EXCLUSIV Pierre Moscovici, fiul lui Serge Moscovici: „Am fost crescut fără vreo referinţă la tradiţiile României, însă îmi pasă de originile mele“

EXCLUSIV Pierre Moscovici, fiul lui Serge Moscovici: „Am fost crescut fără vreo
referinţă la tradiţiile României, însă îmi pasă de
originile mele“

Pierre Moscovici este preşedintele Curţii de Conturi din Franţa şi are origini româneşti FOTO: Emile Lombard

Preşedinte al Curţii de Conturi din Franţa şi unul dintre cei mai importanţi oameni de stat francezi din ultimele decenii, Pierre Moscovici are origini româneşti (tatăl său, Sergiu Moscovici, era originar din Brăila) şi ne-a acordat un interviu exclusiv despre viaţa şi cariera sa.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pierre Moscovici a studiat la ENA - Ecole Nationale D'Administration, şcoala de elită a administraţiei franceze, având ulterior o carieră la cel mai înalt nivel.

Serge Moscovici, tatăl lui Pierre Moscovici, a stat în România până în 1947 şi a fost un apreciat psiholog, istoric al ştiinţei şi unul dintre principalii teoreticieni ai ecologiei politice şi ai psihologiei sociale. Marie Moscovici, mama lui Pierre Moscovici, era de origine poloneză.

Născut în 16 septembrie 1957 la Paris, Pierre Moscovici are o carieră la nivel înalt de mulţi ani în Franţa. A fost deputat european (1994-1997 şi 2004-2007), vicepreşedintele Parlamentului European (2004-2007), raportor al Parlamentului European privind aderarea României la UE, ministru al Afacerilor Europene, director de campanie al lui François Hollande la alegerile prezidenţiale din 2012, ministrul Economiei, Finanţelor şi Comerţului Exterior şi comisar european pentru afaceri economice şi financiare (2014-2019).

Se simte „pe jumătate român”

Bun cunoscător al României, Pierre Moscovici a fost înainte de 2007 şi raportor al Parlamentului European privind aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană. Pierre Moscovici chiar a declarat la un moment dat în faţa europarlamentarilor că se simte „pe jumătate român”. De altfel, a vizitat de zeci de ori România.

În iunie 2020, preşedintele Emmanuel Macron l-a numit preşedinte al Curţii de Conturi din Franţa, adică exact instituţia unde Pierre Moscovici a fost angajat prima oară, în 1984.

Tatăl său, exclus de la liceu din cauza legislaţiei antisemite

Tatăl lui Pierre Moscovici era originar din Brăila. Serge Moscovici (1925-2014) a fost un apreciat psiholog, istoric al ştiinţei şi unul dintre principalii teoreticieni ai ecologiei politice şi ai psihologiei sociale.

În 1940, Serge Moscovici a fost eliminat din liceul unde învăţa în Bucureşti în 1940, din cauza aplicării legislaţiei antisemite. „Să te simţi discriminat nu înseamnă să te simţi umilit sau exclus, ci să fii tăiat în două”, spunea Serge Moscovici în 2002.

Exclus din liceu, Serge Moscovici s-a calificat mecanic la şcoala profesională „Ciocanul“ din Bucureşti. După ce a supravieţuit pogromului din Bucureşti din ianuarie 1941, a fost trimis la muncă forţată până pe 23 august 1944, când a avut loc lovitura de stat, fiind obligat să muncească în echipe de adolescenţi evrei la lucrări de construcţii. În toamna lui 1944 s-a angajat ca muncitor la Uzinele Malaxa din Capitală.

Imagine document: Serge şi Pierre Moscovici pe 1 iunie 1984 la Curtea de Conturi, când Pierre Moscovici a depus jurământul ca auditor FOTO: arhiva personală

În timpul anilor petrecuţi în România, Serge Moscovici şi-a dezvoltat dragostea pentru citit şi limba franceză, în special prin contactul său cu Isidor Goldstein, viitorul Isidore Isou, fondatorul curentului numit lettrisme. Împreună vor pune bazele revistei „Da“, care a apărut pentru prima oară la finele anului 1944. Revista a fost rapid cenzurată, printre criticii săi numărându-se şi Silviu Brucan. 

