Pe măsură ce America lui Trump se retrage de pe marile pieţe, joacă doar la nivelul ofensivei mereu crescânde a sancţiunilor şi ameninţărilor, pieţele îşi caută cu frenezie un nou tip de echilibru, tocmai pentru a evita, pe cât se poate, o apropiere de zona dezechilibrelor generatoare de mari cize financiare şi economice.

Vă spuneam că acesta va fi momentul pentru o ofensivă chineză realmente impresionantă vizând stabilirea, întărirea sau dezvoltarea de noi puncte de ancorare pentru cele două rute, terestră şi navală, din proiectul gigantic al „Noului Drum al Mătăsii“. Iar ofensiva asta este comercială şi economică doar pe unul dintre paliere. Unul care, oricât de mirobolant şi spectaculos ar fi el (comanda chineză de Airbus în valoare de 30 de miliarde de euro este doar un exemplu), nu este decât o consecinţă logică a unei strategii multidimensionale în care, conform tradiţiei multimilenare a Imperiului Soarelui Răsare, cel mai important element este doctrina strategică proiectată pentru un orizont de timp îndelungat sau foarte îndelungat.

Iar în centrul acesteia, punctul său de echilibru, este definirea relaţiei pe care o vor avea cu partenerii din „noile teritorii“. Chestiune esenţială deoarece, dată fiind dimensiunea globală a proiectului Noului Drum al Mătăsii, chinezii încearcă acum să evite cât se poate de multe dintre greşelile de abordare făcute de predecesorii lor în diversele spaţii ce li se deschid acum. Nu vor să repete experienţa eşecului american, care a încercat să impună „modelul civilizaţiei Coca-Cola“, nu vor să urmeze nici exemplul „divide et impera“ dat de puterile coloniale europene, în primul rând cea britanică, adică încercarea de a crea rupturi în societăţile ţărilor cucerite tocmai pentru a le domina mai bine şi a le exploata bogăţiile naturale, dar n-au vrut să reproducă nici partea extrem de supărătoare a relaţiilor UE-Rusia care a dus la redemararea Războiului Rece. Ce-ar vrea, spun ei, este o deschidere reciproc folositoare şi strategic convenabile a pieţelor. Preludiu evident, chiar dacă nu formalizat în acest moment, al începerii marii negocieri a mileniului, adică un Acord de liber-schimb UE-China. Ceea ce ar duce la posibilitatea, cu consecinţe absolut enorme ca, după Japoina, gigantul chinez să intre în combinaţia care, fără probleme, ar domina întreaga planetă prin cumularea unor valori economice uluitoare şi a unei baze de dezvoltare tehnologică mai mult decât impresionante.

Scenariu teorietic fascinant şi nu imposibil mai ales că, astfel, în afara spaţiului bilateral de acţiune, atât China cât şi UE s-ar linişti reciproc şi asupra modalităţilor de acces şi exploatare în viitor a marilor investiţii de care le fac acum în Africa, marele teritoriu de vânătoare al deceniilor următoare, exploatând la maximum atât sentimentul real anti-american în zona Maghreb, cât şi fluctuaţia de securitate din Africa Neagră în ce priveşte prietenia cu Washingtonul, asta în contextul în care, după plecarea ISIS din Siria, se simte din ce în ce mai tare influenţa unei alianţe reînnoite ISIS-Al Quaeda...

Dar ce şi-ar putea dori Europa în acest moment? Ce înseamnă formula lui Macron care se referea la un „multilateralism puternic“? Semnalul îmi pare limpede: relaţiile trebuie reechilibrate în lipsa asumată de piaţă a SUA, ocupată acum, dimpotrivă, de regimul sancţiunilor şi de ineficacitatea loviturilor dorite împotriva economiilor vizate de acestea, precum cea iraniană, pentru a nu mai aminti de reacţiile total adverse politice din principalele economii europene.

Şi, fiindcă am ajuns aici, să reamintim faptul că vizita Preşedintelui China a început în Italia, prima ţară din G7 care semnează oficial pentru intrarea pe Noul Drum al Mătăsii (v-am oferit toate detaliile în urmă cu ceva timp, reproducând un document intern al Comisiei Europene). Este un act de sfidare directă şi foarte serioasă a presiunilor americane şi a indicaţiilor de a nu se executa mişcări de apropiere de China, act de nesupunere cu atât mai important cu cât guvernul de Roma a decis să păstreze recunoaşterea lui Maduro drept preşedinte legitim ales în Venezuela.

Am amintit de acest episod deoarece, astfel, chinezii au transmis că există două posibilităţi de a juca pe mai departe. Prima ar fi, ca până acum, semnarea de acorduri individuale cu diverse State Membre (aproape jumătate dintre ele au asemenea contracte, majoritatea ţări din centru şi estul Europei), dar cu riscul de a provoca discuţii neplăcute şi cel puţin neproductive cu instituţiile de la Bruxelles. Al doilea joc ar fi acesta demarat acum prin discuţiile la aceeaşi masă cu singurii actori ale căror voci sunt acum decisive în Europa şi care vor rămâne şi pe viitor tinerii care să dea tonul deciziilor la Bruxelles, oricare va fi forma în care se va consolida viitorul proiect european. Numai că problema centrală rămâne nelămurită pe deplin: care vor fi măsurile reciproce de protecţie ce vor fi agreate, astfel încât „ancorele europene“ ale Chinei să aibă o contrapartidă exactă şi benefică pentru producătorii europeni în China şi pe pieţele africane dominate acum de influenţa dominantă a Chinei? Tehnic, sunt acum negocieri multiple dar, de departe, mă atrage ceea ce am auzit de curând în două capitale europene, tatonări discrete asupra nivelului în care s-ar putea efectua accesul reciproc la tehnologii novatoare, unul dintre subiecte fiind noile generaţii de baterii pentru toate tipurile de utilizări imaginabile, bazate de grafen şi deja dovedind o capacitate enormă de stocare.

Aici s-ar putea să fie miza uriaşă a discuţiilor începute acum şi care semnalizează, încă discret dar sesizabil, că pe „drumurile mătăsii“ ar putea circula şi alte tipuri de valori, folosind la maximum ceea au de oferit cei doi furnizori şi anunţând o „piaţă a produselor şi tehnologiilor de înaltă performanţă dar şi o bursă comună a materiilor prime ale viitorului“. Dacă această perspectivă s-ar şi putea concretiza foarte rapid, atunci se schimbă întreaga discuţie despre capitolele de negociere ale unui eventual Acord de liber-schimb deoarece, aşa cum Liga Arabă a primit acum un semnal, în negociere vor fi introduse elemente care să favorizeze şi investiţii reciproce UE-China în TOATE ţările străbătute de traseele celor două centre, terestră şi maritimă, din Noul Drum al Mătăsii.

Şi noi? Teoretic, facem parte din formatul de negociere „16+1“ iniţiat de China care vizează intensificarea şi extinderea cooperării cu 11 state membre ale Uniunii Europene şi 5 ţări balcanice în domeniul investiţiilor, transporturi, finanţe, ştiinţă, educaţie şi cultură. În cadrul iniţiativei, China a definit trei domenii potenţiale prioritare de cooperare economică, respectiv infrastructura, tehnologiile înalte şi tehnologii ecologice. Teoretic, ar fi o şansă.

Dar, sincer, nu ştiu la ce ne-ar fi de folos din moment ce am fost anunţaţi de doamna Viorica Vasilica Dăncilă că, în calitatea sa de prim-ministru, a reuşit performanţa istorică excepţională „de a repune România pe harta mondială“. Este o veste deosebită că am ieşit din categoria ălora excluşi de pe harta lumii, fapt pe care e bine că-l aflăm măcar acum şi de la o asemenea sursă autorizată, dacă-mi permiteţi expresia.

Deocamdată, alţii se preocupă de jocuri la un nivel care ne este şi bănuiesc că ne va rămâne aşa în condiţiile actuale în care ne restrângem voluntar relaţiile externe. Condiţia de participare ar trebui să fie înţelepciunea oamenilor noştri politici şi existenţa unor canale profesioniste de conexiune cu ceea ce se negociază pe mize înalte. Va trebui să alegem într-un fel. Cum anume nu ştim, nu vrem să ştim, dar nu-i o nenorocire, avem cine să ne spună, corect, exact şi la timp. Depinde numai de criteriile folosite. Iar ele încep să se diferenţieze cam tare, chiar excentric, de cele folosite în scrierea partiturii de putere pe care va cânta viitoare echipă europeană.

Nu credeţi? Recitiţi nu intervenţiile de acum ale preşedinţilor Xi. Macron, Juncker sau ale doamnei cancelar Merkel, căci nivelul lor nu ne priveşte. Citiţi-le pe alea care vorbesc direct despre noi şi viziunea asupra performanţelor guvernării de la Bucureşti, atât de la reprezentatul PPE, cât şi al socialiştilor sau ALDE.

Până la urmă, noi cu cine am vrea să fim partener real?