Aplauzele sunt asurzitoare. Toţi liderii europeni se felicită zgomotos, exhibând zecile de miliarde pe care susţin că le-ar fi adus acasă. În genere exagerează. Înca n-au adus mai nimic. Dacă banii vor curge, vor curge în viitor. Ce-au adus, deci, cu adevărat, liderii europeni după un summit care, doldora de tratative contondente, contrapropuneri, încruntări, şantaje, scandaluri şi uşi trântite, ameninţă să depăşească durata reuniunii record de la Nisa?
 

 O nouă UE, cu tot cu noi ficţiuni şi naraţiuni

Realitatea e că UE a devenit, pentru prima dată, o comunitate a transferurilor de la mai bogaţi la mai saraci. A început să dea fonduri de la statele economic competitive, şi din acest unghi prospere, la cele care nu fac faţă globalizării şi sunt, deci, mai sărace, fără să-şi fi redus şi pretenţiile, simultan cu scăderea relevanţei lor economice.

Noua UE face, tot în premieră, datorii în contul generaţiilor viitoare. Bugetul ei, de peste o mie de miliarde de euro, s-a văzut suplimentat, în numele valorii cheie a solidarităţii şi reconstrucţiei postpandemie, cu 750 de miliarde, din care granturi nerambursabile de 390 de miliarde.

Vor profita copiii şi nepotii noştri de această gigantică sumă de 1,8 bilioane? De cadourile pe care Comunitatea le face? Cert e că vor avea din greu de plătit la rambursarea datoriilor.

 Ficţiunea solidarităţii

Ce familie ar rezista, dacă rudele prospere nu-i ajută pe nevoiaşii clanului? Solidaritatea, indiscutabil, e salutară. Statele prospere din Nord profită din plin de pe urma comunităţii, a forţei de muncă şi a pieţelor de desfacere din Sud. E şi normal şi în interesul lor propriu, până la un punct, să pună mâna să ajute economiile mai puţin competitive din sud şi est, astfel încât să întărească mult încercata coeziune a UE, conferind putere unui întreg tot mai şubred, mai polarizat şi mai dezbinat nu în ultimul rând de imunda propagandă antidemocratică şi antieuropeană a Rusiei şi Chinei.

Dar nu e solidaritate orice cârdăşie. În plus, e grea dilema tăticului bogat. E important, desigur, să-şi susţină copiii. Dar cum e dacă, de mila risipitorului său fiu toxicoman, tot scoate din buzunar sumele pentru care progenitura îi implora vărsând lacrimi în cascadă, astfel încât juniorul să nu cumva să intre în sevraj? Întrucat n-a priceput că-i finanţează generos dependenţa, boala şi sinuciderea lentă, şi-a ratat menirea de părinte. La fel de rău ar greşi, crezând că ajută, mămicile, bunicile, surorile şi fraţii care nu-l conving să se supună terapiei.

În Europa, pretenţiile, ca şi birocraţiile, sunt gonflate rău. Nimeni nu renunţă nesilit, de dragul productivităţii şi competitivităţii, la vreo centimă din bunăstarea lui. Nivelul de trai e pe mari cai. Doar reformele bat pasul pe loc. În schimb, au luat proporţii neajunsurile economice.

S-a accelerat, odată cu pandemia, mai vechea decădere a comerţului offline. Dezindustrializarea de care a profitat China comunistă, cea ajutată ani la rând cu sume fabuloase de statele apusene, în timp ce fura patente şi făcea promisiuni fără acoperire, e frânată doar de politica Băncii Europene, care pompează cu asupra de măsură steroizi în economii şi firme europene cronic neperformante. Pe baza banilor ieftini şi dobânzilor zero, BCE injectează şi risipeşte de ani de zile averi impresionante, achiziţionând obligaţiuni care amână la calendele greceşti falimentul întreprinderilor neviabile.

Concomitent, au întârziat mortal investiţiile. Iar inventivitatea şi competitivitatea europeană sunt, faţă de concurenţii din Extremul Orient, la pământ.

În aceste condiţii, UE preia rolul mămicii care, după tăticul bancher, prea darnic cu fiul său risipitor, va semna şi ea un cec în alb. Dar pentru ce? Ca să facă juniorul terapia? Ca să se amplifice pe continent reformele şi investiţiile, să se amelioreze infrastructurile, să se reimplanteze industrii cheie delocate, ca să se deschidă perspective de viitor şi să se dăruiască viaţă unor proiecte sustenabile?

Ori ca să susţină şi mai generos dependenţa copiilor înghiţind cu polonicul droguri şi steroizi? Şi dacă e pentru o terapie, cine şi cum va controla fondurile menite a o finanţa într-o Europă în care statele de drept au început să dispară sub loviturile nivelând justiţiile şi presa, în timp ce democraţiile şi libertatea, ca şi reformele şi inventivitatea, sunt pe ducă?

Fisurile europene şi testele unui problematic cec în alb

De răspunsul la aceste întrebări ar trebui să depindă, între altele, evaluarea summitului european. Care-şi merită epitetul de "istoric" şi pentru că s-a ajuns la o înţelegere în baza căreia se pot perpetua ca niciodată ficţiunile utile. De pildă cea despre solidaritate.

E una care n-a fost în fapt decât târguitul la sânge pentru avantaje, cadouri şi rabaturi. În urma năprasnicelor tocmeli s-a vădit că Europa şi-a amplificat faliile mai vechi. N-are doar o tot mai adâncă ruptură est-vest. Şi un clivaj, de asemenea profund, nord-sud, acoperit mai nou, la insistenţele hispano-franco-italiene datorită clemenţei germane. În fine, Europa s-a ales şi cu o prăpastie opunând puterilor gen Franţa şi Germania statele mici. Din ciocnirea lor a reieşit că alianţa franco-germană nu se mai impune necondiţionat. Bunăoară, dacă ţările frugale, înmulţite la cinci prin aderarea Finlandei la grupul condus de olandezul Mark Rutte, reuşesc, ca acum, să suplinească locul reformist al Regatului Unit.

Graţie austerităţii şi solidarităţii frugalilor s-a ponderat efectul negativ al transformării UE într-o organizaţie a transferului de fonduri de la bogaţi la săraci. Fiindcă banii destinaţi redresării ar urma să nu se verse necondiţionat. Ar urma să fie însoţiţi de perspectiva unor reforme şi de un mecanism de control care ar îngrădi suveranitatea beneficiarilor, amplificând-o, în caz de îndoieli privind respectarea condiţiilor, pe a donatorilor. Orice altceva ar spori fragilitatea unei UE oricum casabile, care depinde, totuşi, de voinţa de a da şi de încrederea naţiunilor prospere că nu dau degeaba.

În fine, tot frugalilor avem a le mulţumi, dacă iubim o Europă liberă şi nu vrem s-o vedem jertfită tiraniei. Li se cuvine respect celor cinci pentru insistenţa, vituperată de liderul maghiar Viktor Orban, de a corela ajutoarele UE de respectarea principiilor statului de drept. Încălcarea lor ar urma, teoretic, să fie constatată şi amendată prin blocarea plăţilor de către o majoritate calificată. Una însă, dacă această clauză se va adopta realiter, dificil de obţinut, întrucât ar însuma 55% dintre statele membre şi 65% din totalul populaţiei comunitare .

Ditirambica laudă de sine a liderilor euopeni nu serveşte doar sporirii popularităţii dregătorilor implicaţi. Ori şanselor unui Mark Rutte de a se vedea în curând reales. Ar trebui să fie clar, totodată, că redresarea economiilor europene, precum şi încrederea în ele sunt imponderabile ce ţin în bună măsură de psihologie. Iată de ce şeful Consiliului European, Michel, a calificat acordul ca unul "bun, puternic şi necesar...semn al încrederii în Europa". Dar soliditatea naraţiunii despre "succesul istoric al summitului" e îndoielnică. La fel, caracterul durabil al încrederii pe care a generat-o. Pentru că burselor le e clar că, dacă Parlamentul European le aprobă, uriaşele datorii contractate prin acest pachet şi costurile rambursării lor vor greva şi împovăra puternic viitoarele bugete comunitare.

Cazul românesc

După ce a minţit la Bruxelles cu privire la imaginara absenţă a problemelor României cu statul de drept, deşi procurorii DIICOT au clasat scandalos, în tăcerea vinovată a preşedintelui, dosarul "10 august", Klaus Iohannis s-a felicitat strident cu privire la cele aproape 80 de miliarde rezervate României.

Or, românii nu primesc cadou decât vreo 20 de miliarde. Apoi, banii vor intra în buzunarul României condiţionat şi eşalonat pe şapte ani. Infimă e, în fine, încrederea românilor că nu vor fi furaţi de o cleptocraţie mereu vorace. Una încă intactă şi prosperă pe malurile Dâmboviţei, după condamnarea definitivă a nesătulului Liviu Dragnea şi punerea pe butuci a justiţiei şi a codurilor penale ale unui stat de drept rămas, vai, neredresat. Vor fi refăcute oare justiţia şi codurile penale astfel încât să se poată controla şi canaliza judicios banii primiţi?

În acest context, importante nu sunt ficţiunile, naraţiunile şi mărimea sumelor vehiculate ca o momeală, menită să-i facă pe oameni să saliveze, să justifice triumfalismul scamatorilor şi să distragă atenţia de la trucurile retorice ale liderilor reveniţi acasă de la summit. Decisivă e soluţionarea rapidă, veritabilă şi verificabilă a problemelor complexe şi reale confruntându-i pe europeni. 

Petre Iancu - Deutsche Welle