INTERVIU Dragoş Pătraru, jurnalist: „Tata mi-a dat o palmă când i-am zis că am câştigat un concurs despre Ceauşescu“

INTERVIU Dragoş Pătraru, jurnalist: „Tata mi-a dat o palmă când i-am zis că am câştigat un concurs despre Ceauşescu“

Dragoş Pătraru FOTO Dorin Constanda

Dragoş Pătraru (40 de ani) a moştenit spiritul liber de la tatăl său, iar mama a fost cea care l-a ţinut mereu cu picioarele pe pământ. Jurnalistul şi-a amintit de momentele grele şi frumoase din copilărie şi adolescenţă, care i-au modelat caracterul şi l-au pregătit pentru viaţa de adult

Ştiri pe aceeaşi temă

Povestite cu umor şi ironie, amintirile lui Dragoş Pătraru par frânturi desprinse dintr-o altă lume. A copilărit în comunism, într-o familie săracă, pentru care fiecare zi era o provocare, dar la capătul căreia se trăgea o linie şi, cumva, micile bucurii atârnau mai greu decât marile lipsuri. Când nu bătea mingea în spatele blocului, nu mergea să pescuiască sau nu vâna turturele pentru a avea ce mânca, era la antrenamente şi chiar şi-a dorit să ajungă fotbalist, dar i s-a spus că „nu are talent“. Nu a fost un elev de nota 10, ba chiar la Chimie i-a făcut piaţa un an întreg profesoarei pentru a-l trece clasa, dar şi-a pus toată energia în lucrurile care îl pasionau cu adevărat. În liceu a vândut ziare pe stradă şi a făcut teatru, iar din recuzită a împrumutat pentru totdeauna sacoul pe care avea să-l poarte la întâlnirea cu Florin Călinescu. O discuţie de câteva minute, sfârşită în lacrimi, care avea să-i întărească lecţia primită de la mama inginer şi tatăl strungar – trebuie să înveţi şi să faci întotdeauna doar ce-ţi place, altfel vei fi pierdut. Dragoş Pătraru încă nu s-a pierdut.

„Weekend Adevărul“: Te-ai născut şi ai copilărit în Ploieşti. Cum îţi aminteşti oraşul?

Dragoş Pătraru: Plin de gropi foarte mari şi nu mă refer la cele din asfalt. Eu sunt născut în ‘77, aşa că am prins perioada în care s-a construit foarte mult. În spatele blocului nostru era o groapă imensă, care intrase în peisaj foarte bine, ne jucam prin jurul ei. Lucru ciudat, cred că dacă ai lăsa acum în mijlocul oraşului o groapă din aia am auzi în fiecare zi că-şi rupe gâtul vreun copil. Noi n-am avut nimic. Ne jucam ca nebunii, era foarte frumos. Ploieştiul cum mi-l amintesc eu în copilărie... Aiurea, era o porcărie de oraş, foarte poluat, cum este şi acum, cu blocuri înghesuite, cu locuri de joacă lipsă, cu nişte pensionari demenţi care ne spărgeau mingea pentru că ne jucam în spatele blocului. Şi noi răspundeam pe măsură.

Deci erai un copil năzbâtios?

Eee, nu. Am fost un copil cuminte, nu am făcut mari probleme. Noi ne jucam foarte mult unii cu alţii în spatele blocului, de dimineaţa până noaptea. Îmi aduc aminte că veneam de la şcoală, ne aruncam ghiozdanele pe casa scării, toată lumea era cu cheia de gât şi ne jucam cât era ziua de lungă. Aveam foarte multă energie, nici nu mâncam – bine, noi eram şi foarte săraci, aşa că de multe ori nu aveam ce să mâncăm. Dimineaţa aveam un ceai cu pâine, untură şi sare. Mai erau şi dimineţile alea incredibile, când aveam lapte, brânză şi smântână, după ce mergeam şi stăteam 4-5 ore la coadă.

Îţi aminteşti, deci, cozile.

Daa! Mai ales că noi, copiii, eram trofee. Coada aia era incredibilă, avea viaţa ei şi când un copil ajungea foarte aproape era luat pe sus şi arătat spre tejghea. Sigur, până să fii ridicat, îţi luai pumni şi genunchi în gură. Era o nebunie! Îmi aduc aminte că intra bunică-miu, dădea uşa de perete, şi avea o vorbă: „Bă, împuţiţilor, hai, scularea că mergem la coadă.“ Detestam treaba asta, să fiu sculat din somn, tremuram, erau -15 grade afară, iarnă-iarnă, şi trebuia să ne îmbrăcăm şi să mergem să stăm la coadă. Nu ştiai dacă vine maşina, nu vine maşina, se aduce suficientă marfă, prinzi, nu prinzi. Lucrurile astea ne-au marcat foarte mult, dar ne şi jucam. Dă-ţi seama, ce să faci în timpul ăla petrecut la coadă? Noi eram 20-30 de copii, ce ne jucam pe acolo, era o nebunie... Şi bunicii, săracii, după noi: nu te mai duce acolo, nu mai face aia. Dar era foarte frumos altfel, noi n-aveam alte griji, asta era principala grijă – foamea. Mâncam destul de rar şi tot s-a ales ceva de noi. (Râde)

Ştiu că ai făcut foarte mult sport în copilărie. Cine te-a îndrumat spre această zonă?

Toţi făceam sport şi, foarte important, veneau profesori la şcoală în fiecare zi şi făceau selecţii. Ce profesor mai face asta azi? Pe noi cartierul ne-a învăţat. Noi jucam fotbal şi ne făceam poartă din bătătoare de covoare, aveam noi unul la bloc şi de altul ne mai împrumutam de la blocul vecin. Cu un ochi trebuia să fim atenţi să nu vină vreunul să ne taie mingea, cu un ochi erai atent să nu cazi în groapă, că avea vreo 3-4 metri, trebuia să fii atent şi la joc, trebuia să fii atent şi la ăia mai mari care te luau în echipă, pentru că ăia te băteau de nu ştiai de tine dacă nu dădeai pasă la timp, dacă scăpai tu singur şi nu dădeai gol, dacă stăteai în poartă şi luai gol. Ăia mari te cafteau, aşa era în cartier. Lucrul ăsta ne-a călit foarte bine. Îmi aduc aminte că luam autobuzul din faţa blocului şi mergeam până la capătul oraşului, până la hipodrom, era o bază foarte mare pe care au meşterit-o ăştia după Revoluţie. Am făcut tenis de câmp vreo patru ani, aveam cel puţin trei antrenamente pe săptămână, iar când mai mergeam pe la vreo competiţie, ne antrenam în fiecare zi. Veneam de la şcoală, mă jucam în spatele blocului şi apoi mergeam la antrenament. A fost o copilărie foarte frumoasă.

Şi fără alte alternative.

Nu aveai alternative, da. Când stăteai acasă trebuia neapărat să citeşti ceva, pentru că nu aveai ce altceva să faci. De învăţat trebuia să înveţi, dar era foarte multă distracţie, te jucai orice, jucam toate sporturile, toţi. Nu cred că era copil, oricât de lipsit de motricitate, care să nu joace toate sporturile şi să nu ajungă la un oarecare nivel.

Eu am o chestie rămasă din copilărie cu foamea. Nu suport să văd frigiderul gol. Când ajung acasă şi deschid frigiderul, dacă nu e plin, mă ia în piept o durere şi-mi vine să leşin de foame, chiar dacă am mâncat deja

Ai câştigat primii tăi bani destul de devreme. Îţi aminteşti ce ai făcut cu primul „salariu“?

Da, sigur, mâncare, întreţinere, d-astea, utilitare. (Râde) Noi aveam mereu restanţe, veneau ăia să ne oprească lumina, dar noi ştiam unde era tabloul, ne duceam şi puneam siguranţa la loc, mai venea ăla după două zile, iar ne scotea siguranţa şi tot aşa. (Râde) Dar a fost OK. Au fost numai provocări, fiecare zi era o provocare şi a fost în regulă. Mama gătea foarte bine, foarte gustos, când avea, când n-aveam, răbdări prăjite. Mai mergeam la bunica, mai mergeam la un vecin la etajul 3.