În 1947, Serge Moscovici a părăsit România, trecând ca refugiat prin Ungaria, Austria şi Italia. Un an mai târziu a ajuns in Franţa. În anul 1949 a primit licenţa în psihologie şi în 1950 diploma Institutului de Psihologie din Paris. Începând cu 1950 a primit o bursă pentru refugiaţi şi aşa şi-a putut continua studiile la Sorbona.

Tatăl lui Pierre Moscovici a fost director al Şcolii de Studii Avansate în Ştiinţe Sociale (École des hautes études en sciences sociales) din Paris. Moscovici a fost unul dintre fondatorii psihologiei sociale. A fost de asemenea directorul Laboratorului de Psihologie Socială de la EHESS (Laboratoire de psychologie sociale) şi fondator al Laboratorului European de Psihologie Socială de la Casa de Ştiinţe Umane din Paris (Laboratoire européen de psychologie sociale à la Maison des sciences de l'homme à Paris) (1976-2006), primul preşedinte al Asociaţiei Europene de Psihologie Socială Experimentală între 1974-1980, Comisia transnaţională de Psihologie Socială din Consiliul de Cercetare Socială

„Adevărul“ l-a contactat pe Pierre Moscovici la începutul acestui an, pentru acordarea unui interviu despre originile româneşti ale tatălui său, cât şi despre cariera sa la nivel foarte înalt. După mai bine de două luni, Pierre Moscovici a fost de acord să acorde interviul exclusiv, pe parcursul căruia ilustrul interlocutor a vorbit cu emoţie şi mândrie despre România şi despre amintirile legate de tatăl său. 

„Tata nu a mai dorit vreodată să se întoarcă în România”

„ADEVĂRUL“: Tatăl dumneavoastră era originar din România. Care erau amintirile sale cele mai speciale legate de ţara sa natală? Când v-a vorbit pentru prima oară despre România? V-a învăţat cuvinte în română?

PIERRE MOSCOVICI: Tata s-a născut în România în 1925, însă relaţia sa cu ţara de origine a fost una foarte complexă. Tata a asistat la pogromul din Bucureşti ce l-a marcat într-o manieră traumatică - «i-a debranşat nervii vieţii», după cum scria la un moment dat – şi a petrecut războiul într-o unitate de muncă foarte dură, alături de alţi tineri evrei.

Percepţia tatălui meu a fost, legată de perioada petrecută în România, cea a unei tinereţi dificile, ameninţată şi maltratată constant de către antisemitismul care impregna politica şi societatea din România, o urmă pe care comunismul, la care aderase şi pe care apoi l-a respins, nu a şters-o. Drept urmare, după război tata a plecat din România şi nu a mai dorit vreodată să se întoarcă acolo. Şi nu s-a mai întors în România până la moartea sa din 2014. 

Tata vorbea puţin de acea epocă tragică, o epocă despre care ştiam puţine detalii atunci când eram copil. Cu toate acestea, tata nu îşi renega trecutul, ştia de unde vine: era francez, evreu nepracticant, de origine română, prietenii săi cei mai apropiaţi de la Paris din anii 1950 aveau aceleaşi rădăcini ca şi el, iar aceste rădăcini făceau parte din identitatea şi cultura sa, pe care mi le-a transmis atât mie, cât şi fratelui meu. Însă am fost crescuţi fără vreo referinţă la tradiţiile României, fără să fim învăţaţi vreun cuvânt în româneşte, fără a simţi vreo apartenenţă la naţiunea română. Cu toate acestea, nu putem să fim indiferenţi legat de originile noastre. Iar eu nu sunt indiferent şi îmi pasă de originile mele româneşti.

- Când aţi vizitat pentru prima oară România şi care au fost primele impresii?

Am venit pentru prima oară în România în 1997. Eram ministrul Afacerilor Europene şi aveam în special misiunea de a pregăti aderarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est la Uniunea Europeană. Eram convins că această aderare va oferi un orizont nou pentru popoarele care fuseseră private de libertate din cauza totalitarismului sovietic.

Şi am acordat bineînţeles un interes special intrării României în Uniunea Europeană. Am venit an de an la Bucureşti până în 2002, apoi am fost, ca deputat european, raportorul pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Şi la fiecare dintre vizitele făcute în România am fost primit ca prieten, ca «un copil al ţării», cu onoare şi gentileţe, iar acest lucru m-a impresionat. Însă în acelaşi timp am acordat o importanţă deosebită progreselor foarte importante pe care trebuia se la facă statul, economia şi societatea din România pentru a se dezvolta pe deplin într-o Europă lărgită. Şi ştiu că acest drum încă nu s-a încheiat.  

„Mi-aş dori ca tatăl meu să fie reconciliat postum cu România, pământul originilor sale”

- Cum a evoluat relaţia dumneavoastră cu România pe parcursul anilor?

Relaţia mea cu România a continuat când am fost ministru de Finanţe şi apoi comisar european, însă această relaţie a rămas una politică, fie şi cu o nuanţă specială, şi chiar dacă am venit des la Bucureşti, nu am vizitat vreodată ţara şi încă nu am ajuns la Brăila. Sper ca într-o zi să pot vizita România, cum sper de asemenea să văd România desăvârşindu-şi drumul democratic şi european în toate componentele sale. Deoarece mi-aş dori ca tatăl meu să fie astfel, cu titlu postum, reconciliat pe deplin cu pământul originilor sale, România, ţară despre care îmi doresc să îi vorbesc cu bucurie băieţelului meu care acum trei ani. Urmăresc evoluţiile României cu atenţie şi întotdeauna cu simpatie atunci când evoluţiile ţării merg în direcţia bună. Perspectiva europeană a schimbat România: iar interesul tuturor este ca această perspectivă să fie asumată pe deplin şi definitiv de ambele părţi.

- Între 1997 şi 2002 aţi fost ministru delegat pentru Afaceri Europene în Guvernul lui Lionel Jospin şi singurul ministru care şi-a exercitat funcţia pe parcursul unei întregi legislaturi. Ca ministru, v-aţi ocupat de negocieri în vederea extinderii Uniunii Europene către ţările din Europa Centrală şi de Est. Care au fost detaliile cele mai dificile de gestionat şi cum vedeţi acum extinderea Uniunii Europene către Est?

Cu siguranţă, inclusiv printre pro-europenii cei mai fervenţi, sunt nostalgici ai epocii în care Europa era un mic club închis, compus din ţări ale Europei Occidentale, şi văd extinderile din anii 2000 ca pe nişte erori. Nu a fost vreodată şi cazul meu! Consideram la acea vreme, şi nu mi-am schimbat părerea, că deschiderea Uniunii Europene către ţările din Est merge în sensul istoriei. Derivele actuale ale Poloniei şi Ungariei nu trebuie să ne facă să uităm că acum peste 15 ani aceste ţări manifestau un incredibil apetit democratic, că suferiseră mult de cealaltă parte a Cortinei de Fier şi că Europa reprezenta pentru ele o promisiune de progres. O promisiune ţinută dacă ne uităm la dezvoltarea economică ce a urmat aderării lor la Uniunea Europeană. Dacă este o eroare, aceasta este una colectivă: eroarea de a nu fi ştiut să adaptăm regulile ce reglementează funcţionarea Uniunii Europene în acelaşi timp cu extinderea acesteia, eroarea de a nu fi ştiut să creăm o cultură şi un spirit comune. Experimentăm des acest lucru, asupra unor subiecte unde am avea dreptul de a aştepta mai mult de la Europa: gestionarea migranţilor, a politicilor sociale, a economiei şi unde este blocaj: nu poţi să iei decizii cu aceleaşi reguli când eşti un grup de şase ţări ca atunci când eşti un grup de 27 de ţări.

- Bun cunoscător al României, aţi fost raportorul Parlamentului European înainte de 2007 privind aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană. Cum aţi trăit acea aderare a României?

Aderarea României, alături de cea a Bulgariei, nu a fost una uşoară, a fost de altfel cea mai tardivă, deoarece s-a produs de abia în 2007. A trebuit să conving statele membre, ca şi Parlamentul European, că economia românească poate să se transforme în profunzime pentru a deveni mai competitivă în cadrul pieţei interne, dar şi că statul român va fi capabil să se modernizeze şi că lupta împotriva corupţiei va fi condusă fără slăbiciuni şi că independenţa justiţiei va fi garantată. Aceste problematici erau cu siguranţă comune pentru ansamblul ţărilor candidate, însă incontestabil mai accentuate în cazul României. Eforturile făcute au permis însă obţinerea unei largi majorităţi în Parlamentul European: am participat la asta şi m-am bucurat.

- Aveţi o carieră impresionantă. Care a fost provocarea profesională cea mai mare pentru dumneavoastră?

M-am născut din părinţi care nu erau francezi când au ajuns în Franţa, însă m-am născut, am crescut, studiat şi muncit la Paris. Am un ataşament special pentru Paris, pentru locurile sale, pentru istoria şi universalitatea sa. 

La un moment dat, în cariera mea politică a apărut oportunitatea de a candida la alegeri. Lionel Jospin, care era mentorul meu, mi-a propus să fiu candidatul Partidului Socialist în circumscripţia numărul 4 din Doubs, în estul Franţei, circumscripţie deţinută pe atunci de dreapta. Nu era o circumscripţie câştigată dinainte! Circumscripţia 4 din Doubs este o zonă muncitorească, leagănul automobilelor Peugeot. Frontul Naţional înregistra deja scoruri ridicate: exact opusul Parisului. Am reuşit în cele din urmă să fie ales şi am petrecut acolo anii pe parcursul cărora am învăţat cel mai mult în cariera mea politică, mai întâi ca deputat şi apoi ca preşedinte al aglomerării din zona Montbéliard. Pentru fiul unui om care era încă apatrid, această înrădăcinare a fost o sursă specială de mândrie. Politica este una dintre rarele activităţi care îţi permit să ieşi din tine însuţi şi să întâlneşti oameni, realităţi care altfel ar rămâne îndepărtate sau chiar necunoscute. Chiar dacă este una mediu adesea violent şi injust, motivele menţionate mai sus sunt cele pentru care nu voi regreta vreodată că am făcut politică.

- În afară de preşedintele Emmanuel Macron, aţi colaborat cu alţi doi preşedinţi ai Franţei: Jacques Chirac şi François Hollande. Care sunt amintirile cele mai puternice legate de aceste colaborări la cel mai înalt nivel?

Am fost ministru în total timp de şapte ani, sub doi preşedinţi. Însă prima oară, între 1997 şi 2002, într-o situaţie cu totul şi cu totul specială, cea a unei coabitări între un şef de stat de dreapta, Jacques Chirac, şi un prim-ministru socialist, Lionel Jospin. Am prea multe amintiri pentru a la rezuma doar în câteva rânduri, le voi evoca cu siguranţă într-o carte la un moment dat. Să fii ministru înseamnă să îţi serveşti patria, să faci faţă crizelor, cu sânge rece şi dedicându-ţi toate forţele şi inteligenţa, cu convingeri solide (ale mele erau celui ale unui social-democrat): este ceea ce am încercat să fac în toţi anii în care am fost ministru. Parcursul meu a fost marcat cap-coadă de problematica europeană: rămân printre altele mândru de a fi contribuit la reunificarea Europei şi de a fi luptat cu succes împotriva ieşirii Greciei din zona euro.

Nu am avut vreo dificultate în a colabora cu Jacques Chirac şi cu François Hollande, doi oameni cu care era uşor să munceşti, deoarece erau accesibili, deschişi la dialog şi la comunicare cu miniştrii lor, fără formalism excesiv. Însă liderul politic de care am fost cel mai apropiat în aceste funcţii ministeriale rămâne în mod incontestabil prim-ministrul Lionel Jospin, al cărui guvern a permis reformarea cu succes a Franţei la finalul secolului trecut.

- În ce nuanţe vedeţi viitorul Europei şi al Uniunii Europene?

Cu criza sanitară pe care o traversează, Europa se situează la o răscruce istorică. Sunt pe de o parte forţele centrifuge, cele care o ameninţă: revenirea reflexului naţional faţă de urgenţa sanitară, adesea justificat, adesea disproporţionat. Vedem pe termen lung limitările liberei circulaţii, ce este unul dintre pilonii pe care Uniunea Europeană a fost clădită.

