Teo Trandafir: Televiziunea nu a avut niciodată rol educativ. E un business. Nu asigurăm cei 7 ani de acasă INTERVIU

Teo Trandafir FOTO Kanal D

După opt ani la Kanal D, post care a sărbătorit recent 14 ani de existenţă, Teo Trandafir a vorbit despre cariera sa îndelungată în televiziune, a dezvăluit care sunt cele mai mari temeri ale sale, dar şi ce amintiri are din perioada comunistă.

Teo Trandafir face televiziune de 27 de ani. Din 2013 a intrat în echipa Kanal D, iar aici se simte ca „acasă“, după cum însăşi mărturiseşte, într-un interviu pe care ni l-a acordat online. Angoasele nu au ferit-o nici pe Teo Trandafir în această perioadă de criză pe care o trăim cu toţii, pandemia de COVID-19. I-a fost frică că va ajunge în spital, la ATI, având în vedere că se află în categoria de risc, din cauza problemelor de sănătate. Fiecare zi a fost însă o victorie, spune Teo Trandafir. 

Despre televiziune, realizatoarea TV de la Kanal D a subliniat încă o dată faptul că aceasta nu a avut şi nu va avea un rol educativ. Nu va ţine loc nici de cei şapte ani de acasă, nici de şcoală, nici de facultate. E un „business“. Primul ei job a fost, însă, de vânzătoare de bilete la o agenţie de turism din Bucureşti. A fost angajată pentru că vorbea limba franceză. Din primul salariu şi-a cumpărat, vară fiind, un Moş Crăciun din ciocolată. Deşi este extrem de cunoscută, Teo Trandafir spune că n-a vrut să fie nici influencer, nici vedetă: „Am încercat, cât mi-a stat în putinţă, să fac oamenii să râdă sau să înveţe ceva de la alt om“. 

A copilărit la Piteşti, unde are cele mai frumoase amintiri, iar tatăl ei, pe care îl consideră un adevărat model, a fost medic. Voia să-l urmeze în carieră, dar a renunţat la ideea de a da admitere la Medicină. „Am fost pregătită pentru asta, şi fizic, şi psihic, am fost în toate spitalele, mâncam de la bolnavi fără nicio problemă, spre disperarea mamei mele“, povesteşte Teo. De altfel, mărturiseşte cu sinceritate, cele mai mari temeri ale sale sunt legate de boală şi de sărăcie. 

Adevărul: Teo Show există la Kanal D din 2013. A devenit Kanal D sinonim cu „acasă“ după anii petrecuţi aici?

Teo Trandafir: Fără îndoială, Kanal D a devenit „acasă". Nici nu poţi petrece opt ani într-un loc, zi de zi, fără oprire şi să nu te legi de oameni, locuri, de întâmplări, aniversări, bucurii. Ajungi să cunoşti lucruri despre oamenii cu care lucrezi. Dimineţile te gândeşti ce ai putea să duci colegilor, ce bucurii ai putea să le faci, ce surprize te mai aşteaptă. Totul se leagă de locul de muncă, indiferent de cât de detaşaţi am dori să părem.

Cât de greu este, în prezent, să realizaţi o emisiune live şi ce vă motivează să continuaţi?

Pentru mine este o a două natură, nu ştiu ce aş face dacă nu s-ar întâmpla asta. Zilele urmează altor zile, se transformă în săptămâni, în luni şi apoi în ani. Asta am făcut de 27 de ani, nu e ca şi cum aş surprinde pe cineva, nici măcar pe mine.

Primul dumneavoastră job a fost, de fapt, vânzător de bilete la o agenţie de turism. Povestiţi-mi despre acea perioadă. Ce v-aţi cumpărat din primul salariu?

Îmi aduc aminte că m-am angajat pentru că vorbeam limba franceză, nimeni de acolo nu o ştia. Era o agenţie din Franţa care deschisese un birou şi în Bucureşţi. S-au bucurat să mă aibă în echipă. În acea perioadă exista liberalizarea preţurilor, şi de dimineaţă până seară, preţurile fluctuau fantastic. Dimineaţă pâinea era trei lei şi până seară devenea nouă lei. Din primul salariu, deşi era vară, mi-am cumpărat un Moş Crăciun de ciocolată şi l-am mâncat în baie.

Teo Trandafir FOTO Kanal D

Aţi debutat în media ca prezentatoare de ştiri la Fun Radio Bucureşti, ulterior aţi prezentat o emisiune alături de Cristin Tocan. Vă amintiţi cum a fost în prima zi?

Cu Cristin Tocan am făcut o emisiune care se transmitea concomitent şi la radio, şi la TV. Nu-mi doream să plec din radio şi domnul Tatulici m-a întrebat dacă este OK să îmi aducă televiziunea în radio. Au tras fire, au făcut o regie TV în radio şi, în prima zi, după ce îmi dădusem demisia pentru că mi se părea îngrozitoare televiziunea (oamenii de radio, dintotdeauna, dispreţuiesc oamenii de televiziune), am avut ca invitat pe domnul Tatulici care a dorit să mă ajute. Eu am învăţat din prima zi că dacă nu îţi spune nimeni stop nu trebuie să te opreşţi. Am început să vorbesc şi au fost 19 minute, ceea ce pentru radio nu era bine, dar m-am gândit că aşa sunt regulile la TV. Şi am vorbit mult timp. Asta a fost prima mea intervenţie la televiziune. În acea zi la radio a fost dezastru, se întrebau de ce nu dăm muzică şi vorbim încontinuu. Punctul culminant a fost când invitatul m-a întrebat de ce l-am invitat la radio şi TV şi i-am răspuns: Ca să vă fac celebru, domule Tatulici!

Nu difuzăm femei dezbrăcate la ora trei după-amiaza, dar nici nu ţinem cursuri de literatură comparată, pentru că nu se uită nimeni.

Vă amintiţi momentul în care aţi avut acea revelaţie că televiziunea vi se potriveşte mănuşă? Că e pentru dumneavoastră?

Mie televiziunea nu mi se potriveşte mănuşă... Se pare că fac asta mai bine decât alţii. Pentru mine radioul este casa mea şi locul unde mă simt ca peştele în apă. Acolo nu ai decoruri, machiaj, locuri unde să te refugiezi şi afli dacă eşti sau nu bun. Şi dacă eşti, din ce eşti făcut... La televizor poţi să arăţi lucruri amuzante.

A avut vreodată televizunea, în opinia dumneavoastră, un rol educativ?

Televiziunea nu a avut niciodată rol educativ. Este un business, nu-şi propune să te educe şi am spus asta de nenumărate ori. Există emisiuni care se difuzează după anumite ore şi părintele trebuie să îşi trimită copilul la culcare, dacă nu doreşte ca acesta să vadă femei mai dezbrăcate. Nu difuzăm femei dezbrăcate la ora trei după amiază, dar nici nu ţinem cursuri de literatură comparată, pentru că nu se uită nimeni. Noi avem nişte subiecte în care se identifică şi nişte publicitari. Televiziunea nu este şcoală generală, liceu sau facultate şi nici nu asigurăm cei şapte ani de acasă. Dacă părinţii consideră că pruncii lor trebuie educaţi la televizor, înseamnă că şi ei ar trebui să se ducă undeva unde realitatea asta se aplică. Părinţii, şcoala sunt factorii care educă, nu televiziunea comercială. 

Aţi câştigat un loc de parlamentar din partea PDL, în urma alegerilor din 25 aprilie 2010. Aţi renunţat ulterior. Vă mai gândiţi să intraţi în politică? Aţi renunţa la televiziune pentru asta? 

Niciodată. Nu voi renunţa la televiziunea care îmi place şi în care mă regăsesc ca să mă duc în ceva care mi-a adus numai dezamăgire şi neînţelegere.

La ce se pricepe Teo Trandafir cel mai bine?

Cred că ştiu să fac legături şi asta este esenţial, mai ales într-o emisiune în direct în care materialele se succed, fiind o emisiune magazin. Trebuie să ştii să legi aceste elemente între ele, să nu se vadă când se întâmplă ceva, când nu vine un invitat, de exemplu. Trebuie să faci să pară că aşa trebuia să fie.

Teama de a ajunge în spital 

Cum a fost perioada de carantină naţională pentru dumneavoastră? Ce v-a luat pandemia de COVID-19?

Angoase cred că am avut şi avem cu toţii. Mie mi-a fost frică să nu fie nevoie să mă opresc, mi-a fost teamă să nu ajung într-un spital plin, mi-a fost frică să nu ajung la ATI. Mă rugam în fiecare zi, pentru că eram în categoria de risc. A fost angoasant, am considerat fiecare zi o victorie. Nu este simplu să trăieşti viaţa aşa. Pe de altă parte, m-am bucurat că am fost activă, faptul că am venit zilnic în faţa oamenilor şi mi-am văzut colegii m-a ajutat mult. 

Ce le-aţi spune celor care nu cred în COVID-19?

Dacă după un an de COVID încă nu cred în existenţa lui, nu le-aş spune nimic.

„În afară de moarte, totul se poate repara!”, mărturiseaţi într-un interviu. Aţi trecut cu bine peste problemele de sănătate cu care v-aţi confruntat în trecut şi despre care aţi vorbit până acum. Există însă ceva ce n-aţi reuşit să reparaţi? 

Da, îmi ies din pepeni când văd în faţa mea nedreptatea. Asta nu am reuşit să o corectez, când mă simt nedreptăţită eu sau cineva din jur, sar ca arsă.

Copilăria la Piteşti 

V-aţi născut pe 2 iunie 1968 la Piteşti. Ce fel de copil a fost Teo Trandafir? Unde v-aţi simţit cel mai fericită?  

La Piteşti, la năşica mea, unde era totul planificat, calm, nu trebuia să ţipe nimeni la nimeni, pentru că toată lumea ştia ce are de făcut. Am crescut într-o casă unde regulile erau foarte limpezi şi toată lumea era protejată. Ştiam că nu e voie să îţi laşi hainele aruncate peste tot, pentru că nu există slugi să vină să le strângă, le strângeam. Dacă le găseai strânse te simţeai prost, pentru că cineva şi-a rupt din timpul lui ca să strângă. Fiecare avea un <job> bine stabilit în acea casă. Năşica ne <ameninţa> pe noi, verişoarele care stăteam pe acolo cât de mult puteam, că dacă nu respectăm regulile ne trimite acasă la părinţi.

Îmi aduc aminte că dormeam lângă o sobiţă mică, năşica cosea la maşină, şi îmi aduc aminte zgomotul acela de maşină şi privirea ei. Mă prefăceam că dorm, dar mai deschideam ochii să o văd, pentru că îmi era drag şi dor de ea şi când o vedeam în faţa ochilor, năşica îmi făcea semn cu mâna gingaş să dorm la loc, ceea ce mă liniştea. Acum are 97 de ani şi mă duc la ea în fiecare lună să îmi aduc aminte de lucrurile astea.

Un tată model 

Tatăl dumneavoastră a fost medic. Cum vi-l amintiţi în copilărie? Era sever? Sau dimpotrivă?

A fost soarele meu, modelul meu în orice şi încercam să fac ce face el. Până mi-a spus aşa; Quod licet Iovis, non licet bovis - ceea ce-i este permis lui Iov, nu îi este permis şi unui bou. Adică să nu încerc să îl imit, punându-mă în situaţii jenante, pentru că sunt lucruri pe care doar el le poate face. Şi avea dreptate. Îmi aduc aminte blândeţile lui. Problemele au survenit în momentul în care eu am crescut suficient de mult încât să devină tatăl lui Teo. Eu eram fiica doctorului şi, dintr-o dată, doctorul a devenit tatăl lui Teo şi acolo cred că a fost o mică sincopă, pe care am depăşit-o. 

Vă amintiţi vreo mare boacănă pentru care v-a pedepsit, poate?

Dimpotrivă. Chiar vorbeam cu tata, care îmi spunea când am împlinit 18 ani, să sparg şi eu un geam, să fac ceva să îşi aducă şi el aminte că am făcut ceva rău. Dar îmi aduc aminte că am făcut o boacănă când aveam opt ani. Am vrut, dar nu am trimis un bilet de dragoste unui om căruia tata nu îi purta respect. Tata s-a supărat foarte tare, pentru că a considerat că m-am pus în primejdie...

Copil fiind, ce vă gândeaţi să deveniţi când vă veţi face mare? Aţi renunţat la gândul de a da la Medicină.

Eu întotdeauna am fost doctor, nici nu s-a pus problema unei alte meserii. Am fost pregătită pentru asta, şi fizic, şi psihic, am fost în toate spitalele, mâncam de la bolnavi fără nicio problemă, spre disperarea mamei mele. Cred, însă, că am adus şi multă bucurie oamenilor din spitalele care erau de ţară. Aveam două salvări care nu funcţionau şi ne deplasam cu căruţa. Acolo era medicină adevărată, fără computer tomograf. Medicii aveau mâini, ochi, urechi, îşi foloseau simţurile, intuiţia.

Mama dumneavoastră a fost învăţătoare. Cum era ea în copilărie? Ce aţi învăţat de la ea?

Mama a fost mereu un om foarte elegant, a fost şi este o doamnă, lucru pe care eu nu o să-l izbândesc niciodată. Eu sunt genul cu bocanci şi hanorac, ea cu pantofi cu toc şi rochie de pânză topită, dresuri, creme, măşti, tabieturi. Îmi plac mult lucrurile astea când le văd la alţii. Mama o făcea şi o face în continuare din respect faţă de cei din jur.

Copilărie la ţară aţi avut? Dacă da, ce jocuri practicaţi?

Copilărie la ţară am avut. Practicam nişte jocuri chinuitoare acum. Copilărind în jurul spitalului, prietenii mei veneau tot acolo pentru că eram în siguranţă, nu ne muşcau câinii, nu ne lovea căruţa. Nu aveam voie să ţipăm, ne jucam elasticul, şotron, de-a v-aţi ascunselea.

Relaţia părinte-copil 

Greşeli există întotdeauna de ambele părţi într-o relaţie părinte-copil. Cum facem să ne iertăm reciproc? Cum aţi reuşit dumneavoastră să vă iertaţi părinţii atunci când v-au greşit?

Eu cred că părinţii mei nu mi-au greşit, au făcut tot ce au putut şi au ştiut pentru un rezultat cât mai bun. Îmi aduc aminte că mama era disperată cu şcoala şi atunci mi-am dat seama că ea, trăind o realitate pe care nici ea nu o poate controla, eu nefiind un copil bun la învăţătură, trebuia să o dăm la pace cumva.

Ce aţi vrea să înveţe Maia, de pildă, de la dumneavoastră? Ce înclinaţii profesionale are? 

Maia are libertatea de face exact ce îşi doreşte, în momentul în care doreşte. Eu nu am avut-o, pentru că trăiam nişte vremuri gri, urâte, fără apă caldă, căldură şi curent. Maia trăieşte în perioada hipermarketurilor, mall-urilor, într-o perioadă comercială înfloritoare şi atunci are libertatea de a-şi alege  piaţa ei de desfacere intelectuală. Nu vreau să o învăţ eu nimic, este de o inteligenţă ieşită din comun şi ce a avut de învăţat, a învăţat. Este foarte intuitivă.

Vedetisme şi alte delicateţuri 

Ce părere aveţi de influenceri? Câştigă tot mai mult teren în faţa vedetelor de televiziune. Ce înseamnă să fii vedetă în România?

Eu n-am ştiut niciodată ce înseamnă să fii vedetă în România, am fost un slujbaş al unei cauze umane. Dacă am putut să fac un bine, l-am făcut, n-am vrut să fiu nici influencer, nici vedetă. Am încercat, cât mi-a stat în putinţă să fac oamenii să râdă sau să înveţe ceva de la alt om. M-am pus în situaţia omului de acasă care nu are acces la o lume sclipitoare şi am încercat să fiu o scară care să ducă omul de acasă în lumea aia. Chiar am contribuit, în cei 27 de ani, la construirea acestei lumi. Influencerii dacă ar putea să folosească puterea pe care o au, să o pună în slujba omului, ar căpăta un mare respect în faţa mea.

V-a deranjat vreodată statutul de persoană publică? V-a adus neplăceri?

Da, mi-a adus mari neplăceri care acum s-au reglat prin lege. La vremea respectivă legea era foarte permisivă cu oamenii care te fotografiau în spaţii private. Dacă faci un lucru reprobabil într-un spaţiu public sunt de acord să fii fotografiat, dar în spaţiul meu, în casa, mea, în curtea mea, nu. Mie mi-a fost fotografiat copilul în curtea noastră, era mică. Nu este OK să faci asta. Am preferat mereu să am o imagine de solitară, n-am ieşit cu nimeni, n-am avut iubit, prieteni, imagine care era de fapt o minciună. Nu am dorit să fie fotografiaţi prietenii, să scrie presa lucruri urâte despre oamenii pe care eu îi iubeam. Acum pot ieşi la restaurant cu prietenii mei, cu copilul meu fără probleme.

Ce responsabilităţi aduce statutul de vedetă de televiziune?

Trebuie să ai grijă la cum te îmbraci, la ce spui, cum spui, la oamenii cu care ieşi.

Aveaţi 20 de ani la Revoluţie. V-a prins în Bucureşti, în mijlocul evenimentelor. Cum vi le amintiţi?

