Apele au început să se agite puternic în momentul în care Michele Geraci, subsecretar pentru Comerţ în Guvernul italian, a anunţat că preşedintele chinez Xi Jinping, cu ocazia vizitei în Italia pe 22-23 martie, ar fi gata să semneze un protocol cu guvernul italian privind imensul proiect al „Noului Drum al Mătăsii“. Ziua prevăzută pentru semnarea protocolului ar fi 22 martie, adică exact momentul în care, la Bruxelles, Consiliul European discută cererea britanică de prelungire a termenului de ieşire a Regatului Unit din UE: simbolistică poate doar aparentă dar, în politica de acum, greu de găsit coincidenţă mai problematică pentru ceea ce înseamnă nevoia europenilor de a alege între alinierea la războiul comercial cu care Trump ameninţă China sau, cum se pare că doresc mai multe State Membre, la o deschidere masivă a pieţelor către oferta venită din partea giganţilor industriali chinezi care vin să susţină deschiderea istorică a Beijingului spre lumea occidentală.

După cum vedeţi, problema este mai întâi de toate politică pentru că semnificaţiile unei alegeri nu se pot reduce doar la dimensiunea economică, tocmai pentru că proiecţia chineză este pe durată îndelungată şi foarte îndelungată şi este însoţită de schimbarea naturii proprietăţii în zone strategice, aşa cum s-a întâmplat deja în Grecia şi Spania unde chinezii au preluat portofolii majoritare de acţiuni extrem de valoroase.

Există deci un precedent pentru anunţata mişcare italiană? Da, deoarece, în acest moment, 13 State Membre din UE au semnat un acord de cooperare cu China vizând segmente mai mult sau mai puţin complexe din cele două centuri, terestră şi maritimă, ce compun iniţiativa One Belt, One Road: Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Bulgaria, Croaţia, Grecia, Portugalia, Malta şi Ţările Baltice. Dar, de data asta, mişcarea strategică de apropiere de China ar veni din partea unei ţări membre G7 şi care reprezintă pilonul major NATO din Mediterană.

Şi de ce-ar dori Italia acest lucru?

Argumentul economic este decisiv în toate raţionamentele acestei ţări care, de ani de zile, are o datorie suverană în continuă creştere, un grad înalt de şomaj în rândul tinerilor din regiunile sudice şi în momentul în care Banca Centrală Europeană suprimă progresiv programul său de cumpărare a obligaţiunilor în vederea stimulării economiilor din zona euro. China este gata să injecteze imediat lichidităţi importante (valoarea proiectului global este de 1000 de miliarde $) pentru investiţii masive în toate sectoarele infrastructurii din Italia: în transportul feroviar dar şi în portuturile Trieste, Geova şi Palermo,  justificând astfel spusele primului ministru italian Giuseppe Conte să a afirme că „odată cu toate precauţiile necesare... această aderare reprezintă o oportunitate pentru ţara noastră“. asta în contextul în care a putut deja să constate bonitatea comercială a chinezilor care, deja din 2015, au achiziţionat gigantul industrial Pirelli...

Speranţa italienilor este că nu vor repeta experienţa greacă, adică să aibă o colaborare cât se poate de strânsă şi de profitabilă cu chinezii, dar fără să fie obligaţi să-şi vândă părţi importante ale infrastructurii naţionale. Drept care, miza de securitate majoră în acest moment este o definire a structurilor de cooperare care vor gera activitatea portului Trieste, cel mai important în care chinezii ar putea avea o prezenţă masivă în Europa, depăşind astfel ca interes de perspectivă oferta Pireului care ar putea să rămână bază de tranzit şi cu capacităţi tehnice posibil de convertit, la nevoie, în şantiere de reparaţii şi întreţinere cu folosire duală. Trieste reprezintă o reală miză strategică deoarece dispune de una dintre cele mai importante infrastructuro maritime din Mediterană şi prin el au trecut în 2018 peste 62,7 milioane tone de mărfuri, având şi excelente legături de cale ferată cu Europa centrală şi de nord, ceea ce ar facilita enorm transportul de conteinere.

Există însă surse care vorbesc şi despre o colaborare la scară mare între companiile distribuitoare de electricitate State Grid Corporation din China şi Terna (Italia), reamintind că distribuitorul chinez deţine deja 35% din acţiunile CDP Reti, compania care deţine 29,8% din acţiunile Terna. Ar mai fi posibilă şi o colaborare între diverse companii chineze specializate în producţia de înaltă tehnologie şi grupul industrial italian LEONARDO în domeniul aeronautic şi spaţial.

Nimic nu este însă foarte simplu deoarece rămân numeroase întrebări privind implicaţiile de securitate pe care le presupune prezenţa tot mai importantă a Chinei în zona de sud a Europei (uitaţi, spre exemplu, analizaţi importanţa faptului că investitorii chinezi deţin Societatea naţională de electricitate din Portugalia). Să vedem că acordul va fi semnat şi să vedem dacă va fi şi acceptat de Comisia Europeană ca fiind compatibil cu destul de strictele, acum, criterii ale politicii privind concurenţa.

Sigur că discuţia este de-abia la început, dar tema s-ar putea transforma foarte uşor într-o sursă suplimentară de tensiune în relaţii transatlantice, însemnând (sau cel puţin aşa ar putea fi interpretată de Trump) un afront direct al europenilor în momentul în care tocmai le-a adresat apelul de a face front comun împotriva Chinei, ţară a cărei forţă de implantare începe să se simtă din plin, într-o ofensivă multipolară. Să vedem dacă va avea şi forţa de a susţine mişcarea pe o durată mai mare de timp, combinând-o eventual cu noile tendinţe ale politicii europene de după alegerile din această primăvară.