Ce mai e democraţia dacă devine o plastilină, numai bună s-o modeleze după răul lor plac corupţii, extremiştii şi tiranii? Dacă nu mai funcţionează alegerile? Dacă, spre exemplu, cetăţenii unui stat sunt desconsideraţi, dreptul lor de a determina cine să-i conducă, fiind făcut zob, iar suveranitatea lor ajunge praf şi pulbere?

Cazul moldovenesc 

În ţara de dincolo de Prut funcţionează o lege electorală care, dacă nu e ilegală, e cert imorală şi politic antinaţională şi inadmisibilă, de vreme ce compromite potenţial irevocabil democraţia basarabeană. Degeaba vor opta cetăţenii informaţi ai ţării, concentraţi în bună parte în capitală şi în alte câteva raioane, pentru o anumită candidatură prezidenţială. 

Se vor trezi nu doar că dezinformarea şi-a executat misiunea eficient în alte multe raioane, ci şi că s-au numărat şi adăugat la zestrea de sufragii a candidatului antieuropean şi antidemocratic o uriaşă avalanşă de voturi necontrolate din secţiile de votare ruseşti sau separatiste, transnistrene. Ar fi ilegitimă, potenţial masiv frauduloasă şi deci inacceptabilă, dar greu, sau imposibil de contestat legal? Vădit. Ce preşedinte şi cel fel de viitor îşi mai pot „determina” în aceste condiţii cetăţenii Republicii Moldova? Nici unul, zero, ioc, nimic.

Ce rol joacă, în acest context, dezinformările antiamericane, marca Sputnik şi teoriile conspiraţiei dragi extremei drepte? Unul uriaş. Unul atât de mare încât e greu de vorbit de un electorat moldovenesc realmente informat şi capabil să ia decizii în deplină cunoştinţă de cauză. Una obligatorie într-o democraţie. 

Culmea e că, dacă se caută cu atenţie şi rigoare sursa celui mai intens şi îndelungat program de manipulare antidemocratică a populaţiei moldovene se vor depista sorbind din toxicul izvor moscovit aceiaşi artişti ai dezinformarii care au intoxicat şi smintit timp de decenii, cu conspiraţionisme dragi extremei stângi, şi vestul. Şi nu în ultimul rând pe foarte naivii americani. Ai căror ambasador la Chişinău a tras de altfel, iscând furia hoţului care strigă la Moscova hoţii, semnalul de alarmă privind eventualitatea fraudării scrutinului moldovenesc.  

Cazul american

Importanţa şi relevanţa alegerilor prezidenţiale americane sunt greu de subestimat. Contrastează cu ele derizoriul naraţiunilor circulând în presa americană şi globală şi în campania opoziţiei de stânga din SUA în legătură cu ce anume ar fi de interes în actualul proces electoral. 

Căci acest scrutin, altfel decât cred prea mulţi din ambele şi prea de tot polarizatele şi înfierbântatele tabere politice de peste ocean, nu e sau n-ar trebui să fie despre Donald Trump. Nu e despre Curtea Supremă şi orientarea ei politică. Scrutinul n-ar trebui să fie preponderent, cum îşi doreşte opoziţia, un bilanţ al preşedintelui în exerciţiu într-o pandemie în care, în fapt, şeful statului joacă un rol marginal în comparaţie cu guvernatorii sau primarii. N-ar trebui să fie deci despre covid, un virus răspândit din China, iscând spitalizări şi decese şi, prin măsurile aproape pretutindeni inadecvate luate să-l combată, generator de boli mintale, între care smintitoarea isterie care are şanse mari să dispară, ca prin miracol, după scrutinul american. 

Ar fi fost bine ca alegerile din SUA să fie despre succesele diplomatice şi economice de o amploare fără precedent în materie de contracarare a provocării chineze, de pacificare a Orientului Mijlociu şi de reducere a şomajului, repurtate de administraţia actuală mai ales înainte de izbucnirea pandemiei. Ca şi despre starea regretabilă de după a sănătăţii americane. Dar nu pentru ca, aşa cum a stabilit mai nou opoziţia de stânga, republicanii conduşi de preşedinte să fie portretizaţi perfid, de presa mainstream, ca un soi de partid „al bolii”, iar democraţii ca un partid „al sănătăţii publice”.  

În fine, alegerile americane n-ar trebui să fie, cum mai vrea aceeaşi tabără progresistă să ne facă să credem, despre starea presupus „îngrozitoare” a unei societăţi şi construcţii instituţionale chipurile găunoase, dezastruoase, „sistematic” discriminatorii. Dacă ar fi aşa, n-ar fi emigrat în SUA, în ultimii ani, milioane de africani. Şi nenumăraţi latino-americani sau asiatici. Nici propagandistic incriminata majoritate albă nu este, cum rasist afirmă ideologii stângii, inerent şi fără excepţie „rasistă”. Bărbaţii şi creştinii nu sunt „toxici” şi invariabil „homofobi” sau „transfobi”, iar poliţiile nu sunt neapărat şi irevocabil „rasiste”, „pernicioase”, doldora de „ură pe minorităţi” şi în urgentă nevoie de restructurare sau anihilare.

Alegerile sunt, în schimb, despre America şi antiamericanism. Moda beştelirii SUA (şi a democraţiei) de către altfel patrioticii americani, prelucraţi astfel încât să se demoralizeze şi să se scrântească crunt, au pus-o în circulaţie, din anii 60, la pachet cu ample programe de denigrare, propagandă şi dezinformare anticapitalistă şi antisionistă, serviciile secrete ruse. Au făcut-o cu complicitatea comuniştilor de peste ocean, a STASI, a Securităţii şi a teroriştilor lumii arabe. Despre această subversiune au relatat persuasiv şi documentat, în cărţile lor, defectori de rang înalt ai KGB şi Securităţii, ca Yuri Bezmenov sau generalul Pacepa. Rezultatul ei sunt naraţiunile false şi ţicnite, dar, culmea, credibil vehiculate, conform principiului ex-şefului KGB Andropov, potrivit căruia „minciuni îndelung repetate sfârşesc prin a deveni adevăr”.

Demagogia rezultată, care a cotropit mediile apusene, compromite informarea corectă, erodând rapid democraţia, discreditată programatic astfel, încât să se întărească extremele. Iată despre ce ar trebui să fie, în fapt, scrutinul american. 

Derapajul unui candid şi al presei care l-a ridicat pe scut

Halucinant: un candidat la preşedinţie ca Joe Biden şi-a permis, în campanie, să afirme că „alegătorii nu merită să-i cunoască intenţiile” cu privire la modificarea din temelii (prin lărgire) a Curţii Supreme, o instituţie cheie a statului de drept urmând a fi masiv politizată, cu tot cu puterea judecătorească. Un atare dispreţ făţiş faţă de electorat nu s-a mai pomenit în 250 de ani de democraţie americană. Dar acesta e, vai, aspectul mai puţin semnificativ al chestiunii. 

Aspectul ei major vizează placiditatea, indiferenţa, toleranţa, ori bunăvoinţa cu care o covârşitoare parte a presei interne şi occidentale a reacţionat la acest delir retoric nedemocratic. 

Or, aceeaşi jurnalişti i-au certat neobosit, ani la rând, pentru identice afirmaţii sau contraperformanţe în materie de justiţie şi stat de drept, pe liderii Ungariei şi Poloniei. Şi i-au vituperat aproape cu intensitatea cu care l-au demonizat în acest răstimp pentru te miri ce pe Donald Trump. Cum se explică deci îngăduinţa faţă de desconsiderarea naţiunii şi a statului de drept de care se fac vinovaţi Joe Biden şi coechipiera lui?    

Şi cum a ajuns oare, după cum afirma recent un democrat din Colorado, să fie „moral acceptabil să minţi, să înşeli, să furi”, ca să-l dai jos pe Donald Trump, fără ca presa să taxeze cum se cuvine iresponsabilitatea şi imoralitatea unor atari declaraţii? Mister? Defel. 

Presa apuseană a suferit o mutaţie fatală. S-a văzut dată de trei ori peste cap ca să devină, din obiectivă, activistă şi militantă. Cine a dat-o? Magistrala lovitură s-a aplicat de mult, de la est la vest. La cârma unuia din imperiile răsăritene e şi azi un ex-şef kaghebist.   

Potrivit lui Bezmenov,  KGB-ul folosea de decenii, în anii 80, în vest, întru consolidarea ficţiunilor şi metanaraţiunilor lui, „tehnici de spălare pe creier”. Contamina ideologic elitele academice şi mediatice, iar prin ele pe oamenii din vest, spre a le „schimba percepţia” despre sine şi popor şi a-i desprinde de valorile americane, de încrederea în propriul guvern, naţiune şi instituţii. Una dintre cele mai încercate metode de manipulare era şi e falsificarea de biografii, eroizarea netrebnicilor, hulirea reperelor, denigrarea liderilor. 

Trump e, sau pare, moral şi intelectual inadecvat. Deraiază retoric frecvent. E cu atât mai uşor de calomniat cât şi când denigrarea sa convine adversarilor lui politici interni. Sau Rusiei şi Chinei comuniste. Cu atât mai uşor poate fi demolat în efigie, dacă alege el însuşi să corespundă spectrului îndelung agitat propagandistic şi încărcat astfel încât să fie intens detestat, al campionului drepturilor individuale, al libertăţii de opinie şi exprimare, al capitalismului, al Americii şi al civilizaţiei apusene, iudeo-creştine. 

Iată, deci, despre ce ar trebui să fie scrutinul. Despre dezinformarea care pune umărul la prelungirea ficţiunilor menite să întoarcă pe dos nu (doar)un candidat sau altul, ci America şi lumea liberă, pe drumul revoluţiei antiamericane fiind obligatoriu să i se schimbe preşedintele, estimat ca fiind excesiv de patriot. E despre incongruenţa dintre fapte şi realităţi, dintre ce este şi ce se povesteşte. Şi e despre contrastul violent, dar parcă invizibil komentariatului miop, dintre naraţiuni smintitoare, incoerente şi inconsistente, dar persistente şi lesne de consumat, puse în circulaţie spre a oculta adevăruri neplăcute, dar tămăduitoare. 

Petre Iancu - Deutsche Welle