Din punctul meu de vedere, acum se dă primul semnal major că grupuri de ţări se unesc pentru a da un prim răspuns la întrebarea: cui aparţine Mediterana în Anno Domini 2020?

1. Mai este, mai poate fi de acum înainte ceva asemănător cu Mare Nostrum, centrul geografic în care apăreau şi de unde plecau razele culturii care avea să marcheze această parte a lumii şi, totodată, navele militare care erau garanţia puterii (adeseori nemiloasă) a europenilor ca putere colonială?

2. Se va continua mai noul, istoric vorbind, raţionament NATO care a făcut din Mediterana dominată de circulaţia navelor din Flota a VI-a americană zona din care proiecta arhitectura de securitate garantată de SUA deasupra Europei şi chiar mult dincolo de ea?

3. Se încearcă o formulă de recuperare europeană luând în calcul noile realităţi geo-strategice provocate de retragerea intereselor americane din Orientul Apropiat, Mediterana de est, nordul Africii, chestiune reconfirmată ieri în Irak şi în săptămânile care urmează şi în Afganistan în scopul reduceri pierderilor suferite în urma atacurilor aproape zilnice împotriva ultimelor tabere americane din zonă?

4. Negocierea care urmează vizează pe termen lung formularea unui compromis privind statutul navigaţiei civile şi militare în porturi deţinute acum în principal de ruşi în Siria şi comercialele şi militare de chinezi în mai multe porturi, din Grecia până în Spania, solicitându-se noi condiţii de securitate generală, inclusiv tranzitul prin Strâmtori garantat de ONU?

5. Va fi, aşa cum spun acum mai multe surse, o discuţie nu numai despre tensiunile actuale care trebuie să fie cumva deviate spre un port mai discret unde să aibă loc discuţiile reale între toate părţile interesate, departe de presiunea de acum? Mai precis, urmează o negociere de refacere a hărţii Mediteranei, cu negocierea zonelor economice excusive asociate fiecărei ţări şi a mecanismelor de garantare (inclusiv de retorsiune) în cazul încălcărilor prevederilor a ceea ce s-ar putea constitui - spun de câţiva ani surse din cancelariile europene - un Tratat naval euro-mediteranean, cu participarea în primul rând a ţărilor riverane şi garantat cu mijloacele de care dispune Uniunea Europeană în cadrul politicii sale europene şi de securitate?

6. SUA, stat membru al Alianţei, a ridicat unilateral, pentru un an şi pentru echipament non-letal, embargoul vechi de peste 3 decenii pe care-l decisese în ce priveşte vânzarea de arme către Cipru, decizie primită ca un semnal deosebit de negativ de către Turcia care afirmă că astfel Administraţia de la Washington influenţează, poate decisiv, debalansarea echilibrului militar şi de securitate între zona greacă şi cea ocupată de Turcia.

Întrebările sunt extrem de dificile şi negocierile sunt lansate. Chestiunea fundamentală este dacă NATO mai are forţa de a impune o soluţie la conflictul care, deocamdată, implică pe trei dintre membrii săi sau, dimpotrivă, este cazul ca Uniunea Europeană să organizeze o mediere care să ducă spre un alt tip de soluţie? Şi aici avem acum două tipuri de răspunsuri.

1. Reuniunea organizată de NATO în regim de urgenţă, la cererea Greciei care a anunţat că va supune spre aprobare un mecanism de dezescaladare a tensiunilor din regiune, aşa cum spuneau aseară colegii de la Kathemirini. Reamintesc că, azi va mai avea loc o reuniune, cea între delegaţiile militare ale Greciei şi Turciei care iniţial urma să fie pe 8 septembrie şi a fost amânată la cererea expresă a Comitetului Militar al Alianţei.

Nu de altceva, dar şeful acestui organism esenţial al NATO, Air Chief Marshall Sir Stuart Peach tocmai se afla în vizită de două zile în Turcia unde a întâlnit toţi oficialii de rang înalt printre care şi Generalul Yasar Guller, şeful de stat major al armatei turce (foto). Reprezentantul de rang foarte înalt al NATO a făcut afirmaţii ultra-elogioase la adresa Turciei, subliniind contribuţia sa unică la securitatea Alianţei, un semnal deosebit de important în actualul context: „Turcia are contribuţii esenţiale la operaţiunile şi activităţile NATO. NATO acţionează pentru a întări în continuare capacitatea comună de descurajare şi apărare şi de a proiecta stabilitate la frontierele noastre, Turcia având un rol cheie în ambele aspecte“.  

2. Tot azi are loc şi o altă reuniune la nivel înalt, un summit organizat în Corsica de către Macron, care i-a invitat acolo pe liderii aşa numitului Grup Med7 pentru a discuta în principal despre tensiunile din Mediterana de est. Vor fi prezenţi Pedro Sancez (Spania), Giuseppe Conte (Italia), Nikos Anastasiades (Cipru), Kiriakos Mitsotakis (Grecia), Antonio Costa (Portugalia) şi Robert Abela (Malta). Interesante sunt două elemente. În primul rând, este vorba despre prima reuniune a acestui grup informal de lucru, format din „ţări care împărtăşesc aceeaşi voinţă de a impune o nouă dinamică de cooperare... mai ales în ceea ce priveşte temele de dezvoltare durabilă şi suveranitate“. Ce înseamnă „a impune“ şi cu ce mijloace vom vedea, poate mai curând decât se crede. Oricum, trebuie asociat al doilea element important, anume absenţa Turciei care, iată, nu face parte din start din discuţia G7 despre Mediterana. Dar, lucru ciudat, lipsesc şi celalate ţări din sudul şi estul Mediteranei. Poate li se va face o ofertă, vom vedea. Oricum, amintiţi-vă de încercările precedente pe această temă, propulsate la Bruxelles tot de Franţa care, odinioară, îşi propunea un spaţiu de cooperare euro-mediteranean de care s-a ales praful. Care sunt garanţiile că de data asta va fi altceva? Care este, în acest sens, conturul hărţii de interese directe economice ale acestor ţări în Mediterana şi cine şi cu ce mijloace la va garanta?

Există o ironie profundă reprezentată de cea de-a treia ofertă pusă acum în discuţie în momentul în care ţările aliate în NATO şi UE încep să se sfâşie pe temele vizibile şi pe accesul viitor al rezervelor din subsolul interesele Mediteranei de est. Repetând o ofertă care, la timpul ei, părea o provocare dacă nu chiar o totală absurditate având în vedere situaţia din Siria, de la Moscova se aude glasul lui Serghei Lavrov, ministru de Externe rus, care propune medierea ţării sale în situaţia conflictuală care opune Grecia Turciei: „Rusia consideră ca inacceptabil orice pas, orice demers care ar putea escalada suplimentar tensiunile existente... Noi am fi gata să contribuim la construirea unor relaţii bune de vecinătate în cazul în care acest lucru ne-ar fi solicitat de părţile implicate“. Ceea ce ar putea însemna două lucruri: o conferinţă internaţională pentru rezolvarea conflictului cu participarea tuturor actorilor interesaţi sau o acţiune regional mandatată eventual de ONU şi care să aibă ca scop elaborarea acelui Tratat asupra Mediteranei de care aminteam şi care, pentru mulţi, pare totuşi irealizabil dacă în calcul vor trebui să intre şi interesele ţărilor din Maghreb. Dar ar fi aplaudat de Israel şi Egipt ca garanţie suplimentară, inclusiv pentru marile lor interese în zonele de extracţie contestate de Turcia.

Discuţia, cel puţin în principiu, ar trebui să ne intereseze în măsura în care va fi vorba despre redefinirea (ceea ce ar putea să fie considerat precedent) limitelor Zonelor Economice Exclusive pe care le doreşte Turcia şi s-ar putea să apară ca subiect de viitoare controverse inclusiv în Marea Neagră. Oficialii noştri sunt implicaţi, oare, în discuţiile de acest gen?

În aşteptare, priviţi un scurt rezumat în imagini ale celor mai convingătoare mijloace de negociere din Mare Nostrum, de-a lungul veacurilor...