Pierre Moscovici (în centru) alături de Luca Niculescu, ambasadorul României la Paris, la standul României, cu ocazia Salonului de Carte de la Paris din 2019 FOTO: ICR
 

Mai sunt de asemenea şi forţele populiste, puternice înainte de criză şi nu ştim dacă aceste forţe populiste vor ieşi din criză întărire, slăbite sau, să visăm puţin, descalificate de încercarea pe care o traversăm de peste un an…

Şi mai sunt şi forţele centripete, cele care ne fac să fim împreună: mai gândesc mai întâi de toate la ce a fost făcut pentru ca toate ţările europene să aibă acces în acelaşi timp la vaccin. Au fost cu siguranţă şi încetineli şi întârzieri, însă trebuie să măsurăm consecinţele ce ar fi putut fi asupra Uniunii dacă anumite ţări ar fi beneficiat de vaccin înaintea altor ţări.

Mai este de asemenea şi planul de relansare, de o amploare poate insuficientă, dar inedită, ce a fost pus la punct pentru a ne permite să ieşim cât mai repede posibil din criza economică cauzată de pandemia de SARS-CoV-2.

La ieşirea din criză, Europa va trebui să se dovedească la înălţimea provocărilor economice, sociale şi de mediu ce o aşteaptă. Criza a fost motorul Europei şi sunt optimist în mod rezonabil că va rămâne motorul Europei.

- Ca preşedinte al Curţii de Conturi din Franţa, cum vedeţi în Europa rolul instituţiei pe care o conduceţi?

Am făcut din cooperarea între Curtea de Conturi şi celelalte instituţii superioare europene de control una dintre priorităţile mele de când am fost numit la conducerea instituţiei în iunie anul trecut, chiar dacă această criză sanitară a limitat posibilităţile de interacţiune şi de întâlniri.

Avem culturi, practici, organizaţii diferite, însă avem aceeaşi misiune: să ne asigurăm de cheltuirea corespunzătoare a banului public. Trebuie să învăţăm unii de la ceilalţi, multiplicând schimbările şi realizând controale împreună. În perioada de ieşire din criză în mod special, va trebui să ne inspirăm din ceea ce funcţionează la vecinii noştri, fie că este vorba de controlul cheltuielilor publice sau de politicile de relansare. Nu mi-am întâlnit încă omologul de la Curtea de Conturi a României, dar sper să o fac în următoarele săptămâni pentru a discuta cu el aceste subiecte şi pentru a dezvolta colaborarea noastră bilaterală, ce există de mai mulţi ani. Şi mai sper, ca odată ce frontierele se vor redeschide în totalitate, să pot să revin în curând în România!

Sursa Facebook Pierre Moscovici 

CURRICULUM VITAE 

PIERRE MOSCOVICI 

A fost vicepreşedintele Parlamentului European

Nume: Pierre Moscovici

Data şi locul naşterii: 16 septembrie 1957, Paris, Franţa

Studiile şi cariera:

Absolvent al  Institut d’Etudes Politiques de Paris şi al Ecole nationale d’administration, Paris

În 1994 a fost ales membru al Parlamentului European

În iunie 1997 a fost ales deputat în Adunarea Naţională a Franţei, fiind ulterior reales în 2007 şi 2012

Între 1997 şi 2002 a fost ministru delegat pentru Afaceri Europene

În 2004 a fost ales din nou în Parlamentul European, iar între 2004 şi 2007 a fost vicepreşedintele Parlamentului European

Între 2012 şi 2014 a fost ministrul Economiei şi Finanţelor

În perioada 2014-2019 a fost comisar european pentru afaceri economice şi financiare

Din iunie 2020 este preşedintele Curţii de Conturi din Franţa

Are zeci de decoraţii, inclusiv pe cea de comandor al Ordinului Steaua României

Este Doctor Honoris Causa al Universităţii din Atena

Profesor afiliat la Institut d'études politiques de Paris şi visiting professor la Columbia University din New York and la Colegiul Europei din Bruges

Locuieşte în: Paris

Vă mai recomandăm şi:

FRAGMENT „După război la Paris. Cronica anilor regăsiţi” de Serge Moscovici, unul dintre fondatorii psihologiei sociale europene

Moscovici îi răspunde lui Borisov pe tema trecerii Bulgariei la euro: „Să nu precipităm“ procesul

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările