sursă foto: EA Worldview

„Nu ne putem apăra împotriva tuturor ameninţărilor, dar acum suntem vulnerabili la aproape orice.” - General maior Brett Williams, fost director de operaţiuni al Comandamentului cibernetic al SUA

În 2007 preşedintele George W. Bush le-a cerut consilierilor săi de securitate o a treia opţiune pentru a reduce ambiţiile nucleare ale Iranului, după ce administraţia americană a considerat că toate opţiunile diplomatice au eşuat iar războiul nu părea cea mai potrivită soluţie. Keith Alexander, directorul Agenţiei Naţionale de Securitate la acea vreme, a propus un efort final sub forma unui virus digital, care mai târziu a devenit cunoscut sub numele de Stuxnet. Acest „Hail Mary” propus de Alexander şi aprobat de administraţia Bush, a eliberat din Cutia Pandorei arma viitoarelor confruntări în al cincilea domeniu. Chiar dacă la acea vreme SUA au evitat un război convenţional cu Iranul, dar lansarea Stuxnet în lume a deschis un front cu totul nou. Virusul a trecut Rubiconul de la spionaj defensiv la o armă cibernetică ofensivă şi, în doar câţiva ani scurţi, va fi folosit ca precedent de cel mai mare competitor al Americii în secolul 21 – China. În prezent nu există o altă competiţie mai importantă pentru viitorul sistemului internaţional decât cea dintre Washington şi Beijing. Iar în relaţia dintre cele două superputeri nu există alt domeniu care ar stârni mai multe divergenţe decât securitatea cibernetică. Neîncrederea reciprocă este în creştere şi începe să genereze evaluări profund negative ale intenţiilor strategice pe termen lung ale fiecărei ţări iar cel de-al cincilea domeniu se dovedeşte a fi la fel de provocator ca preocupările tradiţionale care au dominat de multă vreme agenda SUA-China.

Arrakis 2.0

Acţiunea din celebrul roman Dune al lui Frank Herbert este plasată într-o lume în care Pământul a fost devastat cu mult timp în urmă de un război nuclear global împotriva maşinilor inteligente artificiale. În centrul evenimentelor este Casa Atreides, care la scurt timp după ce a ajuns să conducă planeta Arrakis – cunoscută şi sub numele de Dune datorită deşerturilor de la Polul Nord – a fost sabotată politic şi îndepărtată de la putere de familia rivală, Harkonnen. Paul Atreide, eroul adolescent al cărţii, se refugiază în vastul deşert al planetei, acolo unde „viermi de nisip lungi de o mie de picioare cutreieră adâncurile planetei”, ieşind ocazional la suprafaţă pentru a mistui totul în calea lor. Pe măsură ce creşte, tânărul Atreide învaţă metodele de supravieţuire ale nativilor de pe planeta Arrakis, inclusiv abilitatea acestora de a călări viermii de nisip. În cele din urmă Paul Atreide va conduce o revoltă de gherilă şi călare pe spatele viermilor de nisip, împreună cu nativii ‚fremen’ de pe Dune recuceresc capitala şi preiau controlul asupra tuturor celor care sprijiniseră familia Harkonnen în lovitura de stat împotriva Casei nobile a Atreizilor.

Contextul în care se desfăşoară acţiunea din Dune este unul arid futurist. Intriga este condusă de jocuri politice care amintesc de Game of Thrones. Problemele pe care le abordează autorul sunt la fel de moderne precum televiziunea color sau viitoarele călătorii spre Marte. Geniul lui Frank Herbert se manifestă prin capacitatea sa de a combina trecutul, prezentul şi viitorul într-o singură mişcare elegantă numită Dune. Însă dincolo de calităţile beletristice romanul ştiinţifico-fantastic al lui Herbert introduce ideea de schimbare de paradigmă. Confruntările viitorului nu vor mai avea caracteristicile medievale sau specifice celor două războaie mondiale, nici măcar trăsăturile Războiului Rece.

De la războiul din Afganistan la atacurile cibernetice din secolul 21, romanul lui Frank Herbert a anticipat şi a modelat războiul aşa cum îl cunoaştem. Sursă: Wired.

Geopolitica este studiul oamenilor şi al locurilor lor, dar oamenii sunt nestăpâniţi, niciodată mulţumiţi să rămână acolo unde sunt. Încă de la geneză oamenii au sfidat tot ce îi limita şi au dezvoltat instrumente şi strategii care i-au ajutat să ajungă acolo unde şi-au dorit. Au ajuns din peşteri să străbată oceanele, iar mai apoi în spaţiu. Iar din spaţiu au revenit pe pământ unde au descoperit un nou domeniu, cel virtual, acolo unde se poate călători nelimitat. Astfel, noile rivalităţi au fost mutate în cel de-al cincilea domeniu – acest Arrakis 2.0 al secolului 21. Spaţiul cibernetic a evoluat în ultimii ani, devenind un domeniu critic al relaţiilor internaţionale, la fel cum oceanele şi spaţiul cosmic au fost în secolele anterioare. Acest domeniu capătă o importanţă din ce în ce mai mare deoarece este global şi nu are graniţe fizice în sferele interne şi internaţionale. În plus, pe măsură ce un procent din ce în ce mai mare al activităţii umane migrează în spaţiul cibernetic, indivizii, grupurile, corporaţiile şi statele naţionale devin tot mai dependente de acesta. Ceea ce se întâmplă în spaţiul cibernetic poate ajuta sau dăuna ordinii şi bunăstării în interiorul statelor, precum şi stabilităţii şi prosperităţii sistemului internaţional în general.

Însă odată cu migraţia competiţiei dintre state spre spaţiul cibernetic s-a crezut că ştiinţa geopolitică va deveni inutilă. S-a considerat că lipsa unor delimitări fizice nete între state va eroda analiza strategică, întrucât distanţele mari şi imposibilitatea atribuirii concrete a unei acţiuni sau a alteia vor altera orice construcţie analitică. Dar geopolitica a rezistat. Spaţiul cibernetic, cu toată puterea sa transformatoare, s-a supus regulilor geopoliticii, doar că transferul rivalităţilor dintre marile puteri în acest nou domeniu a creat noi paradigme. Astfel, pentru teoreticienii secolului 21 aceasta va fi marea provocare: adaptarea la noile realităţi şi deschiderea spre ceea ce Thomas Kuhn numea, la mijlocul secolului 20, “schimbarea de paradigmă”. Filosoful american a folosit-o pentru a defini concluzia unei crize a gândirii ştiinţifice sau a unei perioade în care greutatea pură a misterelor şi contradicţiilor necunoscute a slăbit gândirea ştiinţifică acceptată, până când aceasta a fost deconstruită. Ceea ce a apărut a fost un nou mod de dezvoltare a naturii care se bazează pe un nou set de presupuneri. Această abordare este perfect aplicabilă şi relaţiilor din sistemul internaţional, întrucât dinamica şi evoluţia lor impune nevoia actualizării teoriilor tradiţionale. “O lume cu totul nouă are nevoie de o ştiinţă politică nouă,” spunea în 1835 Alexis de Tocqueville, în clasica Despre democraţie în America. În următoarele decenii, vechile paradigme în cadrul cărora a funcţionat sistemul internaţional în ultimele sute de ani vor fi puse sub semnul întrebării. O să apară noi dezbateri, controverse şi ideologii. Unele dintre convingerile noastre profunde “vor fi revizuite sau abandonate cu totul.”.

Până de curând spaţiul cibernetic era considerat în mare măsură o problemă a politicii secundare (low politics) – un termen folosit pentru a desemna condiţiile de fond, deciziile şi procesele de rutină. Prin contrast, problemele de interes ale politicii principale (high politics) au de-a face cu securitatea naţională, instituţiile de bază şi sistemele de decizie esenţiale pentru stat. Naţionalismul, implicarea politică, disputele politice, conflictele, violenţa şi războiul se numără printre preocupările comune ale politicii principale. Însă în ultimii ani acele domenii ale politicii secundare au început să iasă la suprafaţă. Dacă efectele cumulate ale activităţilor normale schimbă dinamica stabilită a interacţiunii, atunci rutina aparentă poate trece în prim-planul atenţiei politice (vezi aici). Această nouă realitate a propulsat în lumina reflectoarelor domenii adesea tratate ambiguu. În ultimii ani problemele legate de spaţiul cibernetic şi utilizările sale au ajuns pe cel mai înalt tărâm al politicii principale. Noile evoluţii din spaţiul cibernetic au ajuns să genereze noi tipuri de vulnerabilităţi, punând sub semnul întrebării înţelegerea tradiţională a relaţiilor internaţionale, a conceptelor clasice şi a realităţilor corespunzătoare secolului 21. Arrakis 2.0 nu mai este doar o poveste ştiinţifico-fantastică dintr-un viitor îndepărtat. Este aici, şi-a făcut loc în contemporaneitatea noastră, obligându-ne să ne ajustăm viziunea şi abordările teoretice şi practice, deoarece înţelegerea a ceea ce se întâmplă este cel mai precis mod de a anticipa viitoarele provocări.

Realpolitk în epoca războiului cibernetic

Statele Unite au fost în fruntea revoluţiei cibernetice încă de la începutul acesteia. China este relativ întârziată în acest domeniu, dar recuperează eficient. Acesta nu este un accident, ci mai degrabă rezultatul unei strategii asumate de Beijing. În ultimii ani conducerea chineză în general şi preşedintele Xi Jinping în special au făcut tot posibilul să recunoască şi să analizeze evoluţiile din domeniul cibernetic, să articuleze perspectiva Beijingului privind supremaţia în cel de-al cincilea domeniu şi, ulterior, să promoveze dezvoltarea unei gândiri strategice care să le ofere „oportunitatea istorică pentru dezvoltarea informatizării în încercarea de a consolida puterea ţării în spaţiul cibernetic.” Mai mult, campaniile de spionaj cibernetic sponsorizate de stat ale Chinei au intrat în centrul atenţiei ca o problemă serioasă pentru securitatea naţională a SUA, şi chiar pentru dominaţia sa comercială. La mijlocul anilor 2000, o serie de intruziuni cunoscute sub numele de Titan Rain despre care se crede că ar fi fost efectuate de spioni cibernetici care lucrau pentru Armata Populară de Eliberare a Chinei, au pătruns în serverele companiei Lockheed Martin, ale Sandia National Labs şi NASA. În mai puţin de un deceniu hackerii chinezi au preluat totul, de la designul următorului avion de luptă F-35 la codul Google, reţeaua inteligentă din SUA şi formulele pentru Coca-Cola şi a vopselei Benjamin Moore. Mai mult, în iunie 2015, atacul cibernetic asupra Biroului Statelor Unite pentru Managementul Personalului (OPM) a dus la furtul celor mai sensibile date a 21.5 milioane de americani care au avut vreodată o autorizaţie de securitate.

Ideea de război cibernetic a fost o consecinţă naturală a revoluţiei digitale. Dacă toată activitatea militară depindea de colectarea, procesarea şi transmiterea rapidă a datelor, atunci nu ar trebui să fie aceasta o preocupare la fel de importantă precum lansarea unor rachete sau prevenirea unor atacuri ale inamicilor? Dacă toate funcţiile cheie ale unei societăţi moderne – energie, transport, servicii bancare, sănătate şi educaţie – depind de aceste fluxuri de informaţii, ar fi posibil ca o ţară să fie adusă în pragul colapsului fără să se tragă un singur foc de armă? Blocarea fluxului de informaţii ar echivala cu închiderea unui comutator gigantic. Totul s-ar scufunda în întuneric, distrugând economia şi inducând o panică generală la nivel societal. Vulnerabilităţile create de era digitală sunt deja evidente şi, nu de puţine ori, au fost resimţite la nivel global, iar în centrul rivalităţii din spaţiul cibernetic se află cele două super puteri ale secolului 21. Într-un nou sistem bipolar ar trebui să ne aşteptăm să vedem o competiţie de securitate continuă, bazată pe calcule ale puterii relative a statului. SUA vor încerca să îngrădească activitatea Chinei pentru a-şi menţine hegemonia, iar China, la rândul ei, din poziţia de hegemon aspirant, va folosi forţa pentru a modifica status quo-ul dacă beneficiile depăşesc costurile. Noua bipolaritate a sistemului internaţional va crea noi zone de influenţă, iar ambiguitatea care înconjoară capacităţile cibernetice ale statelor va face dificilă măsurarea capacităţii relative, ceea ce va creşte suspiciunea reciprocă între Washington şi Beijing. În acelaşi timp, acest nou tip de dinamică obligă şi domeniul teoretic la o ajustare rapidă şi adecvată la realităţile internaţionale ale secolului 21.

Realismul (cu toate variantele lui) a fost mult timp paradigma dominantă în domeniul relaţiilor internaţionale şi se bazează pe un set general de ipoteze: că statele sunt cei mai importanţi actori, care funcţionează ca unităţi independente în cadrul unui sistem internaţional lipsit de autoritate centralizată şi îşi urmăresc, în mod pragmatic, interesul propriu pentru a-şi asigura puterea şi securitatea. Astfel, adepţii realismului ar trebui să fie primii care să analizeze dovezile empirice care indică tendinţa de expansiune şi dominaţie a Chinei atât în spaţiul cibernetic, cât şi în mediul tradiţional. Puterea cibernetică este definită de Joseph Nye ca „abilitatea de a obţine rezultate preferate prin utilizarea resurselor informatice interconectate electronic ale domeniului cibernetic”, iar potenţialul său de a transforma relaţiile internaţionale a devenit o dezbatere proeminentă. Deşi nu există o teorie a puterii cibernetice (cyber power) în literatura de specialitate (discuţia purtându-se în jurul conceptelor de soft şi hard power), realismul oferă un cadru de gândire în care noul concept de putere cibernetică poate fi atribuit acţiunii unuia dintre actorii implicaţi într-un posibil conflict. Însă realismul clasic ridică şi întrebarea dacă acest tip de putere conferă actorilor puterea tradiţională de constrângere. Dacă prin utilizarea puterii militare (hard power) daunele produse infrastructurii critice pot avea un caracter definitiv, un atac cibernetic nu are – sau cel puţin nu există un precedent în acest sens – un caracter distructiv de o asemenea amploare. Erik Gartzke subliniază limitele unei confruntări în spaţiul cibernetic: „Destabilizarea temporară a infrastructurii, comunicaţiilor sau capabilităţilor militare ale unei ţări sunt un lucru. Cu totul altceva este provocarea unor daune care se traduc într-o schimbare durabilă a echilibrului dintre capacităţile naţionale.” El sugerează că armele cibernetice pot fi eficiente numai atunci când sunt utilizate simultan cu operaţiunile militare convenţionale.

Însă în ciuda provocărilor şi a criticilor realismul oferă cele mai sustenabile scenarii în dezbaterea privind viitorul relaţiei SUA-China şi al securităţii cibernetice. Realismul clasic are uneltele necesare pentru a oferi predicţii privind comportamentul Marilor Puteri, iar o formă actualizată a acestuia – realismul cibernetic – poate contribui la crearea arhitecturii teoretice privind balanţa dintre vulnerabilităţi şi capabilităţile de apărare ale unui actor.

Era digitală de astăzi diferă semnificativ de perioada de glorie a politicii de echilibru a puterii din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Graniţele nu mai sunt bariere. Atacurile cibernetice, finanţate de stat sau ale unor actori nestatali, au capacitatea de a perturba orice sistem conectat la internet. De asemenea, astfel de ingerinţe pot accentua clivajele politice şi slăbi instituţiile civice prin inundarea reţelelor de socializare a unei ţări cu un torent de ştiri false şi teorii ale conspiraţiei.

La apogeul Războiului Rece realiştii clasici priveau cu tristeţe spre secolele anterioare când Marile Puteri se considerau rivale într-un joc cu reguli care limitau scopurile şi mijloacele politicii externe, dar erau comun acceptate. Toate aceste reguli erau menite să reducă unele calcule greşite şi să scadă riscul de escaladare accidentală. Astăzi, liderii şi factorii de decizie politică ignoră aceste perspective, crescând exponenţial riscurile la care este supus sistemul internaţional. Iar un astfel de comportament în spaţiul cibernetic poate avea efecte ireversibile şi va fi aproape imposibil ca viitoarea competiţie dintre SUA şi China să poată fi gestionată. „În absenţa unei anumite clarificări a limitelor şi a unui acord privind regulile reciproce de auto-control, este posibil să apară o situaţie de criză”, avertizează Henry Kissinger.

Desigur, normele restrictive singure nu vor garanta securitatea cibernetică. Pentru ca normele să fie solide împotriva eşecului, acestea trebuie susţinute de o apărare naţională îmbunătăţită împotriva atacurilor cibernetice. În timp ce SUA au dezvoltat capabilităţi cibernetice ofensive foarte performante, în special după atacul terorist din New York, din 11 septembrie 2001, defensiva sa este insuficient dezvoltată şi nu ridică mari probleme inamicilor invizibili care doresc să se infiltreze în al cincilea domeniu american, de la computerele guvernamentale, până în cele din domeniul privat.

De-a lungul istoriei a fost esenţial ca liderii naţionali să ia în serios schimbări majore în natura războiului. Tehnologia cibernetică este marginea de vârf a unei astfel de transformări. Viteza cu care web-ul mondial a devenit o potenţială armă evidenţiază amploarea şi semnificaţia acestei schimbări. Compararea cu acurateţe a puterii naţionale a diferitelor state a fost întotdeauna o provocare, dar schimbările revoluţionare în tehnologiile informatice şi de telecomunicaţii au făcut ca valorile stocurilor pentru cântărirea capacităţii relative ofensive să fie problematice. Raţionamentul echilibrului de putere a apărut într-o lume cu graniţe clar delimitate, în care agresiunea a avut loc în material mai degrabă decât în tărâmul virtual şi a folosit mijloace fizice mai degrabă decât digitale. Lumea de astăzi, în care capacitatea de a perturba este la fel de importantă ca şi capacitatea de a distruge, reprezintă o ruptură bruscă de acel trecut şi, prin urmare, necesită o nouă abordare pentru construirea şi susţinerea ordinii internaţionale.

Relaţia SUA-China în spaţiul cibernetic: spre Pearl Harbor sau Westphalia?

Deşi spaţiul cibernetic reprezintă o caracteristică relativ nouă a relaţiei SUA-China, controversele din acest domeniu au evoluat rapid spre probleme critice şi controversate în ochii ambelor părţi, afectând o gamă largă de domenii. Înţelegerea evoluţiei relaţiei sino-americane din această nouă perspectivă şi a factorilor de bază ai tensiunilor va avea un impact major în ameliorarea divergenţelor şi construirea viitoarei lumi digitale.

În septembrie 2015, preşedintele american Barack Obama a stat alături de preşedintele chinez Xi Jinping în grădina Casei Albe şi a anunţat un acord istoric pentru a opri spionajul economic legat de atacurile cibernetice. Domeniul de aplicare al „U.S.–China Cyber Agreement” a fost unul modest, obligând China şi SUA doar să nu mai fure sau să ajute la furtul de proprietate intelectuală prin intermediul metodelor specifice spaţiului cibernetic. Însă la mai puţin de un an de la semnarea acordului, noua administraţie de la Washington a acuzat guvernul chinez de ingerinţă în sectorul privat american, iar preşedintele Donald Trump a dispus impunerea unor noi sancţiuni economice împotriva Chinei. În 2022, Secretarul de Stat Antony Blinken a oficializat strategia prin care SUA va aborda emergenţa ca super-putere a Chinei: „China este singura ţară care are atât intenţia de a remodela ordinea internaţională, cât şi, din ce în ce mai mult, puterea economică, diplomatică, militară şi tehnologică pentru a face acest lucru. (...) vom concura cu China pentru a ne apăra interesele .”

Creşterea suspiciunii reciproce faţă de intenţiile celuilalt este profund încorporată în domeniul cibernetic, unde activităţile anonime şi invizibile sunt predominante. SUA interpretează fiecare pretenţie şi acţiune a guvernului chinez în spaţiul cibernetic ca făcând parte din eforturile de a-şi spori stăpânirea autocratică la nivel intern şi de a beneficia de a fi revizionistul, precum şi cel care încalcă regulile pe scena internaţională. China consideră că acuzaţiile SUA şi apelul său pentru standarde internaţionale sunt menite să suprime ascensiunea Chinei şi să menţină liderul SUA în spaţiul cibernetic.

În plus, lipsa normelor cibernetice acceptate la nivel internaţional a făcut controversa şi mai complexă. Interpretarea spionajului cibernetic este un bun exemplu. SUA fac o distincţie clară între spionajul cibernetic pentru securitatea naţională şi cel care are ca finalitate posibile beneficii economice; în timp ce îl acceptă pe primul drept motiv legitim pentru a efectua spionaj cibernetic, îl descrie în mod repetat pe cel din urmă drept un motiv inacceptabil. Washingtonul a recunoscut că a recurs la spionaj asupra entităţilor comerciale, dar şi-a justificat ingerinţa drept problemă de securitate naţională. Din perspectiva chineză linia este mult mai subtilă, deoarece securitatea economică în sine este o parte integrantă a propriei securităţii naţionale. China consideră, de asemenea, că linia roşie a fost deja încălcată, concluzie trasă după dezvăluirile din 2013 ale lui Edward Snowden, privind activităţile de supraveghere ale SUA.

Cele două administraţii, de la Washington şi de la Beijing, au mijloacele tehnice şi expertiza pentru a desfăşura operaţiuni ilicite în spaţiul cibernetic şi, până acum, au arătat puţină reţinere în a face acest lucru atunci când servesc intereselor naţionale. Realismul, cu o variantă actualizată de realism cibernetic, este util pentru explicarea atât a stimulentelor pentru spionaj, cât şi a incapacităţii normelor şi instituţiilor liberale de a împiedica acest fenomen. Politicieni, diplomaţi, oficiali militari şi oameni de afaceri şi-au petrecut ultimele trei decenii pregătindu-se pentru un „Pearl Harbor cibernetic”: un singur atac dezastruos care ar aduce la suprafaţă adevărata amploare a atacurilor din al cincilea domeniu. În octombrie 2012, Secretarul Apărării de la acea vreme, Leon Panetta, a avertizat despre acel posibil “cyber Pearl Harbor,” dezvăluind faptul că naţiunea americană era vulnerabilă în faţa unui atac ce ar putea genera o adevărată undă de şoc politică şi economică. Originalul Pearl Harbor, cel din 7 decembrie 1941, a fost un rezultat logic, chiar dacă greşit, al strategiei pe termen lung a Japoniei imperiale de a-şi extinde imperiul din Pacific şi de a bloca efortul Statelor Unite de opri această expansiune. Prin analogie am putea spune că un Pearl Harbor modern ar putea fi o strategie greşit calculată a Beijingului, însă una care ar paraliza, cel puţin pe termen scurt, America.

Comparaţia cu Pearl Harbor încadrează în mod util modul în care dependenţa de spaţiul cibernetic generează vulnerabilităţi pe care adversarii le pot exploata. Ca toate analogiile, trebuie însă aplicată cu grijă. Dar chiar dacă nu este o lebădă neagră, această comparaţie oferă o perspectivă asupra modului în care un adversar ar putea câştiga influenţă asupra unei armate convenţionale superioare, evitând zonele de dominaţie militară mai puternică a statelor şi lansând atacuri cibernetice împotriva infrastructurii militare critice. Este, de asemenea, un avertisment că o mare parte din capacitatea actuală de luptă tactică a Statelor Unite depinde de capacitatea lor de a-şi securiza spaţiul cibernetic, prin intermediul căruia sunt controlate toate capabilităţile militare. Pe măsură ce gama de ameninţări cibernetice se înmulţeşte, iar frecvenţa şi gravitatea atacurilor cresc, Washingtonul are nevoie de o doză de realism cibernetic. Trebuie să trateze ameninţările din al cincilea domeniu ca pe o prioritate geopolitică şi de securitate naţională care necesită o diplomaţie asumată, pentru a convinge adversarii SUA să-şi schimbe comportamentul. La urma urmei, spaţiul cibernetic nu este un tărâm izolat, de sine stătător, ci o extindere a câmpului de luptă geopolitic.

Fostul Secretar al Apărării, Leon Panetta. Sursă: Financial Times.

În ceea ce priveşte capabilităţile cibernetice ale Chinei, acestea sunt cel mai bine descrise de un colonel din Armata Republicii Chineze, Ye Zheng: „Războiul cibernetic este încă în fazele sale incipiente, totuşi majoritatea ţărilor şi armatelor îşi accelerează pregătirile pentru arme cibernetice pentru a evita să fie învinşi în această competiţie. În aceste circumstanţe, China a acordat mai multă atenţie securităţii spaţiului cibernetic.”

Ye descrie operaţiunile cibernetice, inclusiv colectarea de informaţii, paralizia sistemelor unui oponent, integrarea războiului cibernetic şi electronic cu operaţiuni militare mai largi, persuasiunea psihologică şi manipularea mulţimilor dar şi apărarea proprie împotriva tuturor acestor tipuri de vulnerabilităţi.

Ar putea fi utopic să credem că este posibilă resetarea competiţiei SUA-China în spaţiul cibernetic, având în vedere evoluţia de până acum a acesteia. Pentru prima dată după încheierea Războiului Rece, SUA au un competitor pe măsură. China îndeplineşte acum toate criteriile pentru a fi considerată o superputere – capabilităţi financiare, militare (inclusiv nucleare) şi teritoriale, cercetare şi dezvoltare la cel mai înalt nivel, dar mai ales ambiţia de a reconfigura sistemul internaţional unipolar post-1990 într-unul bipolar. Beijingul nu şi-a ascuns ambiţia de a depăşi SUA ca principală superputere economică şi militară a lumii, iar activităţile sale în spaţiul cibernetic decurg în mod logic din acest obiectiv.

Însă există unele acţiuni pe care guvernele le pot întreprinde împreună pentru a preveni ca acest tip de adversitate să fie dăunătoare nu numai relaţiei lor bilaterale, ci şi altor actori din întreaga lume. Iar pentru a evita un posibil Pearl Harbor cibernetic şi pentru a se îndrepta spre o soluţie de tip Westphalia, este necesară integrarea discuţiilor relevante din dialogurile existente la mai multe niveluri, precum şi menţinerea unei relaţii bilaterale deschise şi active. Lipsa canalelor de comunicare şi negociere între SUA şi China din domeniul cibernetic este o problemă veche, cauzată parţial de sensibilitatea subiectului, lacunele de opinie şi deciziile agresive luate de ambele guverne. Faptul că aceste preocupări sunt profund împletite cu cele din alte domenii complică şi mai mult discuţiile.

Pacea şi dezvoltarea sunt melodia principală a vremurilor, dar fantoma războiului cibernetic pluteşte în eter. Acest tip de confruntare este încă în fazele sale incipiente, totuşi atât SUA cât şi China îşi consolidează capabilităţile din acest domeniu, chiar pentru a evita o înfrângere în această competiţie. Securizarea spaţiului cibernetic va necesita cooperare internaţională; cu toate acestea, ameninţările care emană din al cincilea domeniu şi războiul cibernetic sunt încă puţin înţelese. Fără o înţelegere clară a acestui tip de conflict, ameliorarea ameninţărilor cibernetice va fi aproape imposibilă.

***

Articvol de Ioana Constatin-Bercean, doctor în Relaţii Internaţionale şi cercetător ştiinţific la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.