Fricii de o catastrofă precum Brexit, în faţa căreia nu există plan alternativ, i se adaugă teama epuizării înainte de vreme. Adică înaintea încheierii mandatului actual al Comisiei Europene şi al unora dintre liderii principalelor state membre. Care lideri, se pare, joacă la trecerea timpului, peticind ici-colo, promiţând, amânând şi, poate, încă sperând într-o minune salvatoare.

Deşi este, în fond, miza marilor dezbateri electorale ale momentului, UE şi-a refuzat vreun rol activ – şi, cel mai probabil, bine a făcut. Pentru că, atunci când preşedintele Comisiei, de exemplu, găseşte de cuviinţă să se pronunţe, nu reuşeşte altceva decât să pună gaz pe foc. Dezertorii nu vor fi primiţi înapoi cu braţele deschise”, i-a avertizat pe britanici Jean-Claude Juncker, din postura dirigintelui inflexibil, care, neputând menţine ordinea în clasă, le arată uşa recalcitranţilor. Rămâne de văzut cu ce efecte.

Extremismul – proiect, nu accident

Asta după ce, cu două zile înainte de scrutinul austriac, Juncker declarase la fel de categoric: ”Cu extrema dreaptă nu sunt posibile dialogul şi dezbaterea”. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă cei 31.000 de austrieci, care au făcut diferenţa la prezidenţiale (dintr-un total de 4,5 milioane de voturi), ar fi înclinat balanţa în favoarea candidatului extremist?

Ar mai fi fost posibil euro-consensul pentru izolarea Vienei, aşa cum s-a întâmplat în 2000, din cauza ascensiunii lui Jörg Haider?

Întrebarea rămâne deschisă, date fiind alegerile legislative din 2018, în perspectiva cărora Partidul Libertăţii (FPÖ) deţine acum, în sondaje, primul loc, cu 34% din opţiunile de vot, la cel puţin zece procente distanţă de cele două partide ale marii coaliţii de guvernare – social-democraţi şi conservatori, ai căror candidaţi la prezidenţiale s-au clasat, în primul tur, pe ruşinoasele locuri 4 şi 5. FPÖ şi-a îndreptat deja atenţia spre postul de cancelar (care reprezintă Austria în Consiliul European). Primul pas: o campanie de dediabolizare, după modelul celei iniţiate, cu succes, de Marine Le Pen în Franţa: FPÖ nu e un partid de extrema dreaptă. Suntem un partid de centru-dreapta, cu un mare sens al responsabilităţii sociale”, a declarat Norbert Hofer, învinsul la limită de duminica trecută.

Până atunci, însă, Europa va avea de făcut faţă posibilelor şocuri electorale de anul viitor din Franţa, unde pentru parlamentare Frontul Naţional conduce în sondaje, iar la prezidenţiale Le Pen se poziţionează ca prezenţă sigură în turul II. Tot în 2017 vor fi alegeri şi pentru Bundestag. Alternativa pentru Germania şi-a triplat, în sondaje, scorul din 2013, fiind pe cale să ameninţe locul secund al scenei, ocupat încă de social-democraţii aflaţi în degringoladă. Iar conservatorii d-nei Merkel sunt cotaţi la zece procente sub actuala reprezentare parlamentară.

Modelul blocajului spaniol

De ce sunt importante de pe acum aceste alegeri în ţările fostului motor al integrării europene? Pentru că se conturează tendinţa puternicei fragmentări a scenelor politice naţionale şi, implicit, riscul repetării modelului spaniol. La şase luni de la precedentele alegeri, Spania va avea, în 26 iunie, de ales încă o dată un Parlament care, potrivit tendinţelor actuale, e pe cale să asigure perpetuarea crizei politice.

Bipartidismul – căruia alegătorii i-au pus capăt în Spania şi pe care tocmai l-au sancţionat sever în Austria – e pe cale de dispariţie o dată cu reculul fără precedent al marilor partide tradiţionale: conservatorii şi socialiştii. În majoritatea statelor UE, cele două tendinţe clasice ale vieţii politice postbelice pierd masiv teren din cauza incapaciţii de a răspunde angoaselor multiple ale cetăţenilor – în special identitare, economice şi de securitate.

Reconfigurarea politică la scară europeană e rezultatul unei grave uzuri ideologice şi de leadership.

Cum vor gestiona forurile UE această nouă realitate ce se afirmă pe cale democratică? Punându-i pe recalcitranţi la colţ, conform precedentului grecesc? Ar fi o opţiune sinucigaşă, în condiţiile în care Bruxelles-ul, în calitate de capitală europeană, nu doar că nu mai e capabil să insufle încredere, dar alimentează, din păcate, euroscepticismul.

Migraţia intra-europeană vs refugiaţi”

De aceea, un eventual eşec al adepţilor ieşirii Marii Britanii din UE nu va însemna sfârşitul şocurilor existenţiale ce ameninţă Europa-tot-mai-puţin-unită. Ci o nouă provocare adresată celor ce ar trebui să acţioneze pentru readecvarea proiectului comunitar la agenda cetăţenilor.

În perspectiva referendumului din 23 iunie, tabăra pro-europeană câştigă teren (53% pentru rămânerea în Uniune, potrivit ultimelor sondaje), graţie argumentelor de natură economică oferite de scenariile catastrofice în caz de Brexit. Banca Angliei, Trezoreria, FMI şi Guvernul Cameron sunt pe cale să anestezieze un segment important al ofensivei suveraniste: conservatorii vârstnici.

În replică, promotorii Brexit mizează intens pe principala temă a campaniei pentru referendum: imigraţia necontrolată.

Estimările Oficiului pentru Statistici Oficiale indică o posibilă creştere cu patru milioane de locuitori a populaţiei britanice în următorii zece ani, dacă se menţine actualul ritm de migraţie netă. În 2010, David Cameron promitea diminuarea sosirilor la maxim 100.000 pe an. De aceea, vineri, în marja reuniunii G7, premierul britanic a fost nevoit să admită că actualele statistici sunt dezamăgitoare.

În 2015, s-au stabilit în Regatul Unit 330.000 de persoane, dintre care 184.000 nou-veniţi din alte state ale UE. Dintre aceştia, peste 53.000 au fost români şi bulgari.

Această afluenţă este una din realităţile pentru care nu va fi uşor de definit o perspectivă comună UE-Marea Britanie nici în cazul mult speratului eşec al referendumului. Fie şi numai pentru că-i va fi greu Comisiei Europene să le explice est-europenilor de ce ar fi admisibile măsuri de restrângere a dreptului lor fundamental la liberă circulaţie. Asta în vreme ce ţările din Est sunt muştruluite şi ameninţate cu amenzi pe cap de migrant/refugiat refuzat.