Povestea „ultimului dictator al Europei”. Ascensiunea lui Lukaşenko de la şef de colhoz la preşedinte al Belarusului

Povestea „ultimului dictator al Europei”. Ascensiunea lui Lukaşenko de la şef de colhoz la preşedinte al Belarusului

FOTO EPA-EFE

În ultimii 26 de ani, Belarusul a fost fieful lui Aleksandr Lukaşenko. Adesea denumit ultimul dictator din Europa, Lukaşenko a ţinut cu dinţii de putere, menţinând trecutul sovietic al ţării. Poziţia sa a părut foarte sigură până la începutul campaniei electorale prezidenţiale din primăvara acestui an.

Ştiri pe aceeaşi temă

 Deşi a reuşit să-şi suprime majoritatea potenţialilor rivali, pe unii chiar trimiţându-i la închisoare, Lukaşenko s-a trezit că se confruntă cu o opoziţie unificată, iar acum este nevoit să lupte pentru viitorul său politic. Dar cum a ajuns regimul atât de îndelungat al lui Lukaşenko să fie acum ameninţat?

De la şef de colhoz la preşedinte al Belarusului

Născut într-o familie săracă şi crescut fără tată, Lukaşenko a absolvit Institutul Pedagogic de la Moghilev şi ar fi trebuit să devină profesor de istorie, însă setea de putere şi parvenire l-au direcţionat spre politică. În 1979, s-a înscris în Partid, iar din 1982 şi până în 1985 a fost şef de colhoz într-un micuţ oraş de provincie, Skhlov, promovând apoi ca şef de sovhoz (CAP şi IAS, în România comunistă).  
 
„A făcut armata la trupele de grăniceri, parte a Comitetului Securităţii Statului (KGB) unde şi-a descoperit vocaţia de instructor politic, activist de partid, responsabil cu munca ateistă. Chiar dacă a absolvit şi Academia Agricolă, Lukaşenko n-a fost niciodată inginer agricol cu adevărat. El a fost cadru de conducere, şef de întreprinderi agricole. După 1985, s-a numărat printre susţinătorii reformelor lui Gorbaciov, devenind deputat în Sovietul Suprem de la Minsk, în 1990. A fost singurul deputat în Belarus care a votat împotriva destrămării Uniunii Sovietice”, scrie analistul Armand Goşu în Revista 22.
 
În iulie 1994, Alyaksandr Lukaşenko a fost ales preşedinte al Belarusului, cu 80% din voturile exprimate din disperarea de a scăpa de liderul comunist Vyacheslav Kebic. Lukaşenko a urcat rapid pe treptele politicii poziţionându-se ca un luptător împotriva corupţiei. Alegerile din 1994 au fost percepute drept libere şi corecte. Probabil a fost cel mai credibil vot organizat vreodată în Belarus. La vremea respectivă, Lukaşenko era văzut ca un populist fără un program politic clar, iar belaruşii au votat împotriva vechii instituţii comuniste, dar şi atraşi de flerul electoral pentru categoriile sărace al lui Lukaşenko.
 
Când de majoritatea reformelor s-a ales praful şi discursul anticorupţie n-a mai avut priză la public, agenda politică a lui Lukaşenko a început să se contureze, exploatând furia populaţiei şi dezamăgira faţă de mirajul democraţiei şi rememorând nostalgiile sovietice. Programul său era format din trei elemente principale: restabilirea vechiului sistem economic sovietic cu elemente de economie marginală; creşterea treptată a represiunii politice şi restabilirea relaţiilor politice strânse cu Rusia.
 

Şi-a trimis oponenţii la închisoare şi este acuzat de patru crime politice

Lukaşenko şi-a menţinut puterea politică încă de atunci prin controlul puternic al statului asupra economiei,  asupra mass-mediei şi prin represiuni când situaţia a cerut. Liderul de la Minsk este acuzat de cel puţin patru crime politice şi de trimitere la închisoare a zeci de adversari politici. 
 
Lukaşenko a creat o veritabilă „maşină de tocat” în care a aruncat nu doar opoziţia, care încerca să importe în Belarus revoluţiile din alte state est-europene, ci şi pe mulţi dintre camarazii care l-au ajutat să ajungă la manşa statului. În octombrie 1997, Lukaşenko i-a declarat pe toţi adversarii săi „duşmani ai poporului” şi a semnat o lege privind „vătămarea onoarei şi demnităţii Republicii şi a preşedintelui”, scoţând astfel în afara legii orice fel de critică la adresa lui.
 
„Programul său politic are un obiectiv simplu: acumularea de putere. Cât mai multă putere, prin îndepărtarea oricăror limitări constituţionale. Şi toate aceste extinderi ale prerogativelor sunt realizate prin referendumuri: mai 1995; noiembrie 1995; octombrie 2004 etc. Ele au transformat Belarusul în ceea ce este astăzi, în ultima dictatură a Europei. Au emasculat parlamentul, încât decretele prezidenţiale au mai multă putere decât legislaţia adoptată prin vot. Au condus la dispariţia partidelor politice, la dispariţia presei independente, la controlul structurilor militarizate de către preşedinte, la subordonarea integrală a justiţiei.
 
Lukaşenko a transformat totul în propagandă. Alternează în comportamentul său perioadele în care este antioccidental virulent cu cele în care pare să dorească relaţii de colaborare cu Vestul. După ce-l laudă pe Stalin, găseşte că nici Hitler n-a fost chiar aşa de rău. După discursuri antisemite, trimite emisari la Ierusalim cu asigurări de simpatie şi oferte de colaborare pentru Israel”, mai scrie analistul Armand Goşu.
 
Belarusul a fost ultima republică sovietică în care sistemul economic comunist a funcţionat şi a fost şi cel mai militarizat. Deloc surprinzător, a fost nevoie de timp pentru ca perestroika şi glasnost să se înrădăcineze aici, făcând organizarea comunistă şi mai puternică.
 
La scurt timp după ce a devenit preşedinte, Lukaşenko a oprit reformele de piaţă pe care Belarusul independent le începuse şi a pus capăt privatizărilor. În schimb, s-a concentrat pe stabilizarea a patruzeci de întreprinderi sovietice mari, în special Fabrica de tractoare Minsk (MTZ), Fabrica de camioane Minsk (MAZ), două rafinării de petrol (Mozyr şi Naftan) şi marea companie de îngrăşăminte Belaruskali. Bielorusia a produs cele mai bune utilaje sovietice pentru Rusia şi a exportat ulei şi îngrăşăminte ruseşti în Occident. Sectorul privat a fost menţinut la 20-30% din PIB, iar economia din Belarus a fost în multe privinţe ultima economie sovietică.
 
O astfel de economie nu se putea dezvolta prea mult. Surpriza a fost că a ţinut atât de mult timp. Explicaţia principală a fost sprijinul rusesc puternic. În mod crucial, Rusia a cumpărat produsele sovietice din Belarus. Când intri într-un magazin rusesc de electrocasnice, găseşti sobe italiene şi bieloruse, acestea din urmă fiind semnificativ mai ieftine şi mai puţin elegante, dar destul de funcţionale. În mod tradiţional, Belarus a exportat cea mai mare parte a produselor sale în Rusia, dar întrebarea a fost întotdeauna cât de rapid va pierde, deoarece produsele sale nu s-au îmbunătăţit, spre deosebire de cele ale concurenţilor săi.
 
Rusia a sprijinit, de asemenea, Belarus prin subvenţii implicite pentru energie şi i-a vândut petrol şi gaze la preţuri mult sub nivelul pieţei. Aceste subvenţii au variat în funcţie de preţurile de piaţă şi acordurile politice bilaterale, dar Fondul Monetar Internaţional le-a evaluat la aproximativ 10 la sută din PIB-ul Belarusului, ceea ce este enorm.
 

Salariu mediu lunar în Belarus, susţinut de Lukaşenko 

Chiar şi aşa, Lukaşenko a dus economia ţării sale dintr-o criză financiară în alta. Timp de mai mulţi ani, Lukaşenko şi-a propus să ofere un salariu mediu lunar de 500 de dolari, ceea ce a şi reuşit, însă  economia ţării nu putea suporta decât jumătate din această sumă. Prin urmare, a avut nevoie de cineva care să-l salveze.
 
De cele mai multe ori a apelat la Rusia. Acest lucru s-a întâmplat cel mai recent în 2011, când inflaţia din Belarus a crescut până la 109 la sută din cauza greşelilor sale financiare. Cu toate acestea, nu toate drumurile au dus la Moscova. În anii 2008-9, Lukaşenko a apelat şi la Fondul Monetar Internaţional şi la Uniunea Europeană.
 
În ultimii ani, Lukashenko a reuşit să restabilească relaţiile cu FMI, Banca Mondială şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, deşi instituţiile nu sunt încântate de politicile sale slabe şi nu au oferit finanţări reduse. Între timp, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a strâns şuruburile şi a eliminat aproape toate subvenţiile. 
În cele din urmă, Lukashenka a rămas fără susţinere. Într-un gest tipic de Anul Nou, Lukaşenko l-a vizitat pe Putin în conacul său de lângă Moscova, căruia i-a dus trei pungi cu cartofi. Dar asemenea cascadorii nu mai sunt capabile să deghizeze tonul schimbător al relaţiei dintre cei doi lideri. Recent, Putin pare să fi pus piciorul în prag şi să solicită progrese Uniunii dintre Belarus şi Rusia.
 
Dictatorul belarus a căutat o implicare mai mare a Occidentului pentru a contrabalansa lipsa de susţinere din partea Rusiei. Cu toate acestea, Occidentul doreşte nu numai libertatea şi democraţia în Belarus, ci şi o politică economică rezonabilă, iar Lukaşenko nu poate şi nici nu va livra nimic din toate acestea.
 
Cel mai important, se pare că locuitorii din Belarus s-au săturat de un preşedinte care nu livrează nimic, pe niciun plan. Mişcarea pro-democraţie apărută în ultimele săptămâni reflectă o trezire naţională, care este puţin probabil să dispară complet, chiar dacă în zilele următoare este aşteptată o represiune temporară. Ultimul dictator al Europei nu a părut niciodată mai vulnerabil.
 
Aleksandr Lukaşenko, supranumit „ultimul dictator al Europei”, spunea că opozanţii săi nu vor scăpa de el până nu îl vor ucide. Însă poziţia sa de forţă se prăbuşeşte. În tot mai multe companii şi uzine au loc greve ale muncitorilor, iar opoziţia cere noi alegeri, corecte. Sute de mii de oameni s-au organizat în ample proteste şi cer plecarea din funcţie a celui care se consideră, în mod fals, primul preşedinte, întemeietorul statului Belarus, deşi, în mod real, primul şef de stat a fost Stanislav Shushkevich, între 1991, la desfiinţarea URSS şi câştigarea independenţei de stat, şi până la 26 ianuarie 1994.
 
În urma alegerilor din 9 august, Lukaşenko şi-a anunţat victoria la prezidenţialele cu un scor proporţional cu scandalul acestei noi farse electorale (80,2%), după ce şi-a eliminat din cursă toţi oponenţii puternici, râmânând în competiţie cu trei femei. La fel ca după alegerile prezidenţiale din 2010, cei care au ieşit acum în stradă contestă rezultatul scrutinului care arată ca o mascaradă: candidaţi ai opoziţiei arestaţi, urne netransparente, cabine de vot fără perdele, observatori locali bătuţi şi arestaţi, jurnalişti străini cu acreditări suspendate.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările