Cazul Vulpiţa. De ce au succes reality show-urile cu vedete create „din nimic“

Veronica (Vulpiţa) şi Viorel Stegaru au devenit „vedete“ peste noapte

Un consultant de comunicare şi un psiholog explică mecanismele unei reţete care mizează pe atracţia telespectatorului spre un conţinut „fără consistenţă morală, estetică sau educaţională“, simplist spus „bârfă“.

Televiziunile îşi lansează zilele acestea grilele de toamnă. Antena Stars a anunţat, printre altele, două reality show-uri care urmăresc vieţile unor personaje precum Brigitte Sfăt şi Florin Pastramă (au devenit un cuplu în emisiunea „Ferma“, de la PRO TV) şi a cântăreţului de manele Jador, devenit celebru după ce a participat într-un show matrimonial la Kanal D. 

Nu putem uita de cuplul Viorel şi Veronica Stegaru, zisă Vulpiţa, din Blăgeşti (Vaslui), făcut celebru de emisiunea „Acces Direct“, care se încăpăţânează să-i aibă invitaţi zi de zi în platou, în ciuda criticilor primite de la public, dar şi a numeroaselor amenzi de la CNA. Vieţile lor sunt expuse în amănunt pe „sticlă“, alteori cei doi sunt puşi ad-hoc în diferite situaţii, tocmai pentru a continua „reality show-ul“ de la Antena 1. În perioadele de glorie ale „telenovelei Vulpiţa“, audienţele emisiunii „Acces Direct“ se apropiau de două milioane de telespectatori.

Încercând să răspundă la întrebarea „De ce au succes emisiunile cu personaje precum Vulpiţa şi Viorel?“, bloggerul Zoso afirmă, fără menajamente, că ele hrănesc ego-ul telespectatorului român obişnuit: „Ăia din TV nu sunt proşti, ştiu ce livrează. Livrează nişte oameni un pic mai proşti ca să se simtă telespectatorul deştept. «Uite ce proşti sunt ăia!» e un pansament perfect pentru o zi stresantă. De-aia majoritatea celor care consumă aşa ceva se simt un pic mai deştepţi decât restul lumii. E un compliment indirect, schema asta e cunoscută în TV de mult timp.“

Televiziunea şi internetul creează vedete din nimic

Contactat de „Adevărul“, consultantul de comunicare Iulian Comănescu spune că televiziunile s-au specializat „în a crea vedete din nimic“ de mai bine de 20 de ani.

„Dacă înţeleg bine întrebarea, e vorba de personaje născute în televiziune, devenite notorii sau celebre fără un track record anterior şi o specializare în ceva anume. Statutul lor pare paradoxal, dar nu e tipic românesc, fiindcă de vreo 20 de ani televiziunea - şi, mai nou, online-ul - s-au specializat în a crea vedete din nimic. Ştim şi în România despre personaje ca Paris Hilton sau familia Kardashian. Ele sunt rezultatul sau consecinţa formatelor de tip reality show. În varianta talent show-urilor, celebrităţile nou-apărute au o specializare, legată de muzică, dar mecanismul e cam acelaşi“.

Celebritate făcută şi nu născută

Întrebat de ce aleg televiziunile să livreze astfel de produse, Comănescu a explicat: „Nevoia de nou - sau de personaje - a publicului e premisa de bază. Există însă şi o serie de alte avantaje ale acestui mecanism, ca pretenţiile materiale reduse ale nou-veniţilor sau docilitatea lor, prin care sunt dispuşi să joace un rol atribuit care se aşază mai bine decât consistenţa proprie într-un format TV. În televiziune se ştie foarte bine că reality show-ul e orice altceva decât un decupaj de realitate brută, fie şi numai fiindcă ar trebui să filmezi zeci de ore pentru câteva minute utilizabile, dacă nu ai da indicaţii. Bineînţeles că acest gen de celebritate făcută, şi nu născută, e mai inconsistentă şi are o durată de viaţă mai scurtă. Cine îşi mai aminteşte azi de Nikita sau Piticul Porno? Graeme Turner, un profesor de studii culturale american, îl numea „vedetă pe steroizi“. Toată această dinamică adevereşte premoniţia lui Andy Warhol referitoare la cele 15 minute de celebritate de care va avea parte toată lumea“.

De unde vine atracţia pentru celebrităţile de orice fel

Şi dacă ne întrebăm de ce sunt atraşi telespectatorii de astfel de formate şi personaje, consultantul de comunicare explică: „Tabloidele de hârtie sau producţiile video tabloid pleacă oarecum de la axioma că «şi ei, celebrităţile, sunt oameni ca noi», le apropie prin trivializare şi can-can de viaţa fiecărui telespectator, spectator sau cititor. Există însă şi o zonă media care se raportează la celebrităţi la modul exemplar, le propune ca modele - de pildă, revistele de femei. Cele două abordări au un numitor comun, la care se referea antropologul Francisco Gil-White când spunea că interesul pentru celebrităţi vine din copilăria omenirii, când raportarea la masculul alfa şi imitarea acestuia erau o sursă de progres personal darwinist. Helen Fisher, o altă antropologă, sugerează că televiziunea a devenit un fel de «foc de tabără global», în jurul căruia oamenii se adună şi evaluează succesul semenilor cu o vizibilitate mai mare. Desigur, televiziunea, şi nu numai ea, înşală instinctele de perpetuare a speciei, fiindcă mai nou vedetele create de reality show-uri nu au premisa anterioară a succesului care le-ar transforma în modele autentice de viaţă. Dar nu e vorba de o înşelătorie premeditată, ci de considerentele practice enumerate mai sus“.

Iulian Comănescu este consultant de comunicare. Are clienţi manageri, vedete şi politicieni prin intermediul companiei proprii, Comanescu & Partners, cu operaţiuni la Bruxelles şi Bucureşti. A scris două cărţi, „Cum să devii un Nimeni - mecanismele notorietăţii, branduri personale şi piaţa media din România“ (Humanitas, 2009) şi „Mihnea Constantinescu. Omul care a schimbat România fără ca noi să ştim“ (Curtea Veche, 2019).

Emisiunile-paradox: sunt dezaprobate, dar au un public numeros

De asemenea, psiholoaga Keren Rosner e de părere că aceste emisiuni „compensează nevoia de a afla detalii despre viaţa altora, dovedesc gradul scăzut de educaţie şi pretenţia intelectuală săracă, precum şi nivelul redus al motivaţiei de autodepăşire a gusturilor şi consumatorilor media.“

„Sunt telespectatori care se uită pentru că agreează astfel de subiecte, au curiozitatea persoanei care stă în culise şi urmăreşte ce fac alţii pe care îi consideră diferiţi, ciudaţi ş.a. Se situează pe poziţia celui care dezaprobă, însă acest dezgust îi poziţionează pe ei pe o treaptă superioară în propriul lor ochi. Îi amuză, le stârneşte interesul, dar tocmai prin această comparaţie, arătând cu degetul către ei, au curiozitatea să afle mai multe detalii. E ca un fel de bârfă care se prezintă la televizor. Alţii ajung să urmărească tocmai din uimire. Nu înţeleg de ce aceste personaje sunt aduse în prim-plan, însă rămân să privească fără un interes anume. Sunt captivaţi tocmai de «nimicul» acestei emisiuni. Mai există categoria celor care urmăresc ocazional pentru că au auzit de subiect şi doresc să vadă despre ce este vorba. 

Societatea, într-o criză morală, de inspiraţie şi de modele

„Sigur că astfel de emisiuni nu au consistenţă nici morală, nici estetică, nici educaţională şi culturală, pot fi privite ca experienţe cu intenţia de atenţionare de tipul «Aşa nu». Impactul emoţional şi curiozitatea sunt cele care le fac atât de gustate de public. Este un paradox. Sunt considerate nepotrivite, declarativ sunt dezaprobate, însă aceste show-uri rămân să aibă un public numeros.

Publicul este atras de personaje care iesi în evidenţă, excentrice, extravagante. Oamenii sunt fascinaţi că astfel de caractere au şansa de a deveni «vedete». Foarte mulţi rezonează cu părţi din poveştile celor din reality show-uri cu care se identifică. Pentru că poveştile de viaţă prezentate vorbesc despre iubire, trădare, gelozie, furie. Sunt emoţii şi trăiri pe care le experimentează în general toţi telespectatorii, iar cei care sunt privaţi în prezent de trăiri şi provocări emoţionale, găsesc în aceste emisiuni exact această provocare. Ei se implică îndirect în povestea pe care o urmăresc“, a explicat Keren Rosner.

„Cred că societatea este într-o criză morală, într-o criză de inspiraţie şi de modele şi oamenii care sunt foarte derutaţi şi care nu-şi găsesc propriul sens al existenţei şi al propriei vieţi caută astfel de emisiuni care să-i distragă de la monotonia zilelor din viaţa proprie“, a adăugat Rosner.