Aceste cuvinte au fost scrise negru pe alb de Fred Dewilde, unul dintre supravieţuitorii atacului terorist care a însângerat celebra sală pariziană de concerte în noiembrie 2015. Pentru a-şi şterge din memorie cumplitele imagini a acelei nopţi de groază, Fred Dewilde, 49 de ani, grafician specializat în ilustraţii medicale a realizat un album de bandă desenată intitulat simplu, „Mon Bataclan” (publicat de Lemieux éditeur), marcând astfel povestea introspectivă a unui om care a reuşit să-şi îmblânzească traumatismul unei nopţi de coşmar prin desen şi câteva reflecţii sumbre, profunde, al căror mesaj este refuzul de a ceda în faţa (re)sentimentelor de frică şi de ură... Asemeni cărţii lui Antoine Leiris - a cărui poveste am împărtăşit-o (aici) într-un moment în care, personal, aveam mare nevoie de oameni frumoşi în gândurile mele - şi albumul semnat de Fred Dewilde are o frumuseţe cutremurătoare tocmai pentru că nu ne dă lecţii de moralitate şi „pas d'amalgame”, ci este povestea sinceră a unei reconstrucţii psihice şi emoţionale lente, dar plină de sinceritate. 

Cum mai poate oare continua viaţa după o astfel de noapte? Între angoase multiple, sentimentul de vinovăţie al celui care a supravieţuit, teroarea nocturnă, teama de oamenii de pe stradă şi imaginile oribile care se învârt în caruselul minţii timorate, procesul de reconstrucţie este extrem de anevoios. Pentru unii chiar imposibil. „Cel puţin o lună după atentat nu am putut să scriu”, mărturiseşte Fred Dewilde, mare pasionat de arta grafică. Mereu bombardat de imagini violente, bărbatul povesteşte că acestea erau mult prea barbare pentru a fi transpuse pe hârtie. „Nu puteam să desenez astfel de orori”, adaugă Fred, nopţi întregi fiind bântuit de scenele oribile care se întipăriseră adânc în mintea sa. Compus din două părţi, albumul retrasează paşii pe care graficianul, tatăl a trei copii, i-a parcurs după atentat, evocând relaţia complicată cu ceilalţi membrii ai familiei, inerţia bolnavă care îl stăpânea, nenumăratele ceşti de cafea şi ţigări, filmele consumate pe bandă rulantă, totul pentru a da uitării acea noapte cumplită. 

„Duşmanul nu are nici altă culoare, nici altă credinţă decât tine. Duşmanul este însuşi fanatismul, frica, nebunia care conduce direct la război…”.

Mare amator de muzică rock, Fred a avut neşansa de a vedea cum un concert poate sfârşi într-o masă absurdă de sânge. Bărbatul a supravieţuit rafalei de gloanţe lansate de terorişti, aruncându-se la pământ, unde timp de două ore a ţinut-o strâns de mână pe Elisa, o tânără grav rănită căreia i-a şi dedicat acest album. Alături de el se afla şi cadavrul unui om care cu câteva clipe mai înainte fredona cântecele trupei Eagles of Death Metal... Până în momentul în care în sala de concerte au ţâşnit cavalerii Apocalipsei teroriste, aşa cum i-a reprezentat graficianul încă din primele pagini ale albumului, sub forma unor schelete înarmate care seceră tot ce le iese în cale. Deşi este ateu, sub puternica influenţă a gravurii Cei patru cavaleri ai Apocalipsei realizate de Albrecht Dürer, graficianul a recurs la această alegorie religioasă, deoarece nu a putut să le deseneze asasinilor chipuri umane. De altfel, Fred mărturiseşte că aceşti demoni l-au solicitat cel mai mult, primele schiţe fiind extrem de brutale, în timp ce restul desenelor ţâşneau parcă din creion.

Desenul său tremurat inspiră cu adevărat tensiunea teribilă pe care a resimţit-o în acele clipe de coşmar. Nu, trupurile fără viaţă care zăceau pe podea, desfigurate de ploaia de gloanţe, acele trupuri tinere înecate în sânge, nu a putut să le deseneze. Imposibil. „Aş fi putut desena orice alte cadavre, dar nu cele pe care le-am văzut în jurul meu la Bataclan…”, spune acest supravieţuitor al unui carnagiu greu de exprimat în cuvinte. „Nu pot să le desenez. Este o formă de protecţie. O protecţie în faţa nebuniei!”, mai spune Fred.

Cea de a doua parte a albumului este intitulată „Vivre encore”. Încă în viaţă, dar cu multe sechele, deoarece nimic nu mai este la fel. „Chiar merită să mă mai spăl azi? Sau să mănânc?...”, se întreabă Fred. Graficianul poveşte că nu mai este capabil să se concentreze, că reconstrucţia psihologică este lentă, dar a reuşit să se elibereze totuşi de tragismul acelor clipe prin desen. Până atunci fiecare imagine îl arunca din nou în braţele haosului. „Pot să păstrez în minte mult timp o idee, dar până nu se conturează prin desen, nu mă pot elibera de ea…”, mărturiseşte acesta. Unele planşe erau insuportabil de privit, simţea că nu mai putea să le deseneze. În cele din urmă, creionul i-a permis să creeze anumite simboluri, iar într-o zi confesiunile sale la psiholog au luat în mod spontan forma unui cerc care transpus în desen s-a transformat într-un halou de lumină protector, în jurul său şi al fetei rănite pe care a ţinut-o strâns de mână. Un halou de umanitate… un desen terapeutic prin care acest supravieţuitor a reuşit să se elibereze de gândurile şi de imaginile angoasante pe care le-a trăit. Ultimele desene pentru albumul „Mon Bataclan” le-a terminat chiar pe data de 13 mai, fix la şase luni după oribilul atentat. 

Bataclan, amintirea unui traumatism colectiv

Cu o săptămână înainte de comemorarea tragicelor evenimente petrecute în cumplita noapte de 13 noiembrie 2015, mi-am luat supradoza mediatică de emisiuni şi documentare dedicate atacurilor teroriste care au însângerat atunci Parisul, televiziunile franceze fiind extrem de generoase în acest sens. Dacă vă interesează să ascultaţi mărturiile supravieţuitorilor, dar şi să descoperiţi evenimentele petrecute în culisele acestor atentate, vă propun câteva titluri, precum „13 novembre: ce que l’on n’a pas su voir”, „13 novembre: quand la France vacille”, „13 novembre: vivre avec”, „Bataclan, une vie de spectacle”, „Attentats, les urgences en première ligne” realizate de principalele canale ale televiziunii naţionale franceze, dar şi „Les guerres cachées contre Daesh” şi „13 novembre, la vie après”, ambele difuzate de canalul ARTE.

În trista zi de 13 decembrie nu am avut nici stare, nici chef să mă uit la televizor ca să văd aceleaşi chipuri politice lipsite de orice urmă de sinceritate sau să ascult discursuri frumos scrise, dar fără niciun efect în realitatea imediată. De doi ani încoace, preşedintele francez a acumulat un lung şir de comemorări tragice care par a fi tot mai puţin un omagiu adus sutelor de victime inocente şi tot mai mult o scenă pe care defilează candidaţii aspiranţi la alegerile prezidenţiale din 2017. Scene lacrimogene al căror dramatism este accentuat de vremea tristă de afară, stropi de ploaie care mângâie marmura numeroaselor plăci comemorative care au invadat Parisul în ultima vreme, o atmosferă încărcată, anxioasă, de plumb, vorba lui Bacovia. La vie en rose şi-a pierdut şarmul, oraşul luminilor e tot mai plin de lumânări şi de soldaţi care păzesc marile monumente ale capitalei franceze. 

Pentru mine, Bataclan nu s-a sfârşit în zorii dimineţii care a urmat acelei nopţi cumplite şi absurde. Pentru mine Bataclan este o stare de spirit, este amintirea unui traumatism colectiv, emoţional, psihologic şi istoric. Dincolo de comemorări, ce lecţii au învăţat mai marii zilei? Ce întreprind concret politicienii înlăcrimaţi? Combat ei oare cu adevărat ideologia islamistă care progresează în tot mai multe cartiere franceze, la nivel social, dar şi mediatic? Cum luptă ei împotriva comunitarismului şi a revendicărilor religioase contrare principiului laicităţii atât de adulat de francezi? Cât vor mai continua parteneriatele strategice cu principalii finanţatori ai terorismului mondial? Ce au înţeles elitele politice din nebunia teroristă care a însângerat marile oraşe europene? Dacă suntem în război, aşa cum declară solemn preşedintele Hollande, de ce ne înarmăm doar cu cartuşele oarbe ale corectitudinii politice? Istoria nu se scrie cu dezvelirea unor plăci comemorative, ci cu acte de curaj politic prin care pacea să rămână o realitate, nu un deziderat. Şi uita aşa, pe înserat, un nou război mondial îşi fâlfăie maiestuos aripile deasupra pământului…