Prieteni pe viaţă. Poveştile uluitoare a cinci animale de companie care şi-au salvat stăpânii

Prieteni pe viaţă. Poveştile uluitoare a cinci animale de companie care şi-au salvat stăpânii

Foto Mihai Chriacescu

Pentru unii dintre noi animalele de companie înseamnă un sens nou în viaţă sau un motiv de a continua să trăim. Iată cinci dintre cele mai interesante poveşti despre relaţia omului cu animalul său de companie.

Ştiri pe aceeaşi temă

Jurnalista Kate Spicer şi câinele Wolfy

În cartea Câinele pierdut: O poveste de dragoste, Kate Spicer vorbeşte despre cum câinele Wolfy a ajutat-o să găsească un sens nou în viaţa sa.

„Evident, el este doar un animal, dar prezenţa lui face să mă regăsesc şi să fiu mai calmă”, a spus jurnalista Kate Spicer despre prietenia ei cu Wolfy.

„Principala problemă era că ieşeam în oraş şi uitam să mai vin acasă. Apoi când munceam, nu părăseam deloc casa, stăteam în faţa laptopului gândindu-mă la toate lucrurile pe care le aveam de făcut. Iar aceste obiceiuri erau total nesănătoase. Mă simţeam prinsă în timp, incapabilă să merg înainte”, a vorbit Kate Spicer despre obişnuinţele de zi cu zi din trecut.

Jurnalista a spus că „tradiţia familiei” nu îi permitea să se gândească vreodată să îşi ia un animal de companie. Însă după ce s-a mutat cu prietenul ei, a vrut neapărat să aibă un câine.

După o vreme l-au găsit pe un bărbat care voia să se descotorosească de un câine Lurcher, aşa că au decis să-l adopte în familia lor. Când au ajuns la locuinţa bărbatului de unde aveau să-l ia pe Wolfy, acesta „părea trist, era murdar şi mirosea urât, însă avea totuşi ceva drăguţ şi amuzant.”

Kate a spus că şi-a luat liber o perioadă ca să poată să-şi petreacă timpul cu Wolfy. „Luam masa împreună şi mergeam la o mulţime de plimbări pe care le iubea”.

„Continui să merg la petreceri, însă o fac într-un mod mai puţin distructiv. Câteodată îl iau cu mine, iar el mă priveşte parcă spunându-mi: «Ce naiba? Haide să mergem acasă». Iar eu îi răspund: «Da, ai dreptate». Am învăţat să mă desprind de lucrurile care îmi fac rău şi să încerc să fac lucruri care să mă facă bucuroasă în puţinul timp pe care îl petrec pe acest pământ, iar Wolfy mă învaţă zilnic lecţia de a trăi această viaţă”, a mai spus Kate. 

‘I now had a reason to come home at night. I still went to parties, but in a less destructive way’: Katie Spicer with Wolfy.Foto: Dan Burn-Forti/The Observer

Angela Tinning şi pisica Missy

„O avem pe Missy de când era o pisicuţă şi i-am dat acest nume pentru că era o divă. Toată familia o iubea, însă ea nu transmitea aceeaşi iubire înapoi, nici măcar nu-i plăcea să fie luată în braţe”, a spus Angela Tinning.

Însă nu după multă vreme, Missy şi-a schimbat total comportamentul şi căuta mereu să se aşeze pe pieptul Angelei.

„În 2013, când avea mai puţin de un an, noi stăteam pe podea şi ne jucam, când deodată a sărit la pieptul meu. După acest incident, de fiecare dată când stăteam întinsă, Missy venea şi se aşeza pe pieptul meu în dreptul sânului drept, de fiecare dată în acelaşi loc. Timp de trei luni a continuat cu acelaşi comportament. Iar după un control de rutină, doctorul mi-a găsit anomalii celulare şi calcificare exact în locul în care obişnuia Missy să se aşeze, era un început de cancer aşa că am făcut operaţia care să elimine acele celule”, a spus Angela.

Femeia în vârstă de 46 ani a povestit cum acelaşi incident s-a petrecut peste doi ani de atunci. Apoi peste alţi doi ani s-a întâmplat la fel, însă de data aceea a fost diagnosticată cu cancer la sân. Erau opt zone calcificate, dar a făcut intervenţiile necesare şi a scăpat cu viaţă.

