Decizia Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, referitoare la limba de stat, din cel de-Al Doilea Stat Românesc - un concept la care acum subscrie şi preşedintele Nicolae Timofti - a fost luată la câteva ore distanţă după vizita lui John Kerry la Chişinău.

Semn al desprinderii definitive, nu temporare - cum jubila un scrib autohton, obişnuit să aduleze Moscova - de arca lui Noe, în varianta sa răsăriteană.

Constituţionalizarea Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova - prin ridicarea acesteia la rang de normă constituţională, decretându-se astfel primordialitatea denumirii corecte a limbii oficiale din Republica Moldova, aşa cum figurează ea în Declaraţie, ca LIMBA ROMÂNĂ - reprezintă confirmarea faptului că şi dezirabilul moment al reunificării va fi generat, nota bene, în viitor, tot la Chişinău, ca în primăvara anului 1918.

Chiar dacă la Washington D.C., Bucureşti şi Moscova se cunoştea posibilitatea luării unei asemenea decizii, în Republica Moldova, în prima decadă a lunii decembrie, reacţiile au fost diferite.

Presa de peste Ocean a reflectat obiectiv hotărârea Curţii Constituţionale de la Chişinău, la Bucureşti s-a exprimat bucuria fraternă, iar la Moscova, acum preocupată de evenimentele din Ucraina, pe moment s-a preferat tăcerea.

Asta pentru că zidul imagologic al Berlinului – a cărui dărâmare a precedat dezintegrarea Uniunii Sovietice – s-a mutat la Kiev.

Unde se joacă, mai mult sau mai puţin vizibil, şi cartea dezintegrării Ucrainei.

Un scenariu luat în calcul, în analiza evoluţiilor posibile în spaţiul ex-sovietic, de către experţi militari occidentali, încă din anul 2000.

Iată că acum se succed momente ce indică şi secesiunea ca o alternativă la rigiditatea actualilor conducători ai Ucrainei.

Sigur. Nimeni nu invocă, deocamdată, acest pericol real, în mod public.

Dar cel mai elocvent argument, că există o asemenea îngrijorare, la nivel înalt, este faptul că ex-preşedinţii Leonid Kravciuk, Leonid Kucima şi Victor Iuşcenko au decis să dea o declaraţie comună, în care şi-au exprimat solidaritatea cu manifestanţii paşnici proeuropeni.

Îngrijorarea celor trei foşti şefi de stat ucraineni a fost indirect confirmată şi de reuniunea de joi a Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe ai OSCE, derulată tot la Kiev, unde sprijinul exprimat pentru Georgia şi Republica Moldova a fost practic şi unul de susţinere a nemulţumirii demonstranţilor ucraineni.

Presimţind furtuna care se anunţă prin norii confruntărilor viitoare, previzibile, dintre forţele de ordine şi mulţimea revoltată de decizia autorităţilor de la Kiev, de supunere practică faţă de voinţa anti-UE, dar pro-Euroasia a preşedintelui Rusiei, Vladimir Putin, ministrul de externe german Guido Westerwelle a poposit printre manifestanţii din Piaţa Independenţei, pentru a-i asigura că uşile Uniunii Europene sunt încă deschise.

Dar şi acelea ale Uniunii Euroasiatice sunt la fel.

Obişnuit să joace la două capete, Viktor Ianukovici mai speră să aburească atât Moscova, cât şi Bruxelles-ul, unde emisari oficiali ai Kievului vor pleda, concomitent, pentru relaţii bilaterale constructive.

Dar în acest detaliu stă şi semnul derutei guvernului condus de Mykola Azarov.

Un politician dovedit a fi neinspirat când, după ce a regretat, iniţial, reprimarea dură a primelor demonstraţii proeuropene, acum întăreşte ultimatumul dat de poliţie manifestanţilor.

Şi dacă ucrainenii dornici de libertate ca în Vest, nu cedează ameninţărilor ca în Est?

Nu întâmplător NATO şi-a exprimat îngrijorarea, faţă de posibila deteriorare a situaţiei tensionate de acum, din Ucraina.

Nervos, ministrul de externe al Rusiei, Serghei Lavrov s-a grăbit să afirme că occidentalii nu ar trebui să se amestece în situaţia de criză din Ucraina.

Asta ca şi cum această ţară ex-sovietică ar fi acum parte a Federaţiei Ruse!

Gafă de zile mari.

Dacă se va ajunge la intervenţia din nou dură, a forţelor de ordine ucrainene, o singură victimă ar fi - precum în Cehoslovacia - începutul sfârşitului unui regim şi posibil chiar a statului actual.

Trupele ruse vor intra în acţiune? Doar la solicitarea unor oficiali ucraineni, după modelul cunoscut, din vara anului 1968, tot în Cehoslovacia. Ulterior paşnic divizată, în Cehia şi Slovacia.

Consiliul NATO-Rusia va fi pus în faţa faptului împlinit.

În acel moment, partea vestică a Ucrainei, protejată religios de Papa de la Roma – cu care tocmai a avut o întrevedere, zilele trecute, Vladimir Putin... – va avea de ales.

Între a se supune dreptului forţei represive şi a impune dreptul identităţii proprii, îndelung suprimată.

Vitali Klitschko, care speră să fie învingătorul forţelor de opoziţie, la următoarele alegeri prezidenţiale, a vorbit deja de necesitatea luptei, evident pe căi democratice, pentru susţinerea cauzei integrării europene a Ucrainei, un apel rămas însă fără ecou în partea ortodoxă a acestei ţări.

Ce va face armata ucraineană?

Cu câţiva generali deja prezenţi la Cartierul General al NATO, cu nu puţini ofiţeri instruiţi în instituţii de profil din ţări occidentale, este de presupus că nu va confunda manifestanţii cu inamicii statului ucrainean.

Deocamdată vulnerabil pare a fi zidul ridicat de manifestanţii din Kiev, din te miri ce bucăţi de lemn, bun şi pentru focul necesar în nopţile reci, din inima capitalei Ucrainei.

Dar nedoritele, însă posibilele victime ale represaliilor anunţate de premier şi forţele de ordine, după expirarea ultimatumului de cinci zile vor deschide, funcţie de imprevizibilul evenimentelor şi uşa secesiunii, în Ucraina.

Pentru care Rusia are pregătită varianta manu militari.

Una pe care NATO a luat-o în calcul, neoficial, de 13 ani.

Număr, acum, cu nenoroc, pentru Kiev? Vom vedea.