Ce urmează? Ce ne aşteaptă? Şi-a ieşit Europa definitiv din ţîţîni? E „Brexit” primul pas spre o ruptură a Europei de ea însăşi, spre un ireversibil „Eurexit”?

Am încercat şi eu, ca toată lumea, să-mi sistematizez gîndurile. Într-o primă fază, cea a perplexităţii, a prevalat pesimismul. Valul continental de euroscepticism, ţîfnă locală şi saţietate faţă de birocraţia bruxelleză va provoca o reacţie în lanţ (care a şi început deja): tot mai multe ţări membre vor lua calea referendum-urilor. Vom fi năpădiţi de multiple dificultăţi economice, financiare, legislative şi politice. Se vor înmulţi tensiunile interstatale, se vor înteţi naţionalismele şi Europa se va fărîmiţa în „centre de influenţă” în luptă pentru supremaţie, devenind, cum profeţise Jacques Delors, un fel de OZN, mai exact un OPN („Unidentified Political Object”). Mai lipseşte alegerea lui Donald Trump la preşedinţia Statelor Unite şi lumea intră în derivă. Caz în care, vorba lui Cioran: „Nu avem nici un motiv să-i invidiem pe cei care vin după noi”. George Friedman (Stratfor) nu ezită să anticipeze eventuale războaie, de altă croială decît cele „tradiţionale”. Am revenit, deci, în punctul în care ne aflam înainte de constituirea Uniunii Europene, cu toate daunele colaterale ale unui experiment ratat.

Se poate încerca, fireşte, fie şi o - fragilă - infuzie de optimism. Experienţa ne arată că, deseori, crizele au un efect terapeutic: obligă la reflecţie, re-evaluare, reconfigurare, mobilizare energică. Aşa că să nu luăm lucrurile în tragic. În definitiv, nu e prima dată cînd Europa se împarte în „tabere” aparent incompatibile. S-ar putea chiar spune - şi s-a spus - că o anumită tradiţie a auto-diviziunii, a segregaţiei e parte constitutivă a „europenităţii”. Imperiul Roman se frînge, la sfîrşitul antichităţii, într-o parte răsăriteană şi una apuseană. E, aşa-zicînd, „fenomenul originar” al dezbinării continentale: Roma hăis, Constantinopolul cea! Apoi, Occidentul catolic versus Bizanţul ortodox. Înăuntrul Occidentului: Imperiul şi Papalitatea. Urmează fractura catolicism-protestantism. De curînd s-a redeschis contenciosul latent „lume latină-lume anglo-saxonă”. Şi, evident, Europa de Est, comunistă, şi cea de Vest, capitalistă. O anumită ruptură economică şi politică se manifestă şi între Nord şi Sud. Dar lucrurile merg şi mai departe: Europa are resurse nebănuite pentru a-şi lua distanţă faţă de ea însăşi. Practică, secole de-a rîndul, colonialismul, dar e şi fondatoarea anti-colonialismului. Se oferă, ca obiect, propriului ei spirit critic. E mereu disponibilă pentru tot ce e extra-european, diferit, „exotic”. Europa a descoperit - spune Levinas - „gîndirea sălbatică”, a întemeiat antropologia, etnologia, studiile de indianistică, africanistică etc. Avem, cu alte cuvinte, o înzestrare cu două tăişuri: pe de o parte eurocentrism, tendinţă de expansiune dominatoare şi, pe de altă parte, euroscepticism (dacă nu chiar anti-europenism), un fel de „conştiinţă vinovată” a propriului prestigiu. (Vezi analizele lui Leszek Kołakovski, Jacques Dewitte.ş.a.). Nici exaltarea funcţiei despărţitoare a Canalului Mînecii nu e chiar o noutate. Prin urmare, am trecut şi prin alte episoade segregaţioniste, o să trecem şi prin ăsta…

Totul e să nu trecem ca gîsca prin apă. Să reflectăm calm dar tenace asupra cîtorva chestiuni de principiu: 

1. Motivaţia votului Brexit nu poate fi, de vreme ce e o decizie „populară”, una de ordin tehnic. Alegătorul obişnuit nu e expert nici în finanţe, nici în legislaţie, nici în subtilităţile de aparat ale Uniunii Europene. Singurul argument - speculat de politicieni - pentru a vota izolarea a fost frica de străini şi mîndria naţională. Or, ni se spune mereu că „naţionalismul” e o maladie est-sud-estică. Iată însă că ştaiful Albionului, ca şi, pe vremea lui De Gaulle, „măreţia” Franţei nu sunt de neglijat. Naţionalismul se dovedeşte nu doar o erezie a „periferiei” europene sau a extremei drepte. El a devenit o armă electorală pentru toate culorile politice. Şi înfloreşte pe la toate marile curţi ale continentului… O organizaţie de tip multinaţional cum este Uniunea Europeană ar trebui să ia foarte în serios această situaţie, aşa încît, fără să lezeze legitime sensibilităţi parohiale, să găsească o mai inteligentă retorică a solidarităţii, dincolo de retorica obosită a „casei comune”, a valorilor împărtăşite (formal?), a „viitorului luminos”. 

2. Practica referendum-ului e de o riscantă ambiguitate. Nu se pot lua hotărîri în domenii de competenţă specifice, în probleme care presupun profesionalism, viziune, preocupare avizată pentru binele comunitar, pe bază de hei-rup „majoritar”. E un fel de a încuraja populismul ignar, sentimentalismele tribale, arbitrarul conjunctural. Trebuie stabilit cu rigoare cînd un referendum poate fi determinant şi cînd doar consultativ. Şi la noi s-a cîştigat un referendum în favoarea parlamentului unicameral, care n-a intrat niciodată în vigoare… 

3. E nevoie de mai mult realism, de pragamatism, de o coeziune care să se bizuie şi pe altcevat decît pe litera tratatelor, pe administraţie contabilă, pe vorbărie cochetă. Aş spune chiar ca Uniunea Europeană trebuie să ajungă să însemne mai mult şi altceva decît Bruxelles. Fără evacuarea Bruxelles-ului! Dar e urgentă nevoie să ieşim din limbajul şi gîndirea de lemn, din triumfalismul de paradă, dintr-o inerţială şi vidă suficienţă „victorioasă”. Un bun punct de pornire ar fi o înţeleaptă vorbă a lui Tony Judt: „Europa e mai mult decît o noţiune geografică, dar mai puţin decît un răspuns”.

PS. O simplă nedumerire procedurală: pînă spre 1990, limba de lucru a Uniunii Europene a fost franceza. Apoi, ca peste tot, locul francezei a fost luat de limba engleză. Acum că englezii se retrag, ce facem? UE fără engleză? Trecem iar pe franceză? Preluăm germana? Sau redescoperim esperanto?