Şi dacă se închide gazul din Rusia prin Ucraina?

Ultima întâlnire Putin-Merkel de la Palatul Meseberg, lângă Berlin, a fost cea mai elocventă imagine a unei întâlniri ciudate, similară „războiului ciudat“ de pe linia Maginot din Primul Război Mondial:

Cei doi lideri s-au întâlnit dar au vorbit cu presa mai puţin de 15 minute şi doar înainte de întâlnire, după ce doamna Merkel comunicase că nu are aşteptări fantastice, pentru ca după reuniune doar Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, să anunţe că nu s-a ajuns la nici o înţelegere.

Pe de alte parte, printre uşile întrunirii, unii analişti subliniază că discuţia a vizat cu precădere Nord Stream 2 şi posibilitatea construcţiei a încă două conducte anul viitor, pentru ca pe aici să circule toată cantitatea de gaze destinată Europei, să mai şi crească şi să poată asigura, din surse noi, şi în viitor această interdependenţă ruso-germană, pe linia consumului şi pieţei de gaz. Totul cu costuri majore pentru statele care sunt dependente şi sunt aprovizionate de către Rusia prin conducta ucraineană.

De aici s-a iscat şi marea întrebare: este pregătită Republica Moldova să funcţioneze fără gazul provenit din Rusia?

Vladimir Putin şi Angela Merkel FOTO EPA

We agree to disagree

Orice întâlnire la vârf se realizează după ce temele esenţiale se discută la nivelele inferioare şi se dezbat la nivel tehnic şi politic pe fiecare dimensiune în parte. Apoi când există o masa critică de înţelegeri parcurse, când există doar divergenţe care ţin de deciia politică de vârf, nu de mandatele restrictive ale diplomaţilor, atunci aceste teme se regăsesc pe agenda liderilor de prim plan. Excepţia sunt întâlnirile multinaţionale, unde regulile sunt nuanţate, iar consensul cerut e construit şi de reprezentanţii organismelor acelei organizaţii internaţionale. Nu este cazul la întâlnirea Putin-Merkel - intervenită la mult timp după precedenta, dinainte de martie 2014, la anexarea Crimeei - aici a fost o întâlnire pur bilaterală.

Germania nici nu-şi pune problema să ridice sancţiunile existente la adresa Rusiei pentru anexarea Crimeei şi agresiunea militară din Estul Ucrainei, aşa cum Rusia nu doreşte să facă nici o concesie pe Ucraina.

Ce s-a discutat atunci la Meseberg şi care a fost scopul întâlnirii? Pe linii formale, oficiale, venite din ambele părţi, am aflat agenda generală: Siria, Ucraina, Iran, Nord Stream 2. În ordine diferită, după cum ne spun analiştii, pentru că Germania a plasat în prim plan Ucraina, fiind mai puţin interesată să plătească reconstrucţia Siriei lui Assad şi preocupată de sancţiunile anunţate de SUA, după 4 noiembrie 2018, pentru firmele care fac afaceri cu Iranul, după ieşirea din acordul nuclear.

Rusia, din contra, a fost interesată de Siria şi Iran în primul rând, dar s-a întâlnit cu reţinerea Germaniei în a crea o provocare la adresa SUA sau o alianţă anti-americană chiar şi secvenţială, pe o temă, aşa cum propunea Rusia lui Putin. Ucraina e pe primul loc al preocupărilor doamne Merkel, aici fiind cele mai mari divergenţe între cele două părţi, iar Germania nici nu-şi pune problema să ridice sancţiunile existente la adresa Rusiei pentru anexarea Crimeei şi agresiunea militară din Estul Ucrainei, aşa cum Rusia nu doreşte să facă nici o concesie pe Ucraina.

Bătălia cruntă pentru piaţa europeană de gaz

A rămas în prim plan tema comună numită Nord Stream. Iar aici, în ciuda anunţului că nu s-a ajuns la nici o înţelegere, abordarea pe axa Berlin-Moscova este similară: avem de a face cu un „proiect pur comercial“, deci nu angajează statele nici prin responsabilitatea construcţiei, nici prin faptul că energia ar fi pe lista sancţiunilor. Din contra, e vorba despre o competiţie directă între gazul rusesc şi gazul natural lichefiat american, care a început să vină în Europa. Însă în cantităţi atât de mici încât încă nu poate suplini nevoia de gaz rusesc.

Problema majoră este cea a monopolului la preţuri şi la distorsionarea pieţei interne de produse industriale produse pe baza energetică în UE.

Abordările de aici sunt comune, şi ambele state protejează investitorii implicaţi. Perspectiva unor sancţiuni asupra firmelor implicate stârneşte însă preocuparea, mai ales că o lege în acest sens este pregătită în Congres şi ar putea fi nu numai aprobată de Preşedintele Trump, ci chiar aplaudată de acesta. Şi nu mai e vorba despre comercianţi marginali de pe piaţa iraniană, ci despre lucruri mult mai dure, cu principalii actori de pe piaţa gazelor din cele două state şi din Europa vizaţi. Şi aici doare.

E adevărat că discuţia privind necesarul de gaz şi cel al conductei Nord Stream 2 e lungă şi nuanţată. Ucraina se teme că aceasta va elimina tranzitul prin teritoriul său, aşa cum a făcut-o cu statele baltice şi Polonia. Aici, asigurările au venit din ambele părţi, Berlin şi Moscova, şi de la nivel european, pentru că există state membre ale UE – Bulgaria, Grecia, de exemplu – care sunt aprovizionate astfel, alături de alte state partenere, Republica Moldova sau cele din Balcanii de Vest. Însă problema majoră este cea a monopolului la preţuri şi la distorsionarea pieţei interne de produse industriale produse pe baza energetică în UE.

Complexitatea interese-valori şi interpretările germane-europene ale competiţiei

Dacă intrăm în această parte a dezbaterii, afacerea se mută la nivel epistemologic, respectiv reproduce o celebră dispută realism/idealism, cu toate nuanţele ei, sau, dacă vreţi, disputa cine primează, interesele sau valorile în relaţiile internaţionale. După ce rivalitatea aceasta de idei a făcut furori în anii războiului rece, la nivel teoretic, rezultanta a fost una clară: acţiunea oricărui stat, actor internaţional raţional şi recunoscut unanim, este o combinaţie între respectarea valorilor fundamentale în timp ce satisface interesele şi nevoile propriei populaţii dar şi nivelul de ambiţie al conducătorilor săi. Iar aceste ultime elemente marchează foarte clar o alterare nuanţată a principiilor definitorii ale abordării realiste deopotrivă cu idealismul moral liberal.

Pe aceste coordonate, Berlinul are interpretări şi nuanţări substanţiale în privinţa respectării competiţiei corecte, în condiţiile în care a fost întotdeauna beneficiarul privilegiat al preţurilor cele mai bune la gaz şi a putut realiza, totodată, şi cu sprijinul maşinăriei şi capacităţii de producţie, a eficienţei şi productivităţii germane, cele mai ieftine produse industriale care au înmagazinat multă energie. Rezultatul a fost preluarea naturală a întregii pieţe europene a acestui tip de produse, de unde multiple discuţii privind dumpingul şi competiţie neloială şi incorectă cu terţe state.

Ameninţarea cu sancţiuni a Congresului readuce securitatea energetică pe masa Consiliului European

Aici, Germania susţine că, dacă preia ea o cantitate mare de gaz la preţuri avantajoase, acestea vor ajunge în toate statele europene la preţuri mai mici decât ar importa direct, şi cu o certitudine mai mare faţă de eventuale întreruperi determinate de disputele politice. La cantitatea mare şi la relaţiile bilaterale ruso-germane, preţurile sunt mai bune decât varianta aprovizionării directe a fiecărui stat cu cantităţi mici şi la preţuri mult mai mari.

Această susţinere nu elimină, însă, din dezbatere argumentul şi acuzaţia Preşedintelui Trump privind creşterea dependenţei UE de gazul rusesc. Sursele americane şi terţe vor continua să aducă gaz lichefiat din gazul de şist, deci la preţuri din ce în ce mai competitive, acordul pe Marea Caspică deschide calea gazoductelor transcaspice pe acorduri bilaterale între state litorale. Dar investiţia în aceste alternative de viitor ar fi descurajată dacă Germania va aduce gaz ieftin şi la cantităţi atât de mari din Rusia direct prin Nord Stream 1 şi 2.

Aceasta e adevărata dilemă, iar discuţiile pe problemele securităţii energetice de această factură au fost refuzate constant de către Germania şi de către Comisia Junker în Consiliul European, deşi au existat contestări ale unui număr mare de state, între care şi România, chiar la Nord Stream 1.

Astăzi, presiunea SUA şi perspectiva sancţiunilor ar putea impune readucerea subiectului pe masa Consiliului European şi discutarea serioasă a competiţiei corecte în privinţa preţului gazelor şi a produselor industriale ce înglobează cantităţi mari de energie. Temă la care Germania replică întotdeauna cu renunţarea la energia nucleară, subiect blocant al oricărei discuţii din cauza dependenţei totale de această formă de energie a Franţei. Dar tema nu mai poate fi ignorată sau pusă sub preş.

Republica Moldova fără gazul rusesc

Şi dacă mâine Rusia nu mai respectă condiţionările şi închide cu totul furnizarea de gaz prin Ucraina? Ar pierde, indirect, piaţa Ucrainei – deja părăsită, deşi ar putea-o păstra indirect, prin livrarea inversă din Germania – a Republicii Moldova, a Bulgariei cu precădere. Acestea ar fi cele mai vulnerabile, deşi sunt şi cele mai mici. Cu statele din Balcanii de Vest, cu precădere către Serbia, livrările sunt mici şi vin pe ocolite, deci eficienţa ar creşte prin livrarea inversă via Germania şi Nord Stream 2, 3, 4.

Am văzut în ultimele zile afirmaţiile ministrului Economiei de la Chişinău, Chiril Gaburici, potrivit cărora Republica Moldova ar urma să nu mai negocieze acum un acord cu Gazprom, pentru perioada următoare, la încheierea contractului din 2019, şi că orice discuţie va urma deschiderii conductei Ungheni-Chişinău şi existenţa unui furnizor din România, VestMoldTransgaz. M-am uitat cu atenţie asupra acestor afirmaţii, prin prisma multiplelor abordări.

Vă imaginaţi cum ar arăta tăierea completă a gazului prin Ucraina pentru zona separatistă de astăzi? Sau un Chişinău condus de pro-ruşi?

Diplomatic, este nepotrivit să faci o asemenea declaraţie, mai ales dacă tu eşti persoana care va trebui să medieze această perspectivă. Să negocieze, ulterior, cu Gazprom un nou acord. Apoi în mod tradiţional, Ministrul Economiei este şi co-preşedintele comisiei interguvernamentale Republica Moldova-Federaţia Rusă, şi cum în partea cealaltă ar putea fi Ministrul Economiei rus, dar măcar Dmitri Kozak, partea rusă se anunţă un partener bun cunoscător şi dur în relaţiile economice şi comerciale cu Chişinăul, cu care împarte relaţii mai degrabă reci azi.

Bine, mai putem introduce aici ideea că suntem în campanie electorală şi că declaraţiile ar avea impact pe alte dimensiuni. Sau că Gaburici ştie că nu va mai fi el în postura asta pentru a ajunge să negocieze cu Gazprom. Sau există semne de întrebare şi asupra perspectivei păstrării guvernării de către forţele pro-europene, oricum în război fratricid, iar sosirea PSRM-ului lui Igor Dodon la guvernare urmând să schimbe realităţile şi de opţiune a viitorului Guvern.

Ca instrument de negociere, abordarea unui acord după ce ai deja un atu important – conducta alternativă cu România – este o opţiune deşteaptă, dacă nu e prea ostentativă. Dar există, fireşte, şi posibilitatea ca Chiril Gaburici să ştie foarte bine că nu va mai exista un acord pentru că nu va mai fi pe unde să se livreze gazul rus, decât, poate, prin România, în sens revers, din gazul livrat prin Nord Stream 2, 3 sau 4 în Germania. Asta ar putea fi o explicaţie, dar atunci destinatarul mesajului nu mai este nici partea rusă, nici propriul public, ci mai degrabă zona separatistă nistreană. Vă imaginaţi cum ar arăta tăierea completă a gazului prin Ucraina pentru zona separatistă de astăzi? Sau un Chişinău condus de pro-ruşi?

Dar cu acest subiect vom reveni.