„Am mers la doctor fără să am simptome, pisica mea mă trimitea la spital. Ştiu că sună ciudat, dar simt că mi-a salvat viaţa. Va fi pentru totdeauna eroina mea, chiar dacă îi place sau nu”, a mai spus Angela.

Foto: Alex Telfer/The Observer

Ben Coles şi iguana Biggie

Când Ben l-a luat pe Biggie, care avea doar şase luni, Ben avea o casă, un loc de muncă, o iubită. Însă după jumătate de an, trecând printr-un şir de evenimente nefericite, şi-a pierdut casa, locul de muncă şi s-a despărţit de prietena lui. A urmat o perioadă de depresie şi izolare pentru Ben.

Nu şi-a putut găsi chirie pentru că proprietarii nu voiau să primească o iguană în apartamentul lor, iar Ben nu voia să renunţe la Biggie, singurul cu care rămăsese. Trei luni a dormit în casa mamei sale, iar Biggie stătea cu unii dintre prietenii lui Ben pe care-i plătea să aibă grijă de el.

În cele din urmă Ben şi Biggie şi-au găsit o locuinţă. Iar Ben consideră că iguana l-a ajutat să meargă mai departe, chiar dacă pierduse aproape totul.

„Crede că e pisică şi are nevoie de toată atenţia. Când spăl vasele vine şi mi se aşează pe cap. Dacă îmi întorc capul, îmi dă un mic sărut pe buze. Într-o vreme era singurul motiv pentru care mai trăiam, mi-a salvat viaţa”, a spus Ben.

Foto: Sam Pelly/The Observer

Stephanie Lynch şi hamsterul Trixie

„Am tulburare obsesiv-compulsivă. Totul a început în copilărie, când unul dintre fraţii mei a murit într-un incendiu. După acest incident, dacă noaptea auzeam un zgomot, trebuia să mă duc să verific dacă totul era în regulă, dacă nu făceam acest lucru, simţeam că va fi un alt incendiu. Am devenit obsedată să mă gândesc la tot felul de accidente, la fiecare 10 minute mă imaginam căzând” a spus Stephanie.

„Vara trecută am început medicaţia şi nu mult după aceea am luat-o pe Trixie. Hamsterii au nevoie de multă atenţie. Hrănind-o şi îngrijind-o am înţeles cum să iau deciziile corecte. O văd pe Trixie jucându-se, adulmecând sau urcându-se pe mine şi mă face să zâmbesc, ceea ce nu făceam înainte, este o mică bucurie şi o pauză de la gândurile mele. Chiar dacă nu ştie cât de mult înseamnă pentru mine, nu contează, încerc să-i ofer cea mai bună viaţă posibilă, iar ea îmi oferă foarte mult înapoi”, a mai spus Stephanie.

Foto: Sam Pelly/The Observer

Majid Sohrabi şi câinele Oxford

„Prima dată când l-am văzut pe Oxford, care era doar un pui, mi-am zis: «El are nevoie de cineva care să-l îngrijească, cum o să mă ajute el pe mine?»” a spus Majid Sohrabi.

În 2010, Majid  lucra ca asistent într-un spital din Glasgow, când a început să aibă dureri foarte mari de picioare, apoi n-a mai putut să meargă, fiind diagnosticat cu scleroză multiplă.

„Boala mă face să nu mă pot coordona, am devenit instabil şi trebuie să folosesc un scaun cu rotile. Obişnuiam să merg cu bicicleta şi să alerg, iar acum nu mă pot ridica în picioare să-i privesc pe fereastră pe oamenii care îşi trăiesc vieţile normale. M-am despărţit de prietena mea, iar familia mea locuieşte în Teheran. M-am mutat în afara oraşului. Locuiesc singur şi îmi petrec timpul urmărind filme. De aceea fizioterapeutul mi-a recomandat să-mi iau un câine.

Oxford m-a ajutat să mă reconectez la lume. M-a făcut să ies din casă ca să ne plimbăm. Când scap lucruri, el le ridică. Dacă îi cer, îmi aduce receptorul telefonului fix. Când merg la cumpărături şi stau în scaunul cu rotile, mă gândesc că sunt la un alt nivel decât toţi ceilalţi şi că nu fac parte din societate, dar cu el alături de mine, oamenii vin şi mă salută sau mă întreabă despre el. Eram foarte pesimist înainte să-l am, dar acum am devenit o echipă minunată”, a mai spus Majid.

Foto: Murdo MacLeod/The Observer

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: