Trebuia mobilizată întreaga opinie publică şi forţele militare necesare pentru a se înlătura pericolul iminent pe care-l reprezenta o ţară care, în secret, fabrica arme chimice şi bacteriologice şi lucra (cel puţin) la fabricarea de bombe nucleare „murdare“, totul în laboratoare subterane în care activau specialişti ruşi, nord-coreeni şi tot ce mai apucaseră să adune ca specialişti urmăriţi internaţional pentrun participarea la diverse programe ilegale de producere a unor asemenea tipuri de arme. Cel puţin aşa susţineau rapoartele britanice prezentate de premierul Tony Blair într-o pledoarie de neuitat. Datele niciodată dovedite reale şi probate prin dovezi de netăgăduit.

Dacă va urma, aşa cum prezic unele surse, un atac împotriva Iranului, el va fi asumat doar de actorii care vor intra în teren sau, măcar pentru corectitudine politică, se va aştepta un mandat al ONU?  Iar întrebarea esenţială este ce vor face americanii. Caz în care problema nu este opţiunea personală a preşedintelui Trump, critic neostoit al regimului de la Teheran pe care l-a declarat în multiple rânduri drept prim susţinător al terorismului pe plan mondial şi impotriva căruia a ordonat cel mai dur regim de sancţiuni economice impus vreodată de SUA în istorie. Nu, acolo n-ar fi vreo problemă, numai că trebuie să vină măcar în faţa Congresului cu un argument incontestabil care să permită declanşarea operaţiunii căreia, conform surselor militare americane, îi vor fi alocaţi 120.000 de militari, adică nivelul standard pentru o operaţiune majoră, dar localizată asupra unei singure ţări-ţintă din Orientul Apropiat (adică valori de angajare apropiate de Irak sau Afganistan). Am spus „măcar în faţa Congresului“ doarece, sigur că da, normal ar fi să existe şi o discuţie în Consiliul de Securitate al ONU pentru obţinerea unui mandat, dar asta s-ar putea dovedi o operaţiune imposibilă, deci opţiunea va fi o asumare naţională americană, însoţită, cel mai probabil, de o chemare la o nouă „coaliţie a voinţei“ sau de luptă împotriva terorismului global. Unii comentatrori militari spun chiar că americanii ar putea acţiona chiar în cadrul actualei Coaliţii împotriva terorismului (din care face parte şi România), printr-un fel de extindere a mandatului, chiar dacă unele ţări partenere nu vor dori să-şi angajeze forţele într-o asemenea acţiune.

Care ar fi însă un posibil casus belli convingător?

  • 1. Ar putea fi reluarea de către Iran a programului său nuclear ca răspuns la retragerea unilaterală a SUA, în urmă cu un an, din „Acordul nuclear“ şi în cazul în care celelalte puteri semnatare europene nu vor răspunde ultimatumului iranian de 60 de zile şi dacă Rusia şi China vor spune, la rândul lor, că abandonează participarea la acordul respectiv. Ceea ce, exceptând SUA, nimeni nu vrea să facă, iar China a anunţat vineri că nu va respecta în niciun fel sancţiunile economice americane împotriva Teheranului, chestiune esenţială, deoarece Beijingul este unul dintre marii importatori de petrol iranian, deci cu foarte multe nave de transport chineze în zonă. Israelienii nu vor putea spune că se simt direct ameninţaţi şi că vor dori să lanseze atacuri asupra ţintelor respective, cerând IMEDIAT sprijin american în cazul în care iranienii ar organiza acţiuni majore de retaliere asupra unor ţinte din Israel sau/şi din oricare dintre ţrările care ar participa la un asemenea atac împotriva Teheranului. Pledoaria (însoţită de desene şi scheme amănunţite) prezentată de premierul Netanyahu vorbind despre ameninţarea pe care o reprezintă Iranul şi programele sale secrete de producere a armelor nucleare ar putea să fie un exerciţiu de pregătire pentru o asemenea opţiune de atac.

 

  • 2.  O variantă credibilă şi cu un efect imediat ar fi atacarea de către iranieni sau, la ordin iranian, de către unităţi ale miliţiiilor pro-iranienene din Irak, Siria sau Liban a unor ţinte americane. Fie unităţi navale (în genul atacului împotriva USS Cole), fie o bază militară americană strategică, serviciile de informaţii israeliene difuzând deja informaţia că ar putea fi vorba despre cea de la Al Tanf (Siria), planul aparţinând lui Qais al Khazsaly, şeful miliţiei Kataizb Hezollah împreună cu un aliat local din Siria din miliţia Asa’ib Ahl-Haq. Sursele iraniene arată că al Khazsaly ar ave ala dispoziţie un arsenal important care face ca ameninţarea să fie credibilă (împotriva ţintei respective sau a unei locaţii similare americane din Irak): arsenalul include 11 rachete Fatah cu rază de acţiune de 300 de kilometri, rachete tip ZelZal 2 şi Zelzal 3 cu rază de acţiune de 150 şi 210 kilometri şi rachetele balistice Zulfigar cu rază scurtă de acţiune (rază de acţine de 1100 km).

Reacţia americană din ultimele zile dovedeşte că ameninţarea  este luată foarte în serios. Pe lângă retragerea personalului diplomatic neesenţial, americanii au desfăşurat acum, în urgenţă, ca dotare suplimentară, escadroane de bombardiere strategice B-52 la baza Al-Udaid din Qatar, avioane multirol F-35 la baza din Al-Dafra din Emirate, plus ceea ce înseamnă forţa grupului naval de atac condus de port-avionul Abraham Lincoln.

  • 3. Un atac asupra coordonat asupra unor ţinte israeliene şi americane efectuat de forţe proxy, pregătirea unor asemenea acţiuni, spun diverse surse occidentale de informaţii militare care raportează că, în urmă cu două zile, la Bagdad, a avut loc o întâlnire între Quassam Suleimani, şeful temutei brigăzi Quads a Gărzilor Islamice, cu liderii tuturor grupărilor paramilitare pro-iraniene care sunt reuniţi sub cupola denumită Unităţile populare de mobilizare irakiene. Unităţile acestea ar putea fi esenţiale pentru a efectua o serie de acţiuni majore de sabotaj pe teritoriul irakian, sirian şi în Israel, împiedicând sau întrerupând liniile de aprovizionare ale unităţilor militare sau instalând unităţi mobile de bruiaj care să faciliteze „acoperirea“ unui atac. Sursa principală a informaţiei respective este un agent care a participat la reuniune şi care a spus că responsabilul iranian a transmis că toată lumea trebuie să fie pregătită „pentru a purta un război tip proxy“.

O sursă a transmis un document pe care l-au primit unităţile paramilitare pregătite să atace ţintele navale americane din Golf:

Singura certtitudine este că, dacă una dintre aceste mişcări urmează să fie făcută, planurile de reacţie desemnează de mult zonele-ţintă în Iran, începând cu locaţiile strategice de coastă (militare în primul rând, dar şi cu valoare economică şi a căror distrugere sau preluare ar însemna o lovitură totală pentru regimul de la Teheran), cele care ar putea fi vizate de o operaţiune masivă de debarcare, atenţie deci la nava specială de debarcare care a fost trimisă în grupul Abraham Licoln. În principiu, acestea ar fi primele zone interesante:

În fine, în asemenea situaţie, vor fi asamblate de fiecare parte şi elementele de sprijin oferite de aliaţi, diplomatic, economic şi militar. Întrebarea nu priveşte acest nivel, ci dacă şi când şi în ce formulă anume comunitatea internaţională va putea valida o acţiune împotriva Iranului. S-ar putea să fie cea mai dificilă decizie pe care ar fi chemată s-o ia Adunarea Generală a ONU. O decizie pe care vom vedea dacă va fi respectată. Poate însă nu vom ajunge în acest punct căci, dincolo de ele, nimeni nu ştie ce urmează.