Asta i s-ar fi făgăduit atunci. Moscova pretinde că tot ceea ce face acum – adică presiuni pentru obţinerea de garanţii formale pentru stoparea extinderii alianţei spre Est – este consecinţa acelei „promisiuni încălcate” făcută de către americani lui Mihail Gorbaciov, în toiul negocierilor despre re-unirea germanilor.

Sigur, însăşi ideea că Moscova se indignează pentru că a înţeles că ar exista în politica externă „promisiuni încălcate” – tocmai ea! - duce umorul rusesc la cote nemaivăzute. Dincolo de asta, ne aflăm însă în faţa unei distorsiuni majore a tabloului. Şi nu pentru că americanii ar fi minţit sau nu, ci pentru că indignarea actuală a Moscovei nu are nicio legătură cu aşa zisele „promisiuni încălcate” de după căderea URSS-ului. Nici vorbă de aşa ceva. Ruşii ştiu foarte bine că, în contextul anilor 90, ar fi făcut exact la fel precum americanii -  indiferent ce au făcut aceştia.

Nu despre asta e vorba. Furia lor vine din altă parte: de la faptul că au fost atât de slabi atunci încât au fost obligaţi să înghită tot... Şi umilinţele de atunci şi cele care au urmat, adică cei 10 ani de aşa zisă „democratizare”/„liberalizare” a Rusiei, perioadă numită în folclor „anii răi” (sau „anii negrii”).

Despre asta e vorba acum. Despre o furie greu de stăpânit, cu buze vinete şi degetele tremurând spre pistol, a unei naţiuni războinice care s-a repus pe picioare, militar, cel puţin, şi vrea recunoaştere. După 30 de ani de la căderea URSS – pentru ei, cu adevărat, „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX” – Moscova vrea răzbunarea celor 10 ani de umilinţe occidentale (aşa cum China, păstrând proporţiile, vrea răzbunarea celor... 100 de ani de umilinţe occidentale!).

Şi vrea asta, pentru că poate. Poate, ceea ce acum 30 de ani nu a putut. Acestea sunt datele problemei.

Regretatul Mircea Maliţa spunea odată, cu umorul său cinic, că în politica externă se invocă doar acele principii care îţi sunt folositoare la un moment dat... La fel şi cu revendicările: le faci nu atunci când ar trebui să le faci, ci doar atunci când poţi să le faci.

O dezbatere scoasă, intermitent, de la naftalină

E o chestiune care a produs dezbateri aproape nesfârşite. Cât de „legitimă” a fost înaintarea frontierei euroatlantice spre Est şi transformarea ei treptată în graniţă occidentală, prin bornele NATO şi, apoi, UE? Vorbim aici nu despre legitimitate juridică, ci de legitimitate „diplomatică” şi „strategică”, respectiv despre încălcarea sau nu a unor posibile înţelegeri anterioare între partea occidentală şi cea sovietică legate de oprirea înaintării frontierei euro-atlantice spre Est după reunificarea Germaniei.

Discuţia e veche, dar s-a relansat în forţă – deloc întâmplător - odată cu anexarea Crimei de către Rusia. În celebrul discurs către Duma de Stat a Federaţiei Ruse, din 18 aprilie 2014, Vladimir Putin justifica anexarea ilegală a Crimeii inclusiv prin apelul la trădarea mai veche a Occidentului faţă de Moscova şi la unele promisiuni anterioare, chipurile, încălcate: „… ne-au minţit de multe ori, au luat decizii pe la spatele nostru şi ne-au pus în faţa faptului împlinit. Aşa s-a întâmplat şi cu extinderea NATO către Est, la fel şi cu desfăşurarea de infrastructură militară la frontierele noastre. La îngrijorările noastre, ei au continuat să ne spună acelaşi lucru: «Asta nu ne priveşte pe noi». Asta e uşor de zis”.