Îmi amintesc că am ieşit în stradă, pentru că ştiam că într-o zi voi avea un copil care mă va întreba ce am făcut de Revoluţie. Mă gândeam cu teroare că îi voi spune că am stat în casă şi îmi va fi ruşine de asta. Le-am scris părinţilor mei câte o scrisoare, eu eram în Bucureşti, ei la Piteşţi, le-am lăsat-o pe masă şi am plecat. Ai mei s-au prins pentru că nu răspundeam la telefon, aveam o vecină la etajul patru pe care o tot trimiteau să vină la mine să vădă dacă sunt acasă. A fost mai greu pentru ei decât pentru mine. Eu ştiam unde să mă duc, eram îndrumaţi, aveam 22 de ani şi ne îndrumau cei de peste 40 de ani. Îmi amintesc că am mers la televiziune şi ne-au pus pe sectoare. La sectorul şase, şef era Sergiu Nicolaescu, aveam repere, nu ne duceam că oile să ne omoare. Când am ieşit din Universitate a fost mai greu, pentru că se trăgea şi îmi amintesc zgomotul de glonţ pe lângă ureche.

Regimul comunist a fost o infecţie, o abominaţie, un continuu abuz, ceva ce ne-a invalidat ca oameni

Există persoane care îşi exprimă nostalgia după regimul comunist. Cum aţi resimţit dumneavoastră acea perioadă? Eraţi copil.

Regimul comunist a fost o infecţie, o abominatie, un continuu abuz, ceva ce ne-a invalidat ca oameni. Nu puteai să citeşti, să te informezi despre Van Gogh sau să înţelegi ce înseamnă Istoria religiilorîntr-o perioadă în care trebuia să crezi în Moş Gerilă. La vremea aceea nu puteai să fii altfel, statul îţi dădea casă şi pensie, era un plafon, nu le puteai obţine singur. Nu puteai munci cât doreai, eu ca studentă la Arabă nu aveam voie să îmi iau un job, pentru că nu era voie conform legii. Cei care sunt nostalgici, după părerea mea, uită un lucru; au nostalgii nu pentru că trăiau bine, dimpotrivă, erau umiliţi, trăiau cu frică de miliţie, securitate, ci pentru că erau tineri. Tânjesc după tinereţea lor pe care în loc să şi-o construiască azi, căci ar putea, au abandonat-o atunci şi plâng după ea. Bătrâneţea nu ţine nici de vârstă, nici de felul în care arăţi, ci de felul în care gândeşti, iubeşti, te entuziasmezi, îi asculţi pe cei din jur. Eu fac zilnic emisiune cu Mihai Hinda, care are 21 de ani, la Radio Impuls. După ce că stăm două ore în emisie şi vorbim despre lucruri care ţin de vârsta lui, mai stăm jumătate de oră după aceea că să îmi arate un podcast sau ceva interesant. Eu sunt curioasă să văd felul în care gândeşte Mihai, Maia, ce au mai descoperit. Clădesc poduri către tinereţe în fiecare zi, nostalgicul nu.

Aţi stat la coadă la alimente?

Cine nu a stat la coadă la alimente? Băgau pui şi aveam vecine care mă trimiteau pe mine să stau în locul lor, când veneam de la facultate. Le ştiam pe doamnele de la alimentară, le mai <omeneam> cu una alta şi ne anunţau când vine ceva.

Aţi  făcut parte din trupele PTAP (programul Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei implementat de Ceauşescu în 1968). Cum a fost? Ce amintiri păstraţi de atunci?

PTAP-ul şi armata au fost o stupizenie, pierdere de timp. Pentru că am râs de una care ne vorbea la PTAP, am fost pedepsită să stau toată vara în campus, care era de fapt un cămin pentru studenţii la facultatea de chimie, un loc atât de murdar, cu saltele negre. Îmi amintesc că atunci am luat pentru prima oară păduchi, aveam părul lung. 

Cele mai mari temeri

De ce vă este cel mai frică?

De boală şi de sărăcie, cum ar fi oricui care nu este ipocrit.

Cine vă este cel mai bun prieten?

Cel mai bun prieten este Maia, pentru că ea le ştie pe toate, şi cele bune şi cele rele, şi ce ascund şi ce spun sau nu spun. Are delicateţea ei cu care mi le ascultă, sper să fie de ambele părţi. Caracteristica principală a prieteniei este iertarea.

V-aţi declarat adesea o persoană extrem de orgolioasă. Aţi pierdut ceva important din această cauză?

Sigur, am pierdut prieteni, relaţii, bani.

Care este cel mai mare defect? Dar calitate?

Defectul cred că este că sunt un om leneş. Calitate cred că este faptul că sclipesc când trebuie.

Ce este fericirea pentru dumneavoastră? Sunteţi un om împlinit?

Sunt două lucruri diferite... Da, sunt un om împlinit. Fericirea este o stare de graţie pe care o atingem rar, uneori o conştientizăm, alteori aşteptăm să treacă pentru a ne da seama că a fost; o căutăm mereu, întrebându-ne ce căutăm. Fericirea are o intensitate uriaşă şi se manifestă rar.