Prima dată când procedura spitzenkandidat s-a aplicat a fost în 2014, existând un acord între şefii de stat şi guvern reprezentaţi în Consiliul European şi partidele politice reprezentate în Parlamentul European. Candidatul propus de PPE, Jean-Claude Juncker,  a preluat poziţia de Preşedinte al Comisiei Europene. La acea dată, fostul prim-ministru britanic, David Cameron, se declara împotriva procedurii spitzenkandidat, partidul său nefiind afiliat PPE (conservatorii britanici au părăsit PPE în 2009), ci făcând parte dintr-un partid politic european ce nu putea emite pretenţii la preşedinţia Comisiei Europene.
 
Angela Merkel a declarat că îl susţine la preşedinţia Comisiei Europene pe Manfred Weber, actualul lider al grupului parlamentar al PPE în Parlamentul European. Candidatul oficial al PPE se va decide în luna noiembrie, la congresul PPE de la Helsinki. Probabil vor mai participa la competiţia internă negociatorul-şef pe Brexit, Michel Barnier şi fostul prim-ministru al Finlandei, Alexander Stubb.

Procedând la această nominalizare, Angela Merkel a creat o situaţie win-win. În luna octombrie vor avea loc alegeri în Bavaria. Un rezultat slab ar face ca rivalul său Horst Seehofer să nu mai poată avea pretenţii mari la nivel federal. În cazul unui rezultat foarte bun al CSU, Angela Merkel va putea afirma că, datorită acestui rezultat, CSU primeşte trofeul nominalizării PPE pentru Manfred Weber - spitzenkandidat şi este de ajuns, alte pretenţii nu mai sunt legitime.

Decizia doamnei Merkel vine la câteva zile după întâlnirea de la Milano între Matteo Salvini şi Viktor Orban. Cei doi lideri au declarat că îşi vor coordona acţiunile la nivel european şi l-au desemnat de Emmanuel Macron duşmanul comun ideologic. S-a adâncit astfel clivajul între adepţii unui model economic şi politic liberal, favorabil globalizării şi migraţiei şi cei care adoptă o poziţie mai conservatoare, ostilă migraţiei şi care este deschisă înrudirii cu populismul de dreapta. Probabil că acest clivaj va fi cel care va determina dezbaterile electorale la alegerile pentru Parlamentul European din 2019. Manfred Weber este candidatul ideal pentru a aplana acest clivaj şi a reuni consensul ambelor tabere ca membru marcant al CSU este apropiat de politicieni de tip Viktor Orban dar este şi candidatul preferat de Angela Merkel care este mai apropiată de liberalismul de tip Macron.

Ar părea că nimic nu poate sta momentan în calea lui Manfred Weber. Desemnarea sa drept spitzenkandidat al PPE la Helsinki ar face ca funcţia de Preşedinte al Comisiei Europene să fie la doar un pas distanţă. Totuşi, există câteva impedimente serioase pentru ca acest scenariu să devină realitate. PPE nu are în acest moment decât 8 locuri din cele 28 ale Consiliului European. Presupunând că PPE va avea cel mai mare număr de locuri în viitorul Parlament European, Consiliul European va dori să aibă un cuvânt de spus, mai ales dacă va fi dominat de lideri politici liberali sau socialişti. Întrebarea este câte locuri va avea PPE în viitorul Parlament European. Potrivit unei simulări, pe baza celor mai recente sondaje de opinie din statele membre, PPE va avea 185-190 de locuri dintr-un total de 705 (din cele 751 se vor scădea locurile alocate Marii Britanii). În 2014 PPE a câştigat 217 locuri, în 2009 - 277. În ciuda acestui declin al PPE, este greu de crezut că liberalii şi socialiştii vor putea propune un candidat unic şi vor avea un număr suficient de voturi în Parlamentul European pentru a-şi impune voinţa. Nu este deocamdată clar ce poziţie va adopta Emmanuel Macron. Cu siguranţă nu îl va susţine pe Michel Barnier, acesta fiind văzut ca un reprezentant al Les Republicains, partid care se opune lui Macron. Presupunând că Barnier ar obţine sprijinul En Marche (actualul ministru de Externe francez Le Drian face parte din Partidul socialist, iar prim-ministrul Philippe provine de la Les Republicains), ar pierde sprijinul PPE. En Marche nu este membru ALDE dar Macron se poate împotrivi decisiv lui Weber în cadrul Consiliului European. Pentru ca Macron să agreeze varianta Weber, va fi nevoie ca Angela Merkel să ofere ceva la schimb Franţei. Macron nu este interesat nici de preşedinţia Parlamentului European, nici de poziţia de Înalt Comisar pentru Afaceri Externe, ci doreşte aparent doar poziţia de preşedinte al Băncii Centrale Europene pentru un apropiat al său. Va fi de acord Angela Merkel cu un francez la conducerea BCE? Totul va depinde de negocierea mai amplă care va urma alegerilor pentru Parlamentul European.

Partidele populiste, potrivit aceleiaşi simulări bazată pe cele mai recente sondaje de opinie, pot câştiga 150 de locuri în noul Parlament European. Distanţa faţă de PPE este şi va fi, aşadar, foarte redusă. Este suficient ca populiştii să preia de la partidele populare 25 de locuri în toate statele membre UE pentru ca balanţa de putere să fie în favoarea populiştilor. Angela Merkel este conştientă de acest scenariu şi tocmai de aceea a preferat un candidat cu profilul lui Manfred Weber. Ce se va întâmpla însă în cazul în care partidele populiste reprezentate în Parlamentul European vor propune un candidat şi vor invoca folosirea procedurii spitzenkandidat? Deocamdată, aceste partide nu a acţiuni comune dar apropierea Salvini-Orban şi eforturile lui Steve Bannon de a crea o alianţă pan - europeană populistă, The Movement, sunt vizibile. Probabil că într-o asemenea situaţie Franţa şi Germania vor renunţa la această procedură care este distinctă de prevederile tratatelor. Un asemenea rezultat ar crea premisele pentru o largă coaliţie anti - populistă între populari, socialişti şi liberali. Renunţarea la procedura spitzenkandidat ar face ca Weber să nu mai poată ocupa poziţia de Preşedinte al Comisiei Europene, iar în această poziţie să fie promovat un tehnocrat cu sprijinul celor trei grupuri parlamentare. Un tehnocrat în cea mai înaltă poziţie a birocraţiei bruxeleze cu o opoziţie radicală în Parlamentul European dominată de partidele populiste este un scenariu pe care de fapt nimeni din actuala clasă politică europeană nu îl doreşte. O asemenea combinaţie nu ar face decât să favorizeze creşterea atracivităţii discursului populist în întreaga Europă.

Va fi folosit acest avantaj în interesul României, pentru obţinerea a cât mai multor poziţii la vârful UE?

Datorită tuturor motivelor expuse, este esenţial ca votul să fie acordat la alegerile pentru Parlamentul European din 2019 partidelor populare, liberale sau socialiste şi nu partidelor populiste. Un vot pentru un partid populist înseamnă a contribui în mod conştient la un eventual blocaj în desemnarea persoanelor care vor conduce instituţiile UE. Singurul antidot la populism va fi în 2019 desemnarea lui Manfred Weber drept spitzenkandidat, un rezultat bun pentru PPE şi realizarea unui compromis franco - german pentru ocuparea celor mai importante funcţii la nivel european.

România are, astfel, o poziţie pe care multe state membre UE ar dori să o aibă: în condiţiile incertitudinilor legate de rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European şi a unei Comisii Europene aflate la sfârşit de mandat, singura instituţie relativ stabilă în prima jumătate a anului 2019 va fi Consiliul European. Va fi folosit acest avantaj în interesul României, pentru obţinerea a cât mai multor poziţii la vârful UE? Întrebarea nici nu a fost măcar fomulată astfel la Bucureşti. Tot ce putem spera este ca măcar formularea unei astfel de întrebări să fie realizată în timp util.