Putin aducea în discuţie vechea idee devenită axiomă a diplomaţiei ruse după care occidentalii ar fi încălcat flagrant înţelegerii avute cu ei în timpul discuţiilor legate de reunificarea Germaniei prin extinderea ulterioară a NATO. Alianţa Atlanticului de Nord a reacţionat oficial la această acuzaţie a preşedintelui rus, printr-un comunicat publicat pe site-ul oficial şi care se cheamă sugestiv: „Extinderea NATO: mituri şi realităţi”: „În adresarea sa către Parlamentul rus din 18 aprilie 2014, în care Preşedintele Putin justifică anexarea Crimei, el accentua umilirea la care a fost supusă Rusia din cauza numeroaselor promisiuni încălcate ale Vestului, inclusiv aşa zisa promisiune de a nu extinde NATO dincolo de frontierele Germaniei reunificate. Putin a atins o coardă sensibilă a audienţei sale. Pentru mai bine de 20 de ani naraţiunea aşa zisei «promisiuni încălcate» de a nu extinde NATO spre Est este parte integrantă a identităţii post-sovietice a Rusiei. Nu este deloc surprinzător, de aceea, că această naraţiune a ieşit la suprafaţă în contextul crizei ucrainene. A te refugia în trecut este cel mai convenabil mod de a distrage atenţia de la prezent”.

Comunicatul NATO continuă cu întrebarea: Există vreun adevăr în aceste afirmaţii? Iar răspunsul este ferm: numeroase surse şi materiale de arhivă au devenit disponibile, „permiţând istoricilor să meargă dincolo de interviuri sau autobiografiile liderilor politici care erau la putere în timpul acelor evoluţii cruciale dintre căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989 şi acceptarea de către sovietici a Germaniei reunificate în NATO în iulie 1990”. Chiar şi aceste surse adiţionale nu schimbă concluzia fundamentală, dimpotrivă, o întăresc: „nu au existat niciodată angajamente cu forţă politică şi juridică ale Vestului ci nu va extinde NATO dincolo de frontierele Germaniei reunificate. Faptul că acest mit a apărut nu trebuie să fie o surpriză, cu toate acestea. Ritmul rapid al schimbărilor politice la sfârşitul Războiului Rece a produs partea sa de confuzie. A fost un timp când legendele au putut să apară foarte uşor”.

În ciuda acestui răspuns, punctul de vedere al preşedintelui Putin avea să fie reluat şi promovat în spaţiul occidental, nu peste multă vreme, de Alexander Lukin, Vicepreşedintele Academiei Diplomatice a Ministerului de Externe al Rusiei şi Director al Centrului pentru Studiul Asiei de Est şi Organizaţia de Cooperare de la Shanghai de la Institutul de Stat al Moscovei pentru Probleme Internaţionale. Acesta publică, în acelaşi an, un text în Foreign Affaires în care „justifică” şi el, pe aceleaşi baze, anexarea Crimeii. Este un text care rezumă gândirea rusă oficială/oficiosă în această chestiune: „Uitând de promisiunile făcute de liderii occidentali lui Mihail Gorbaciov după reunificarea Germaniei – cea mai importantă fiind că nu vor extinde NATO către Est – SUA şi aliaţii săi au stabilit să realizeze ceea ce rezistenţa URSS i-a împiedicat să facă în timpul Războiului Rece. Au trâmbiţat extinderea NATO şi au adăugat încă 12 noi membrii, incluzând foste state ale URSS, încercând să convingă Rusia că forţele străine care staţionează aproape de graniţele sale în Estonia, Letonia, Lituania, Polonia şi România nu ar ameninţa securitatea sa. În acelaşi timp, UE s-a extins şi ea, adăugând încă 16 noi membrii în aceeaşi perioadă. Liderii occidentali au fost luaţi prin surprindere de reacţia rapidă a Rusiei. La finele lui martie, generalul Philip Breedlove, comandantul suprem al Alianţei în Europa, spunea cu surprindere că Rusia acţiona «mai mult ca un adversar decât ca un partener ». Dar ţinând seama că NATO a acţionat aşa de la fondarea sa – şi niciodată nu şi-a schimbat abordarea după Războiul Rece – acţiunile Moscovei ar fi trebuit aşteptate. A fost numai o chestiune de timp înainte ca Rusia, până la urmă, să reacţioneze la încercuirea occidentală”.

Un leit-motiv al diplomaţiei ruse

Chestiunea este veche şi persistentă şi nu a fost inventată odată cu anexarea ilegală a Crimeei. Încă din anii 90, de la prima extindere NATO după cea a Spaniei din 1982, Moscova reclama faptul că admiterea fostelor state din pactul de la Varşovia în NATO „încălca legământul făcut de guvernele Germaniei de vest şi a SUA în 1990 „de a nu aduce niciun stat fost comunist în alianţă”. Fostul Ministru adjunct de externe al URSS în 1990, Anatolii Adamishin, pretindea cu şapte ani mai târziu, adică în 1997 că „ni s-a spus în timpul reunificării germane că NATO nu se va extinde”, afirmaţie reluată nu odată de Mihail Gorbaciov, în aceeaşi perioadă. Surprinzător, au fost chiar şi poziţii americane care au întărit aceste afirmaţii: fostul ambasador al SUA în URSS în anul 1990, Jack F. Matlock, a afirmat că „Gorbaciov a primit asigurări clare că dacă Germania se uneşte şi rămâne în NATO, graniţele alianţei nu se vor muta spre Est”.

E drept însă că, pe atunci, pe Rusia nu o asculta nimeni. Nici nu ar fi avut de ce, pe fond. După cum sesizează Mark Kramer, un om care a avut acces la documente de arhivă, George H. W. Bush, Brent Scowcroft, and James A. Baker, respectiv preşedintele, consilierul de securitate şi secretarul de stat în 1990, „toţi au negat ferm că problema extinderii NATO în statele foste al Pactului de la Varşovia (altele decât Germania de est) ar fi apărut pe agendă în timpul negocierilor cu Moscova pe chestiunea reunificării Germaniei, cu atât mai puţin că SUA ar fi făcut un « legământ » să nu facă asta”.

Crimeea nu a făcut aşadar decât să resuscite o dezbatere niciodată ostoită după căderea URSS. Diferenţa era, cum am sugerat, nu de „argumente”, ci, vorba lui Stalin, de „numărul de divizii” din spatele lor; iar Rusia începea, în 2014, să alinieze „divizii”...

Pe fond, dezbaterea este aceasta: pe de-o parte, teza rusească care a vorbit de fiecare dată despre „promisiuni încălcate” (fie şi în „spirit”, cum spune Mihail Gorbaciov – aici), pe de altă, teza occidentală după care asemenea promisiuni nu au existat niciodată (Secretarul de Stat Anthony Blinken aici). Astăzi, la opt ani după anexare, suntem iarăşi întru-un punct în care dezbaterea revine pe tapet.

Ce s-a întâmplat, de fapt?

„Extinderea NATO dincolo de Germania nici nu s-a discutat”

Foto: Preşedintele sovietic Mihail Gorbaciov şi Cancelarul german Helmut Kohl, Bonn, iunie 1989. Sursa: BBC.

Într-un text devenit clasic pe această chestiune, invocat deja mai sus, Mark Kramer susţine şi argumentează pe baza documentelor publicate între timp – suntem în 2009 - teza după care nu numai că Occidentul nu ar fi făcut niciun legământ în privinţa blocării spre Est a frontierelor NATO şi UE, dar că „problema extinderii NATO dincolo de Germania nici măcar nu a fost în discuţie în timpul negocierilor pentru reunificare”. Controversa legată de această chestiune se naşte din discuţiile care pivotează în jurul chestiunii germane, din prima jumătate a lunii februarie 1990, imediat după căderea comunismului în estul Europei. Alegerile din RGD urmau să se desfăşoare în 18 martie 1990 şi consecinţele acestora aveau să fie cruciale. Esenţiale pentru viitorul Germaniei şi al Europei s-au dovedit discuţiile dintre secretarul de stat american James Barker şi liderul sovietic Mihail Gorbaciov, din 9 februarie 1990 şi cele dintre cancelarul german Helmuth Kohl şi liderul Mihail Gorbaciov din zilele următoare, din Moscova si Stavropol (iulie 1990), când liderul sovietic a făcut în cele din urmă concesiile cruciale pentru aderarea deplină a Germaniei la NATO. Rezultatele acestor discuţii au deschis calea pentru semnarea „Tratatul privind reglementarea definitiva cu privire la Germania”, semnat la Moscova, la 12 septembrie 1990. Articolul 5 al tratatului a definit „statutul militar special” al teritoriului Germaniei de Est, stipulând că „niciunul dintre trupele străine, altele decât cele ale Grupului de Forţe de Vest al URSS şi nici un soldat din unităţile germane alocate NATO, vor fi desfăşurate teritoriul fostei RDG până când toate forţele sovietice au fost retrase din Germania în 1994”. Articolul 5 stipula, de asemenea, că, „după retragerea sovietică, singurii soldaţi acceptaţi în mod normal în estul Germaniei ar fi din unităţi germane, inclusiv unităţi alocate NATO”.

