Arhipelagul insurgenţilor. De ce nu ne ocupăm între două atentate teroriste

Arhipelagul insurgenţilor. De ce nu ne ocupăm între două atentate teroriste

Insurgenţa islamistă din Occident Noi atentate în Statele Unite şi Franţa. Cele imediat anterioare, de la Bruxelles şi, din nou, Paris, sunt deja vechi. Un expert britanic a explicat pentru FP România o serie de cauze ale insurgenţei islamiste din Occident care apar rar şi în discuţii, darmite în politici.

  • pagini din dosarul dedicat războiului hibrid purtat de Rusia în Occident inclus în ediţia FP România nr 52 (aprilie/ mai 2016)

Atentatele care au însângerat Vestul în ultimele luni au într-un fel sau altul o legătură cu enclava Molenbeek – „Micul Maroc“ din inima capitalei Uniunii Europene. Este locul unde, timp de patru luni, Salah Abdeslam, unul dintre teroriştii de la Paris, probabil cel mai vânat om de pe continent, a găsit reţele subterane de solidaritate care i-au asigurat protecţia. Este locul de unde provin şi cei doi fraţi care s-au detonat pe aeroportul din Bruxelles. Molenbeek poate fi privit ca un „arhipelag insurgent”, un cluster de societăţi paralele şi energii revoltate care se dezvoltă în măruntaiele Europei de Vest. Despre toate acestea ne-a vorbit, la începutul lui aprilie, în casa sa de la Londra, universitarul britanic John Mackinlay, care a predat până de curând la King’s College. O transcriere editată.

interviu de Octavian Manea

Diagnosticul superficial. În acest moment Europa are o problemă de comunicare şi de (re)prezentare politică. Pentru un guvern care are de înfruntat o opoziţie foarte activă, existenţa teroriştilor nu e o veste chiar atât de rea. Este foarte uşor să îi prezinţi pe terorişti drept duşmanii care trebuie distruşi prin campanii de contra-terorism şi prin intensificarea măsurilor de securitate, şi să spui că asta este treaba serviciilor de intelligence. Toate acestea sunt bune, pentru ca articulează imaginea unui guvern muscular, în plină acţiune.

Dacă aş fi consilierul guvernului, i-aş spune că trebuie să atace problema frontal: să definească o strategie de includere a celor care se simt excluşi, neutralizând fondul speculat de antreprenorul insurgent, delegitimându-l.

Ecosistemul terorismului. Problema este însă este că atât în Paris cât şi la Bruxelles aceşti dezaxaţi şi „lupi singuratici” au propriul ecosistem din care apar, iar atunci când începi să sapi în profuzime descoperi că pentru fiecare om care s-a detonat în aeroport mai există alţi cinci care au sprijinit logistic operaţiunea (prin furnizare de materiale explozive, prin asigurarea transportului etc.). Dacă mergem şi mai în adâncime vom descoperi că toţi acei indivizi trăiesc în familii şi enclave unde sunt înconjuraţi de „fumatori pasivi” – de o solidaritate pasivă –, de oameni care, chiar dacă nu oferă terorismului o susţinerea activă, formează totuşi un rezervor de resentimente, trăiesc într-o atmosferă de alienare. Şi să nu uităm că fiecare insurgenţă porneşte ca un grup terorist. Iar fiecare grup terorist urmăreşte „să ocupe” minţile oamenilor.

Precedentul german. Multe dintre grupările teroriste europene din anii ‘70, formate din tineri care îşi doreau să trăiască periculos, au dispărut repede. N-a rămas nicio urmă din ele. Dar tot atunci apare şi mişcarea Baader-Meinhof, care are aceleaşi caracteristici, cu o excepţie: a reuşit să mobilizeze un anumit sentiment existent în Germania acelei vremi, împărtăşit de studenţi, de tineri aflaţi la marginea societăţii, care încercau să se rupă de generaţia părinţilor. În definiţia mea, Baader-Meinhof a avut trăsăturile unei insurgenţe, pentru că existau toate acele mici nuclee teroriste alături de multiple straturi de simpatizanţi alienaţi din diverse motive, pentru care un atentat terorist nu este neapărat o crimă abominabilă, care empatizează cu motivaţia lui şi sunt gata să-şi ofere ajutorul. Din cauza asta vorbim de o insurgenţă.

Adevărul incorect politic. Doar că niciun guvern nu va admite vreodată că în ţara sa există o insurgenţă. Din două motive. Pe de o parte, asta implică să admiţi că există un segment considerabil din societate atât de nemulţumit de viaţa sub acel guvern încât este dispus să apeleze la violenţă politică pentru a îndrepta lucrurile. Celălalt este că a recunoaşte că te confrunţi cu o insurgenţă e ca şi când ai accepta că ai cancer. Nu e ca şi cum ai lua câteva pastile şi, gata, te faci bine. Tratamentul este lung şi costisitor, şi presupune un guvern care să vină cu o strategie politică suficient de inteligentă încât să îi recupereze pe toţi aceşti nemulţumiţi, să adune toate aceste elemente excluse şi să le aducă înapoi. Miza este anularea ideilor politice exploatate de antreprenorii violenţei. Iată calea spre izolarea lor. Dar acest demers implică un efort masiv – ai nevoie de susţinerea partidului care formează guvernul, ai nevoie de sprijinul unei majorităţi a cetăţenilor, iar apoi de capacitatea de a transforma toate aceste variabile într-o strategie politică.

Decapitarea nucleelor teroriste nu rezolvă problema societală, pentru că rădăcinile rămân acolo, asigurând regenerarea. Niciun guvern european nu are curajul moral să spună acest lucru. Iar dacă nu poţi spune lucrurilor pe nume nu vei ajunge niciodată în postura de logică instituţională care să îţi permită adoptarea măsurilor necesare pentru a gestiona problema. Dacă aş fi consilierul guvernului, i-aş spune că trebuie să atace problema frontal: să definească o strategie de includere a celor care se simt excluşi, neutralizând fondul speculat de antreprenorul insurgent, delegitimându-l.

Dacă înţelegem atentatele islamiste din Europa ca o insurgenţă, în efortul de contrainsurgenţă trebuie mobilizat întregul stat, toate etajele administraţiei, deopotrivă civile şi de securitate. Primarul din Molenbeek greşeşte fundamental când spune că nu are datoria de a-i contracara pe terorişti. Este aceeaşi veche mentalitate instituţională a reprezentanţilor statului care ne spun: nu vă faceţi griji, aceşti oameni sunt doar lupi singuratici, şi, prin urmare, este o chestiune care ţine de impunerea legii şi de contra-terorism. Nu, este o problemă care vizează întreaga administraţie, iar instrumentele necesare sunt în proporţie de 80% civile.

Precedentul IRA. În Irlanda de Nord am avut un bazin foarte mare de nemulţumiţi, care a furnizat susţinere şi instrumentele necesare pentru ca IRA să-şi continue actele de violenţă politică împotriva guvernului. Dacă ai un om care nu are un loc de muncă, care trăieşte într-o locuinţă dezgustătoare oferită de stat, într-un cartier insalubru şi căruia IRA îi cere sprijinul – ce are de pierdut? N-are nimic de pierdut, se află deja la fundul societăţii. Dar dacă ar avea un loc de muncă şi dacă am reuşi să îl mutăm într-o casă pe care o plăteşte cu bani proprii, unde are o grădină frumoasă şi propria maşină, fie şi second-hand, când gruparea va veni iar la el să îi ceară susţinerea, nu va mai fi fel de dispus să i-o ofere. Are mult prea multe de pierdut. Adevărul incomod despre Irlanda de Nord este că toată acea periferie a fost ridicată social investind sume uriaşe de bani. Iar toate acestea cer timp. Probabil un proces similar este necesar şi în Molenbeek, pentru că nu este doar un focar de fundamentalişti musulmani, ci avem acolo comunităţi care duc o viaţă oribilă. Dacă le-ai cere să transporte pe cineva cu o bombă, ce ar avea de pierdut? Dacă ar fi avut un apartament frumos în Molenbeek, ai putea să îi îndepărtezi treptat de zona în care devin pradă sigură pentru radicali.

În acelaşi timp sunt respinşi de cultura-gazdă dominantă, pe fondul diferenţelor rasiale – şi, practic, ajung să fie scindaţi între două culturi. Sunt foarte vulnerabili, iar acesta este momentul în care sunt interceptaţi de ISIS – sau de Al-Qaeda –, care le oferă alternativa răzbunarii, a revanşei.

Generaţii vulnerabile. Trăsătura comună a acestui arhipelag insurgent din interior este că locuitorii lui sunt preponderent (i)migranţi dintr-o altă societate care trăiesc într-o cultură în multe privinţe mai puternică decât cea din care provin. Totodată, există şi problema ciocnirii dintre prima şi a doua generaţie – instinctul părinţilor pakistanezi când vin în Bradford este de a încerca să păstreze acelaşi stil de viaţă pe care l-au avut în propria lor ţară. Devin mai musulmani decât musulmanii – sau, cum spunem noi în Europa, mai catolici decât papa. Unii dintre ei nici măcar nu vorbesc limba engleză, pentru că trăiesc în comunităţi izolate. Pentru copiii lor coliziunea are loc în momentul în care merg la şcoală. Învaţă limba engleză, susţin echipa locală de fotbal, sunt cool, unii beau alcool – iar asta îi aduce în coliziune cu conservatorismul părinţilor lor. În acelaşi timp sunt respinşi de cultura-gazdă dominantă, pe fondul diferenţelor rasiale – şi, practic, ajung să fie scindaţi între două culturi. Sunt foarte vulnerabili, iar acesta este momentul în care sunt interceptaţi de ISIS – sau de Al-Qaeda –, care le oferă alternativa răzbunarii, a revanşei. Trebuie să schimbam cumva această dinamică – şi nu îmi este deloc clar cum să facem asta, cu excepţia faptului că trebuie să le oferim ceva mai puternic decât culturile care i-au abandonat şi cu siguranţă ceva mai puternic decât alternativa unei rogue-culture precum ISIS, care le oferă perspectiva unui trecut strălucitor.

Tratarea populaţiilor. Avem conceptele potrivite pentru a răspunde unor insurgenţe maoiste în cele mai sărace societăţi din lume. Dar ne lipseşte o doctrină pentru gestiona energiile insurgente dintr-o societate post-industrială. Elementul constant rămâne însă populaţia. Miza este să câştigam populaţia de partea noastră. Problema este că nu avem luxul de a ne concentra doar pe populaţia din Molenbeek. Europa este un arhipelag insurgent, cu multiple populaţii: una în Paris, o alta în Londra – iar dacă vrei într-adevăr să dezamorsezi tot acest ecosistem potenţial terorist, atunci tratamentul trebuie să fie simultan asupra tuturor aceste populaţii.

John Mackinlay a fost professor la King’s College, Londra, în cadrul Departamentului de War Studies. Una dintre lucrările sale se numeşte chiar Arhipelagul insurgent.

+

Enclavele urbane de tip Molenbeek sunt reprezentative pentru acele „părţi ale Europei care au fost complet abandonate de stat, de autorităţi şi chiar de comunităţile musulmane. (...) Eşecul profund a fost acela de a permite această situaţie să se dezvolte: de a nu interacţiona cu părţi ale populaţiei belgiene care în mod clar au fost abandonate. Ai permis astfel un vacuum să crească în propria ţară. Şi aceasta este rădăcina fundamentală a problemei: unde ai un vid, acel vid va fi umplut. (...) dacă există un vid format din oameni înstrăinaţi şi marginalizaţi, care provin din familii de migranţi, defavorizaţi social şi economic, atunci este doar o chestiune de timp“ până când un „ism“ cu agendă deturnează şi instrumentalizează furia locală – spune Peter Neumann, profesor la King’s College Londra.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările