Preşedintele Franţei, Macron, a cedat în faţa revoluţiei vestelor galbene, dând câştig de cauză unor proteste violente. Astfel slăbit şi discreditat, îi va fi de aici încolo foarte greu. La fel, Marii Britanii. Urmează nemţii şi belgienii. Şi o Europă condusă, parcă, mai rău decât oricând.

La temelia variilor crize europene, constituind, de fapt, doar una singură şi foarte mare, care ţine de proasta gestiune a statelor membre şi a Uniunii, e o frustrare care sporeşte şi o neîncredere în elite ce se amplifică, pe măsură ce liderii europeni se arată tot mai inadecvaţi misiunii de a o aplana.

Încât, în principiu, nu e nevoie de ditai catedrala întru mântuirea unui neam. Sau a mai multor neamuri. Ajunge uneori niţică chibzuinţă. Ajunge să deschizi Biblia ca să descoperi cum se dau şanse unui continent.

E util, de pildă, să revezi episodul în care un faraon îngrozit de coşmarurile sale are curajul şi inteligenţa ieşită din comun de a elibera un sclav străin, capabil să interpreteze visurile premonitorii ale regelui şi, în baza evidenţei înţelepciunii sale, să-l ridice la rangul de prim-ministru. Drept urmare, Iosif se vădeşte în stare să-şi salveze, cu mintea pe care i-a dăruit-o D-zeu, nu doar ţara de adopţie şi patria, ci o regiune de dimensiunea Europei contemporane.

Parte a problemei e faptul că şi Hexagonul şi continentul se văd periodic silite să suporte vărsări de sânge, pentru că în vest nu se iau măsurile necesare eliminării primejdiei reprezentate de islamişti radicalizaţi.

Care nu vrea şi nu se lasă. Progresistă, cum e, îi vine şi în plină derivă greu să descopere în Sfânta Scriptură un îndreptar politic. De la marginile ei răsăritene, supuse războiului hibrid rusesc, ameninţării unei accelerate concentrări de forţe militare ale Moscovei în Ucraina, prostiei şi antidemocraţiei unor lideri ca analfabeţii guvernanţi români şi până la periferia ei occidentală, îngropată într-un ocean de veste galbene, Europa o ţine una şi bună.

O ţine, parcă, într-o continuă greşeală. Şi tinde să se lase pe mâna unor mari şi mici nepricepuţi. La mai puţin de doi ani, dezastruoşi, de la accesul său la cârmă, Emmanuel Macron nu mai are nicio cale bună de a ieşi din dilema în care l-au împins istoria şi frustrările Franţei, aroganţa sa personală şi insuficienta reflectare a problemelor confruntându-i patria şi Europa.

Parte a problemei e faptul că şi Hexagonul şi continentul se văd periodic silite să suporte vărsări de sânge, pentru că în vest nu se iau măsurile necesare eliminării primejdiei reprezentate de islamişti radicalizaţi, notorii ca factori de risc terorist, dar lăsaţi să zburde în voie, ca şi cum n-ar fi potenţiali atentatori. Oare câte vieţi vor mai secera aceste restanţe şi neajunsuri, trecute sub tăcere de o elită politică europeană care preferă să exalte prezumtivele virtuţi ale migraţiei?

Şi cât de rău amplifică duplicitatea şi impotenţa guvernanţilor europeni frustrările şi neîncrederea în sistemele liberale, slăbind aderenţa la democraţie a unor segmente tot mai ample de alegători europeni?

Că poporul Franţei, talentat la revoluţii, s-a dovedit „campion la arta insurecţiei“, vorba istoricului britanic Thomas Carlyle, e una. Alta, că Franţa se confruntă şi cu o imensă problemă economico-socială. Ca şi România, Hexagonul e grevat de un sector public hipergonflat, mai cuprinzător decât al oricărei alte ţări europene. Aflată de câteva decenii într-un amplu impas reformist, Franţa are nevoie ca de aer de reforme de piaţă spre a-şi relansa economia turtită de un şomaj dublu faţă de cel al Germaniei şi de cheltuielile publice umflate peste măsură de pensii şi lefurile celor peste un milion şi jumătate de salariaţi ai statului, pe care ţara nu şi-i poate permite.

Succesul violenţelor va încuraja perpetuarea destabilizării, săpând la temelia economiei şi democraţiei, va pune pe butuci timidele reforme, susţinute de bogătaşi care se văd pedepsiţi, deşi produc, prin investiţiile lor, bruma de bunăstare de care se mai bucură francezii.