Aceste restricţii au rezolvat problema o dată pentru totdeauna. Sau cel puţin aşa se credea. Gorbaciov şi ministrul de externe Shevardnadze se asiguraseră că textul tratatului ar conţine dispoziţii specifice care să îndeplinească ceea ce li se făgăduise în ultimele câteva luni, şi anume că atunci când întreaga Germanie va fi integrată în NATO, teritoriul fostei RDG va primi un „statutul militar special”. Kramer continuă: „Nici măcar nu au avut în vedere obţinerea unei dispoziţii/garanţii care să oprească orice altă ţară a Pactului de la Varşovia să aderare la NATO. Problema extinderii NATO nu a fost niciodată ridicată în timpul negocierilor privind reunificarea Germaniei, cu excepţia legăturii sale cu Germania de Est. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că nimic din această chestiune nu a fost inclus în tratatul final”.

Cu timpul, continuă Kramer, au apărut şi înregistrările şi documentele americane, germane şi ruseşti pe această chestiune, mărturii, documente, scrieri memorialistice semnate de participanţii direcţi la evenimente. În plus, trebuie să precizăm că afirmaţiile făcute anterior anilor 2006 – anul când a început deschiderea accesului la respectivele documente - sunt cel puţin discutabile fiind făcute în afara posibilităţii de verificare prin documente diplomatice.

Toate aceste documente oficiale sau neoficiale, conchide Kramer, „discreditează ideea că SUA sau alte state occidentale au promis să nu extindă NATO dincolo de Germania”. Guvernele britanic, francez, american sau cel al Germaniei federale „au făcut anumite angajamente în 1990 legat de rolul NATO în estul Germaniei”, angajamente care toate au fost prevăzute în reglementările finale cu privire la Germania; dar niciun lider occidental a făcut vreodată o „promisiune”, un „angajament” sau a dat „asigurări categorice” despre rolul NATO faţă de statele fostului Pact de la Varşovia. Kramer este şi mai categoric: „chestiunea nici nu a apărut în timpul negocierilor legate de reunificarea germană, şi liderii sovietici nici nu au afirmat la vremea respectivă că ar fi apărut”. Numai după câţiva ani, mult după ce Germania s-a reunificat şi URSS s-a dizolvat, foştii oficiali sovietici „au început să insiste că SUA şi-au asumat angajamente formale în 1990 de a nu aduce niciun stat membru al fostului Pact de la Varşovia în NATO”. Aceste alegaţii „au generat o dezbatere amplă, dar ele nu sunt deloc corecte”.

 Cu sacul de bani pe masă. „Rareori o ţară a câştigat aşa de mult într-o negociere internaţională”

Foto: Mihail Gorbaciov şi preşedintele SUA, George Bush.

În 2014, controversa este departe de a fi epuizată, resuscitată, cum am văzut, de anexarea Crimeei şi „justificarea” pe care o găsea preşedintele Putin în discursul deja citat.

Textul lui Kramer a apărut în 2009. În octombrie 2014, Foreign Affaires reia dezbaterea şi publică un material semnat de Mary Elise Sarotte, autoarea unei lucrări semnificative dedicată perioadei respective, apărută într-o primă ediţie în 2011 şi adus la zi în 2014 în funcţie de documentele nou apărute trei ani mai târziu: 1989: The Struggle to Create Post-Cold War Europe.

Demersul autoarei este dedicat explicit chestiunii „promisiunii încălcate” de către occidentali şi, la cinci ani după Mark Kramer, autoarea revine asupra chestiunii. Justificarea pentru intervenţia ei din 2014 este că „acum documente secretizate din anii 1989 şi 1990 sunt publice, iar istoricii pot aduce lumină în această controversă”. Anticipând, putem spune că, în ciuda nuanţelor, deosebirile dintre cei doi sunt mai degrabă „tehnice”, nu de substanţă, din perspectiva interesului acestui articol.

Şi e cazul să clarificăm nuanţele de care vorbeam. Evidenţele demonstrează, scrie autoarea, că, spre deosebire de ceea ce este la Washington „cunoaştere comună”, „problema viitorului NATO, nu doar în Germania de Est, dar şi în Europa de est, a apărut rapid după deschiderea Zidului Berlinului, adică în februarie 1990. Oficiali americani, lucrând aproape cu liderii vest-germani, au sugerat Moscovei în timpul negocierilor din aceea lună că alianţa s-ar putea să nu se extindă nici măcar în jumătatea estică a unei Germanii reunite în curând”. Pe de altă parte, „contrar afirmaţiilor ruse, Gorbaciov nu a primit niciodată din partea Occidentului promisiunea că va îngheţa frontierele NATO”.

Lucrurile stau aşa. Potrivit documentelor de la Ministerul de Externe al Germaniei de Vest, Ministrul de externe Genscher i-a spus lui Hurd, omologul britanic, pe 6 februarie 1990, că Gorbaciov ar dori să excludă perspectiva extinderii viitoare a NATO nu numai în Germania de Est, ci şi în Europa de Est. Genscher a sugerat că alianţa ar trebui să emită o declaraţie publică în care să spună că „NATO nu intenţionează să-şi extindă teritoriul spre Est”. „O astfel de declaraţie trebuie să se refere nu doar la [Germania de Est], ci mai degrabă să fie de natură generală”, a adăugat el. „De exemplu, Uniunea Sovietică are nevoie să ştie că Ungaria, dacă va fi o schimbare de guvern, nu va deveni parte a NATO”. Genscher a cerut ca NATO să discute problema imediat, iar Hurd a fost de acord.

Dar, atenţie: nimic despre această discuţie nu a fost vreodată dezvăluit lui Gorbaciov sau oricărui alt factori de decizie sovietic. Prin urmare, este complet irelevant pentru orice judecată a negocierilor Est-Vest.

Revenim. Trei zile mai târziu, la Moscova, James Baker a discutat direct despre NATO cu Gorbaciov, apropo de statutul viitoarei Germanii unificate. În timpul întâlnirii lor, Baker a luat note scrise de mână cu propriile sale remarci, adăugând stele lângă cuvintele cheie: “End result: Unified Ger. anchored in a ´changed (polit.) NATO -- ´whose juris. would not move ´eastward!” (Rezultatul final: Germania unificată, ancorată într-un NATO „modificat” politic, a cărui jurisdicţie nu va fi mutată spre Est). Adică o reunificare germană cu jumătate din Germania în NATO (fosta RFG), jumătate afară (fosta RDG)!

Notele lui Baker, în conformitate cu documentele oficiale, sunt singurul loc în care o astfel de „asigurare” a fost scrisă pe 9 februarie 1990. Dar acestea sunt notiţe diplomatice – o variantă complet nerealistă a unui stat jumătate în NATO jumătate nu! - rezultate din discuţii, nu concluziile finale ale negocierii şi nu reflectă decât un moment al discuţiilor, o poză de moment.

Negocierile au continuat. Că totul era în mişcare, în flux, în discuţie, o reflectă şi vizita Cancelarului Kohl la Moscova (negocierile cu ruşii se derulau în paralele, şi americanii şi germanii), care se pregătea să se întâlnească cu Gorbaciov pe 10 februarie 1990. Acesta primise două scrisori, prima de la Bush şi a doua de la Baker, iar cei doi conţineau o formulare diferită cu privire la aceeaşi problemă. Scrisoarea lui Bush sugera că graniţa NATO va începe să se deplaseze spre est; Baker a sugerat că nu ar fi aşa. Potrivit înregistrărilor diplomatice ale cancelariei lui Kohl, acesta a ales să se facă ecoul poziţiei lui Baker, nu a lui Bush, deoarece linia mai blândă primului era mai probabil să producă rezultatele pe care le dorea Kohl, adică germanii: permisiunea de la Moscova pentru a începe reunificarea Germaniei. Kohl l-a asigurat astfel pe Gorbaciov că „în mod firesc, NATO nu şi-ar putea extinde teritoriul pe teritoriul actual al [Germania de Est]”. În discuţii paralele, Ministrul de externe Genscher a transmis acelaşi mesaj omologului său sovietic, Eduard Shevardnadze.

Ca şi în cazul întâlnirii lui Baker cu Gorbaciov, nu a apărut niciun acord scris. În urma discuţiilor, Gorbaciov a dat Germaniei de Vest ceea ce Kohl a numit mai târziu „undă verde” pentru a începe crearea unei „uniuni economice şi monetare între Germania de Est şi Germania de Vest” - primul pas al reunificării. Kohl a ţinut imediat o conferinţă de presă pentru a marca acest câştig. După cum şi-a amintit în memoriile sale, a fost atât de bucuros încât nu a putut dormi în acea noapte şi, în schimb, a făcut o plimbare lungă prin Piaţa Roşie.

Nu suntem la finalul negocierilor. Căci poziţia cancelarului german se va modifica ulterior, cu ocazia întâlniri de la Camp David, SUA, din 24-25 februarie. Atunci poziţia americană a fost fermă şi germanii s-au raliat: „toţi membrii echipei lui Bush împreună cu Kohl au susţinut oferta în care Gorbaciov ar primi asistenţă financiară din partea Germaniei de Vest în schimbul permisiunii Germaniei de a se reîntregi şi pentru a permite Germaniei unite să facă parte din NATO”.

La aceea întâlnire, Bush şi-a exprimat faţă de Kohl în mod elocvent sentimentele cu privire la compromisul cu Moscova. „La naiba cu asta!”, a spus el. „Am câştigat noi, nu ei. Nu îi putem lăsa pe sovietici să apuce victoria cu fălcile înfrângerii”. După cum arată Mary Elise Sarotte, cei doi s-au înţeles acolo „să găsească o modalitate să-l placheze pe Gorbaciov”, acceptând ambii că „în cele din urmă se va ajunge la o chestiune de bani”. Bush a sugerat că Germania de Vest ar avea „buzunare adânci”. Astfel, a apărut o strategie nouă şi directă: aşa cum a explicat mai târziu Robert Gates, consilierul adjunct pe probleme de securitate naţională a SUA, scopul a fost „de a-i mitui sovieticii”, iar „Germania de Vest trebuia să plătească mita”.

Aşa s-a întâmplat. Americanii şi europenii (germanii) au pus în faţa lui Mihail Gorbaciov o ofertă de nerefuzat: sume masive de bani, iar poziţia acestuia s-a modificat, în sensul în care a acceptat ca Germania reunificată să devină (toată) membră NATO. Ceea ce înainte părea de neimaginat pentru ruşi, a devenit... acceptabil.

Rezultatul a fost, cum s-a spus, o victorie enormă pentru Statele Unite. Oficialii americani şi omologii lor din vestul Germaniei „l-au manipulat profesionist pe Gorbaciov, reuşind să extindă NATO în Germania de Est şi să evite orice promisiune privind viitorul alianţei”. Un angajat al Casei Albe din administraţia Bush, Robert Hutchings, a clasificat retrospectiv o duzină de rezultate potenţiale în aceea negociere, de la „cel mai pozitiv" (fără nicio restricţii pentru NATO în timp ce Alianţa s-a mutat în fosta Germania de Est) la „cel mai negativ” (o Germania unită complet în afara NATO). În cele din urmă, Statele Unite au obţinut un rezultat undeva între cel mai bun şi următorul de pe listă: „Rareori o ţară câştigă atât de mult într-o negociere internaţională”.

Interesul american s-a schimbat, iar Rusia era prea slabă să aibă „revendicări”

Faptul că toate nuanţele legate de modul în care s-a tratat chestiunea extinderii NATO au fost rapid scoase din discuţie şi chiar ignorate, se explică şi prin contextul strategic global, dar şi prin evoluţiile politice interne din SUA. În august 1990, invazia lui Saddam Hussein din Kuweit a coborât imediat Europa mult mai jos pe lista priorităţilor de politică externă ale Casei Albe. Apoi, după ce George Bush a pierdut alegerile prezidenţiale din 1992 în faţa lui Bill Clinton, „membrii personalului administraţiei Bush au fost nevoiţi să-şi elibereze birourile mai devreme decât se aşteptau. Se pare că au comunicat puţin cu echipa Clinton. Drept urmare, administraţia Clinton şi-a început mandatul fără cunoştinţe sau cu foarte limitate informaţii despre ce au discutat Washingtonul şi Moscova cu privire la NATO”.

Prin urmare, discuţia s-a oprit, căci Moscova atunci era ocupată, pe plan extern, doar de menţinerea aparenţelor că ar mai conta pe plan internaţional, sprijinită pentru asta, e drept, copios, de către administraţia Clinton.

„Fiecare realizare conţine în succesul său seminţele unei probleme viitoare”

Summit istoric la Geneva: Putin şi Biden au convenit ca ambasadorii celor  două ţări să revină la post - NewMoneyFoto: preşedinţii Joe Biden şi Vladimir Putin la Summitul de la Geneva, iunie 2021. FOTO AP

Înainte de a încheia, vom reaminti aici ceea ce scria secretarul de stat al administraţiei Bush, James Baker, în memoriile sale dedicate mandatului de atunci: „aproape fiecare mare realizare conţine în succesul său seminţele unei probleme viitoare”. America a câştigat atunci, prin negocieri abile, enorm. S-a impus şi a putut să fie, alături de Europa, motorul extinderii frontierei euroatlantice spre Est. Înfrântă în Războiul Rece, Rusia a rămas, scoasă din joc, la periferia Europei.

Dar, ne reaminteşte Mary Elise Sarotte, „un tânăr ofiţer al KGB, care a slujit în Germania de Est în 1989, şi-a adus propria viziune a epocii într-un interviu făcut un deceniu mai târziu, în care îşi amintea că se întorcea într-o Moscovă plină de umilinţe din pricina «modului în care Uniunea Sovietică şi-a pierdut poziţia în Europa». Tânărul era Vladimir Putin şi într-o zi ar putea avea puterea de a acţiona pe baza acelei umilinţe”.

Cu timpul, sistemul l-a „recunoscut”, s-a aliniat în urma lui, şi acesta a devenit purtătorul de cuvânt avizat al unui sistem de putere care şi-a crescut, în timp, încleştându-şi măselele şi digerându-şi resentimentele, eficienţa, logistica şi capacitatea de acţiune militară. Şi acest sistem cere acum recunoaştere...

Suntem astăzi în acest moment, al ripostei la extinderea occidentală spre est, moment istoric, din multe puncte de vedere, pe care, deocamdată, îl putem doar contura:

  1. Asistăm la încheierea ciclului de extindere euroatlantică spre Est. Europa are două instituţii, spunea preşedintele George W. Bush, NATO, respectiv UE. Formalizarea extinderii însemna aderarea la cele două instituţii. Ţările care au reuşit asta până acum, sunt în coşul câştigător. Celelalte, nu. Frontiera occidentală se opreşte, iar graniţa rămâne aşa cum este astăzi, cel puţin pentru o generaţie. Nu atât energetica occidentală s-a epuizat, cât a crescut capacitatea de ripostă a frontierei ruse. În termeni de costuri, extinderea NATO sau UE spre Est s-ar dovedi astăzi incomparabil mai greu de suportat decât eventualele beneficii.

  2. Riposta rusă la înaintarea frontierei euro-atlantice s-a născut după aproape 30 de ani. Rusia a avut nevoie, practic, de o generaţie ca să fie, din nou, la masa mare a negocierilor. Asistăm astăzi la reglarea unui sistem de relaţii internaţionale care, vreme de 30 de ani, a funcţionat cu un singur motor: cel american. Căderea URSS a pulverizat, pur şi simplu, celălalt pol de putere impozant şi fundamental după cel De-al Doilea Război Mondial. Acum acel pol de putere a căpătat suficient de multă pregnanţă să încerce, cât poate, să (re)echilibreze lucrurile. Cel puţin regional.

  3. Echilibrul acesta se va obţine prin negocieri. Cel puţin asta se speră. Şi un război ar putea, teoretic, duce la o reechilibrare a balanţei de putere în regiune, dar costurile sunt mult prea mari pentru toată părţile. Negocierile dintre SUA/NATO/OSCE şi Federaţia Rusă, de săptămâna aceasta, se derulează pentru a stabiliza noua geografie de putere din regiunea Mării Negre. Adică pentru a găsi un statut strategic acceptabil pentru ambele părţi teritoriului dintre UE/NATO şi Federaţia Rusă. Toate acţiunile Rusiei, inclusiv masarea de trupe la frontiera Ucrainei, evoluţiile din Belarus sau, poate, cele din Kazahstan, trebuie citite prin această grilă.

  4. Nu e adevărat, aşadar, că în 1990 ar fi fost nişte „promisiuni încălcate”. Americanii au negociat, pas cu pas, iar când a fost cazul au intervenit şi cu oferte „de nerefuzat” care au îmblânzit ardoarea părţii ruse. Că planurile occidentalilor sau paşii ulteriori ai americanilor nu au fost dezvăluiţi lui Gorbaciov, era firesc şi logic. În concluzie, ruşilor nu li s-a promis nimic concret sau formalizat în timpul negocierilor pentru reunirea germanilor. Erau prea slabi şi prea săraci pentru ca să poate pretinde ceva atunci. Iar americanii, alături de aliaţii lor,  prea puternici şi prea bogaţi. Aşa cum nu e nici adevărat că problematica extinderii NATO în estul Europei nu ar fi fost niciodată menţionată; a fost, cum am văzut, dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Iar o poză de moment din timpul negocierilor nu poate fi echivalată cu rezultatul final al acestora.

  5. Adevărul este că obsesia ruşilor cu ideea de „promisiune încălcată” are alte resorturi şi nu face decât să ilustreze o furie retrospectivă. Realitatea e, aşa cum am văzut, că occidentalii au cumpărat slăbiciunea rusă de la acel moment, plătind inclusiv ca Mihai Gorbaciov să se „mulţumească” cu cu ce a primit şi să nu revină la revendicările anterioare. Rusia vrea să facă astăzi din acele referinţe irelevante strategic o „promisiune încălcată”, pentru că vrea să sugereze că Moscova ar fi negociat atunci, de la egal la egal, cu Vestul. Ceea ce e şi fals şi ridicol. Nu a fost nici pe departe o negociere între egali, ci o propunere/presiune a Vestului către Gorbaciov pe care acesta, încasând cecurile de rigoare, a trebuit să o accepte. Acesta e tabloul corect. Şi ruşii ştiu asta – cum spuneam la începutul articolului – iar obsesia „promisiunii încălcate” e doar expresia unei frustrăi retroactive. Şi, în plus, raţionalizarea puterii de reacţie pe care au acumulat-o între timp şi care le permite să negocieze azi (aproape) de la egal la egal cu americanii. Ceea ce nu era cazul atunci.

  6. Ironia sorţii este că, pentru Rusia, e, poate, ultimul bal. După aceste negocieri, care se vor concretiza undeva la jumătatea anului 2022, în înţelegeri bilaterale, multilaterale şi/sau în documentele Summitului  NATO de la Madrid, reflectoarele lumii se vor muta spre adevărata miza globală, respectiv relaţia SUA – China. Acolo, Rusia nu joacă, decât indirect. Indiferent de resurecţia Federaţiei Ruse, aceasta nu este un pugilist de categorie super grea. Indiferent cât de mult se umple gura analiştilor de la Moscova cu afirmaţia „cele trei puteri mondiale, SUA, Rusia şi China”, ei ştiu că nu e aşa. Că vor rămâne jucători? Da. Dar nu vor juca pe scena mare, în ciuda arsenalului de arme nucleare. Paradoxal, vor fi mai degrabă în situaţia Chinei din anii 70, care, în timpul confruntării celor mari de atunci – America şi URSS – era un terţ care, la un moment dat, a trebuit/vrut să aleagă. A ales America. Ce va face Rusia sau unde se va duce confruntarea Washington - Beijing e mult prea devreme să anticipăm. Dar va fi, cu siguranţă, un spectacol care merită urmărit. Trăim, vorba chinezilor, vremuri interesante.

***

Dan Dungaciu este directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.