Or, în loc să profite din timp de uriaşa majoritate legislativă pe care i-au dăruit-o, pe bază de carismă, francezii, crezând că noul lor preşedinte ar fi realmente altceva decât exponentul semeţ al vechiului establishment falimentar, Macron şi-a petrecut timpul cultivându-şi hybrisul. A produs nefăcute pe pâine şi scumpe proiecte de prestigiu, ecologice sau istorice. De pildă festivităţile mamut dedicate centenarului Războiului Mondial, numai bune să-i evidenţieze poziţia de monsieur Europa şi de Jupiter Optimus Maximus.

Ce n-a prevăzut „preşedintele bogaţilor“ a fost replica, iniţial spontană, apoi întreţinută şi amplificată de extremişti, a unei covârşitoare majorităţi a francezilor. 75% dintre ei au susţinut revolta de Facebook a vestelor galbene, care, în urma violenţelor, au obţinut bani, putere de cumpărare şi introducerea mâinii lungi a statului în buzunarele celor prosperi.

Într-o democraţie care se respectă, o astfel de majoritate e hotărâtoare. Dar succesul violenţelor va încuraja perpetuarea destabilizării, săpând la temelia economiei şi democraţiei, va pune pe butuci timidele reforme, susţinute de bogătaşi care se văd pedepsiţi, deşi produc, prin investiţiile lor, bruma de bunăstare de care se mai bucură francezii.

Toate acestea sunt, acum, realităţi refulate, de care nu pare să le pese multora. Cum indiferenţi se arată mulţi şi în reacţie la evidenţa că Europa lui Merkel şi Juncker i-a părăsit la greu nu doar pe francezi, lăsaţi pradă seismului lor economico-social cu incalculabile efecte politice, ci şi pe britanici şi pe şefa lor de guvern, May, pe care Uniunea Europeană a împins-o inexorabil către bancruta politică.

A nu-i fi prietenă ei şi Regatului Unit le-a părut liderilor europeni o idee numai bună, după Brexit, ca să descurajeze viitoare disocieri de Comunitate. În fapt, această idee se va dovedi rapid catastrofală. Or, deşi ar fi avut la îndemână soluţia pragmatică a instituirii unei zone a liberului schimb, dregătorii europeni au omis să gândească temeinic şi să priceapă că potenţialul faliment britanic e o reţetă de cataclism pentru întreaga Europă.

Incomprehensiunea li s-a tradus în adoptarea unei poziţii de o iraţională duritate în sfera Brexitului, de pe urma căreia vor pierde masiv toate părţile implicate direct.

Vor câştiga, deci, duşmanii UE. Or, ar fi fost simplu să se înveţe din experienţa altor comunităţi multinaţionale şi revoluţiile care le-au demolat, iscate nu atât de mizerie, cât de neîncrederea în conduceri, hrănită de frustrările izvorând din dispreţul trufaş al sus-puşilor faţă de oameni, aliaţi şi bunul simţ politic. Raţional şi de bun-simţ ar fi fost ca liderii europeni să înceteze să greşească. Să-şi restabilească legătura cu propriile naţiuni. Să le semnalizeze, prin fapte, că popoarele care i-au ales reprezintă prioritatea lor zero.

Ştirbită printr-un Brexit aparent ireversibil, supusă presiunilor centrifugale şi ostilităţii duşmanilor ei, UE e în risc acut de colaps şi dezintegrare.

Ar fi fost elementar să nu mai adâncească diviziunile în Europa. Ori în raporturile transatlantice. Să nu mai investească excesiv în proiecte discutabile, exorbitante, politice, ecologice sau de altă natură. Să descurajeze agresiunea, terorismul şi extremismul, inclusiv islamist.

Nu să le stimuleze prin laşitate, împăciuitorism, lipsă de solidaritate, false priorităţi, zgârcenie la bugetele militare şi informaţionale şi dărnicie alimentând generoase fonduri destinate unor instituţii, care, ca autoritatea palestiniană, finanţează cu sute de milioane anual, din banii contribuabililor europeni sărăciţi, familiile teroriştilor condamnaţi. Or manuale şcolare abuzive, iudeofobe, care-i învaţă pe copiii palestinieni să se „martirizeze“, omorând evrei israelieni.

Ştirbită printr-un Brexit aparent ireversibil, supusă presiunilor centrifugale şi ostilităţii duşmanilor ei, UE e în risc acut de colaps şi dezintegrare. Doar nişte lideri ştiutori redobândindu-şi autoritatea internă şi internaţională prin politici credibile şi responsabile ar mai putea-o salva.

Petre Iancu - Deutsche Welle