Erai un copil, toate aceste greutăţi nu au lăsat urme?

Eu am o chestie rămasă cu foamea, foarte nasoală, nevastă-mea şi copiii ştiu. Deci eu merg acasă şi deschid frigiderul: dacă nu e plin, mă ia în piept o durere şi-mi vine să leşin de foame, chiar dacă am mâncat în urmă cu 10 minute. E o chestie pe care nu o pot controla. Şi eu fac doar ceea ce nevastă mea numeşte vizionare, deschid frigiderul, mă uit de sus până jos, dacă sunt de toate, îl închid. Nu mănânc, dar ideea e să nu văd frigiderul gol. Ţin minte cum îl deschideam când eram copil şi vedeam o bucăţică de brânză, un borcănel cu nişte untură şi jumătate de roşie. Şi tata avea o chestie, deschidea frigiderul şi striga ca la fotbal: goooooool. După aia zicea să mergem la peşte. Am avut o perioadă foarte lungă, spre disperarea celor de la etajele inferioare, în care am avut foarte mulţi porumbei şi iepuri pe balcon. Era o tragedie când trebuia să sacrificăm câte unu. Tata mi-a zis: „Vrei să nu mai omorâm porumbei, să nu le mai sucim gâtul?“ Eu oricum plecam de acasă, eram plâns toată ziua, pentru că eu ţineam la toţi proumbeii, le puneam nume. Şi tata a venit cu soluţia: „OK, nu mai omorâm porumbei, dar ştii ce trebuie să faci? Să prinzi turturele.“ Ne-a construit o capcană şi le prindeam. Preferam asta ca să nu mai omoare porumbei, turturelele erau toate gri, aia e, nu le dădeam nume (râde).

Se vorbea la voi în casă despre comunism, despre tovarăşu?

Da, foarte mult. La foarte mulţi nu, dar la mine da. Eu l-am avut pe tata, Dumnezeu să-l ierte, care vorbea tot timpul despre asta. El avea şi o foarte mare problemă, bine, nu mai e un secret, nici el nu făcea un secret din asta, îi plăcea foarte mult să bea şi îi plăcea viaţa (râde). Omul cânta la chitară, făcuse gimnastică, box, nu se dădea în lături să îi aplice oricui o directă şi-un croşeu.

Era, să zicem, un spirit liber.

Nu liber, ci foarte liber (râde). Îşi lua câtă libertate voia, chiar şi în vremurile alea. Când se lua curentul, el ieşea pe balcon un pic cherchelit şi începea să cânte: „Par-ti-dul Cea-u-şes-cu.“ Mai ieşea un dement din blocul de vizavi şi cântau împreună. De multe ori au venit nişte oameni, l-au luat şi l-au adus a doua zi dimineaţa, adica pentru noi era ceva obişnuit. Îmi aduc aminte că am venit acasă într-o zi, eram clasa a II-a sau a III-a, şi eram foarte mândru de mine, aşa că m-am dus direct la tata: „Bă tată, am luat un premiu azi“. „Ce premiu?“ „Am câştigat un concurs «Viaţa şi opera lui Nicolae Ceauşescu»“. Palma aia mi-o aduc aminte şi o să mi-o amintesc câte zile oi avea. Tata nu a dat în noi, nu ne atingea, dar palma aia mi-a dat-o cu sete şi mi-a zis: „Niciodată să nu mai aud că vorbeşti aşa ceva şi că participi la astfel de tâmpenii“. Şi nu am mai participat. Deci da, foarte mult vorbeau ai mei despre treaba asta.

Aveai 12 ani la Revoluţie. Îţi aminteşti acele zile?

Da, îmi amintesc tot. Tata a fost la Bucureşti, tata a fost unul dintre dobitocii care au fost la Revoluţie şi după aia nu a vrut să-şi scoată niciun certificat, nimic, îi detesta pe ăştia care şi-au scos certificate de revoluţionari. Pe unii dintre ei îi cunoştea foarte, foarte bine, d-ăştia care au primit magazine prin Ploieşti. Noi eram la bunica pentru că nu aveam televizor, iar ea avea unul pe lămpi, un Diamant d-ăla nenorocit, ne uitam la televizor şi ne rugam să nu păţească tata ceva. A participat la toatea astea, iar după aia au venit oamenii la el: „Hai, Emile, să-ţi scoţi, că ai fost acolo“. Nimic! Îi detesta pe ăştia! „Bă, voi sunteţi nebuni? Am făcut Revoluţie ca să primim lucruri acum?“ Omul nu putea să conceapă că ai făcut o Revoluţie să răstorni un regim pentru tine, familia ta, copiii, şi apoi te duci să-ţi scoţi un certificat, să fii scutit de impozite, să primeşti spaţii comerciale. Bă, suntem nebuni? Cum să poţi face aşa ceva? Lui i se părea că cine face aşa ceva e ultimul jeg ordinar şi că nu a făcut nimic pentru că aşa a simţit, ci pentru aceste beneficii. Da, trebuie să primească despăgubiri cei care au fost răniţi sau familiile care au avut morţi acolo, dar tu, bă, care n-ai făcut nimic, că ai fost în stradă şi ai strigat, cum să primeşti lucruri? Şi eu sunt de aceeaşi părere, am avut de multe ori cu el această discuţie pe care şi el a avut-o cu unii dintre prietenii lui. Mi se pare o foarte mare tâmpenie să te dai mare cu treaba asta. A, că unii n-au fost. Bă, asta e, nu stai să îi judeci pe oameni. Bă, dar tu nu trebuie să primeşti un premiu pentru că ai participat la Revoluţie. Mi se pare incredibil. 

„La 15 ani, am luat-o pe mama de mână şi i-am zis că trebuie să plecăm“

Nu greşim dacă spunem că ai moştenit de la tatăl tău spiritul liber.

Foarte mult din spiritul ăsta pe care îl am acum e de la el. Taică-miu strungar fiind, să ne înţelegem, deci nu era vreun inginer sau medic. Nu, omul era strungar, dar era unul foarte bun. El mi-a zis: „Bă, atâta timp cât îţi stăpâneşti meseria şi ştii foarte bine ce faci, nu au ce să-ţi facă, cine ce o să-ţi facă?“. Asta le-am spus-o şi eu tuturor care ne reproşează că ne certăm cu toţi, că plecăm de peste tot. Aşa, şi? Da, mă, plecăm de peste tot şi ce o să-mi facă? Adică ăla nu mai vrea să dea emisiunea decât dacă îl pupăm în fund pe X-ulescu. Eu nu vreau. Şi plecăm, asta e. Am plecat iar de la TVR, unde am băgat şi banii pe care nu-i aveam, am băgat în scule 70.000 de euro. Acum ne facem studioul nostru şi o luăm de la capăt. Se strică şi aici, la Prima TV, se trezeşte unul şi pe aici că nu vrea să spunem nu ştiu ce despre nu ştiu cine, aia e, mergem acasă. Vând banane în piaţă, ce o să-mi faceţi? Nu poate nimeni să ne ia ceea ce ştim, eu nu ţin neapărat să am un loc de muncă într-un anumit domeniu, ştiu un milion de alte lucruri, muncesc de la 15 ani de dimineaţă până noaptea. Ce, nu pot să-mi fac o cârciumă sau nu pot să fiu vânzător la un magazin? Am vândut ziare patru ani, de la 14-15 ani până la facultate, nu e vreo ruşine.

Mai sunt şi alte lecţii învăţate de la tatăl tău?

Foarte multe. Uite, mergeam la pescuit foarte mult, pentru că tata era vânător-culegător, se pricepea foarte bine să-şi procure singur hrana (râde). Mergeam şi pescuiam, când nu muşca peştele, prindeam raci, broaşte, melci. Ne făcuse o praştie cu bile de rulmenţi pe care îi furase. Aici am avut o problemă să înţelegem de ce nu e bine să furăm noi, dar tata fura toată ziua de la fabrică (râde). Pleca dimineaţa cu sufertaşul cu mâncare de cartofi şi se întocea cu el plin cu rulmenţi, plumb. Noi am avut numai soldăţei din plumb, tata făcuse o matriţă, aducea plumb, ne turna şi ieşeau soldăţeii, cu ăia ne jucam toată ziua. Erau cu totul altele vremurile. Mergeam la pescuit foarte des şi tata lua o mână de viermuşi, se uita la mine, eu aveam 5-6 ani, şi zicea: Bombix“, aşa-mi zicea el mie, „ia vin-o-ncoa, tată. Îi vezi pe ăştia? Ăstia ne mănâncă, tată“. Multe dintre lecţiile de la el le aplic. Am avut o relaţie extraordinară cu tata cât am fost mic, după aia nu a mai fost atât de bună... Dar până la urmă, iată că lecţiile pe care le-ai învăţat de la un asemenea om le apreciezi, chiar dacă au fost probleme foarte, foarte mari la noi în familie.

Te-au afectat?

Nu, aici mama a jucat un rol extraordinar, pentru că a ştiut întotdeauna să ţină lucrurile sub control. Partidul nu te sprijinea atunci să divorţezi şi să-ţi refaci viaţa. Mi-aduc aminte că maică-mea colecta salariul lui taică-miu, când problemele cu băutura deveniseră foarte mari. Mama, care era inginer, om cu şcoală multă, terminată cu 10, lua şi salariul lui ca să nu-l bea. Îmi amintesc că pe la 14-15 ani, când problemele erau din ce în ce mai mari, am luat-o pe mama de mână şi i-am zis: „Hai să plecăm, trebuie să plecăm.“

Ce ţi-a zis mama?

„Nu plecăm nicăieri, pentru că voi trebuie să aveţi un tată.“ În general, toate femeile din perioada aia au fost aşa, pentru că societatea era atât de strâmbă şi atât de imbecilă. Eu am fost foarte ofticat tot timpul pe treaba asta. Şi încă există foarte multe femei cărora le este ruşine de ce s-ar putea spune. Orice femeie are dreptul să-şi refacă viaţa dacă a dat peste un imbecil care îşi bate joc de ea, trebuie să meargă mai departe, să-şi ofere sieşi şansa de a avea o viaţă.

Eu mi-am socotit momentele în care puteam să ratez cu totul şi sunt foarte multe. Sunt foarte multe clipe când stai şi te gândeşti dacă să o iei la stânga sau la dreapta. Nu ştii ce iese, dar ştii că trebuie să o iei într-o direcţie. S-a dovedit că de cele mai multe ori, în momentele decisive am luat-o în direcţia bună

Le-ai purtat pică alor tăi, mamei că nu a vrut să plece şi tatălui pentru că bea?

Nu, absolut niciodată. Nu există aşa ceva. Scriu o carte pe tema asta şi nu aş vrea să spun mai multe. Pe tata l-am apreciat pentru unele lucruri, pentru felul în care ne lua apărarea întotdeauna. Uite, eu scriu cu stânga şi acum, pentru că tata a mers la şcoală şi a vorbit cu doamna învăţătoare. Învăţătorii erau obligaţi să ne forţeze să scriem cu dreapta. Şi tata, care era un tip dintr-o bucată, a venit într-o zi la şcoală şi a zis: „O să vin în fiecare zi la şcoală şi ce-i faceţi lui, vă fac şi eu.“ Şi învăţătoarea n-a mai avut încotro şi m-a lăsat să scriu cu stânga. Mi-aduc aminte că seara, tata a dat dovadă de bunăvoinţă şi a zis: „Hai să încercăm cu dreapta, că poate merge cu dreapta.“ Mamă, şi m-a pus să scriu „televizor“, îţi dai seama....când am ajuns la „v“ eu eram deja transpirat, pentru că încercam şi să scriu cât de cât frumos, nu oricum. Şi a zis: „Bine, gata, lasă stiloul jos, nu mai scrii decât cu stânga de acum înainte“. Şi aşa a rămas.

Astea sunt amintirile frumoase cu tata.

Da, mai ştiu că noi aveam un premiu foarte mare când taică-miu reuşea să ciupească nişte bani. El mai mergea şi cânta la chitară, mai făcea bani, iar seara îi pitea şi dimineaţa nu mai ştia unde i-a pus şi ne punea pe mine şi pe sora mea să-i găsim. Cine reuşea primea 5 lei. Pentru noi 5 lei erau...Ca să înţelegi, eu pentru 5 lei am făcut aproape patru ani tenis de câmp.

Cum aşa?

Aveam un profesor care punea la bătaie 5 lei la finalul antrenamentului, dar trebuia să te duci la toate că nu ştiai la care se întâmpla treaba asta. Aş fi omorât pentru ăia 5 lei, pentru că însemnau un ecler şi o citronadă. Era masa de pe ziua respectivă, era extraordinar. Mai erau antrenamente la finalul cărora primeai o ciocolată şi mulţi dintre noi făceam sport mai ales pentru ciocolata aia.

Mi-ai vorbit mult de tata, dar cum era mama?

Mama încă este şi este foarte bine, îşi trăieşte acum tinereţea pe care n-a avut-o. Mama era foarte preocupată de noi, să ne asigure mâncare, educaţie. Îţi dai seama, săraca, avea trei probleme în casă – eu, soră mea şi tata (râde). Ea era inginer la Uzina 1 Mai, erau vreo 17.000 de oameni atunci, acum nu ştiu dacă mai sunt măcar 300 angajaţi. Era la muncă toată ziua, venea acasă şi făcea mâncare, spăla. Na, ca orice femeie modernă din coumunism (zâmbeşte). A fost foarte OK, ne-am înţeles foarte bine. Mama şi tata se completau foarte bine, când se puteau înţelege, când nu bea ăsta bătân. Dar în rest atmosfera era extraordinară, destinsă, relaţia dintre noi toţi a fost foarte bună, cu excepţia acelor episoade care au fost din ce în ce mai dese. Mama e o sfântă din punctul ăsta de vedere şi a tras foarte tare pentru noi. Şi în mai mare măsură i se datorează ei ce am ajuns noi, şi eu, şi soră-mea. Până la urmă a ieşit bine, dar cred că am avut şi mult noroc. Adică eu mi-am socotit momentele în care puteam să ratez cu totul şi sunt foarte multe. Sunt foarte multe clipe când stai şi te gândeşti dacă să o iei la stânga sau la dreapta. Nu ştii ce iese, dar ştii că trebuie să o iei într-o direcţie. S-a dovedit că de cele mai multe ori, în momentele decisive am luat-o în direcţia bună, dar nu aş putea să zic „mamă, am avut eu nu ştiu ce strategie“. Aiurea, o prostie, de cele mai multe ori a fost vorba de un noroc incredibil, să dai peste oameni buni, fie să urmăreşti un scop mai mic care a devenit mai mare şi ai reuşit să înveţi, să acumulezi experienţă, să-ţi permiţi să greşeşti. Pentru că asta cred eu că e cheia.

Să greşeşti şi să înveţi, că dacă doar greşeşti...

Da, bineînţeles, dar să-ţi permiţi să greşeşti e foarte important. Eu fac asta în fiecare zi în orice. Şi dacă te uiţi foarte atent, şi vezi ce ai greşit, şi înveţi, n-ai cum să fii decât mai puternic şi mai bun în fiecare zi.

„Mama a vrut să mă facă preot“

Părinţii şi-au dorit ceva anume pentru tine, ca profesie?

Pe mine mă cheamă şi Iustinian şi mama a vrut să mă facă preot. Eu sunt Pătraru Dragoş Iustinian şi sora mea e Pătraru Draga Ioana, pentru că tata a vrut să avem aceleaşi iniţiale, nu am înţeles de ce, aşa a vrut el. Făcea mult rebus, cred că de acolo i se trage (râde). A vrut mama să mă facă preot, eu am ureche muzicală, am avut şi voce, am cântat ani întregi la cor. Dar bineînţeles că nu s-a lipit treaba asta de mine. Asta şi pentru că de mic am mers spre altă zonă. La liceu am avut norocul să dau peste nişte oameni extraordinari şi să fac teatru cu doamna Olga Dumitrescu. Eu le spun mereu copiilor mei şi tuturor părinţilor că e foarte important să faci ce-ţi place. Iar asta o am de la tata, mama era cu învăţatul, ne bătea tot timpul la cap să învăţăm, mai că nu zicea: „Bă, vreţi să ajungeţi ca tac-tu?“ Era, aşa, o glumă în casă (râde). Şi tata era foarte conştient şi ne mai zicea să punem mâna pe carte. El era foarte departe de a fi un tip prost şi ne spunea: „Bă, eu am fost o lepră, nu am învăţat, aşa a fost situaţia.“ El şi-a terminat liceul când noi eram deja mari şi ne-a zis că i-a fost foarte greu.

Aşadar, ai fost un elev conştiincios.

Nu chiar. La liceu nu am intrat prima oară. Uite, ăsta a fost un moment foarte important în care puteam să ratez tot. Am dat la un liceu în vară şi am luat 8,30 la Română şi 3,70 la Matematică. În vara aia maică-mea a stat în fiecare zi cu mine să învăţ mate. Când am dat din nou, am luat 9,70 la Română şi peste 7 la Mate, o notă enormă pentru mine, eu care nu ştiam nimic la matematică, am detestat această materie de mic.

Sacoul roşu de la Soros

Au fost dezamăgiţi ai tăi când ai picat?

Nu, doar că mi-au zis să o las mai uşor cu sportul şi joaca. Şi tata mi-a zis, tata care habar n-avea în ce clasă sunt (râde).

Cum adică?

Într-a XII-a, când am mers să dau BAC-ul la Română, aveam o cămaşă albă, un sacou ciordit cumva de la teatru. Haideţi să vă zic de când mă sponsorizează pe mine Soros, că e amuzant. Eram clasa a X-a  şi trebuia să mergem cu trupa de teatru în Franţa, dar nu aveam costume şi doamna noastră de franceză, doamna Radu, care cred că şi acum e supărată pe mine pentru faza asta, dar asta e, sper că m-a iertat, a zis să mergem la o fundaţie în Bucureşti, să jucăm un pic de teatru, să ne dea ăia o sponsorizare şi să ne luăm nişte costume. Am fost şi Fundaţia Soros ne-a dat nişte bani să ne cumpărăm haine. Eu când m-am întors din Franţa, cu multe premii, nu am mai vrut să dau sacoul înapoi pentru că nu aveam acasă. Şi la BAC mi-am luat sacoul ăla şi aveam o cravată roşie cu elastic, am intrat în cameră la tata să-mi caut cravata şi taică-miu se scoală în capul oaselor, deschide un ochi şi-mi zice: „Băi, Bombix, ce-i cu tine aşa îmbrăcat? Unde te duci?“ „Am BAC-ul la Română“. „Tu ai terminat clasa a XII?“ Noi altfel vorbind în fiecare zi, dar pe om nu-l interesa neapărat ce se întâmplă cu şcoala. „Da, am terminat“. „Bă, îţi trebuie ceva bani să-ţi dau?“ „Nu, nu-mi trebuie nimic“. „Bine, bine, vezi ce faci. Vrei să merg cu tine?“ „Nu, mă, stai acolo!“ (râde).

Să înţeleg că nu ai fost premiant cu coroniţă, dar nici la coada clasei.

Nu cred că am luat premiu în viaţa mea...ba da, cred că am luat premiul al treilea prin clasele primare. Dar eu nu am făcut meditaţii şi nici nu învăţam acasă. Pe asta tot de la tata o am şi i-am zis-o şi fiicei mele. Tata mi-a zis: „Bă, dacă eşti foarte atent în clasă şi întrebi când nu înţelegi, să ştii că nu mai trebuie să înveţi acasă“. Iar eu pe unii profesori efectiv i-am terorizat, când nu înţelegeam, nu înţelegeam. Şi tata a avut dreptate, eu rar învăţam acasă în afară de ce-mi plăcea. D-asta eu eram zero la materiile la care trebuie să mai mişti ceva şi acasă – matematică, fizică, chimie. Mă uit acum la ce îţi face sistemul nostru de învăţământ. Ca mine sunt mulţi copii, doar că probabil 5-10 dintr-o generaţie avem norocul să găsim profesori care să ne înţeleagă. Eu am dat la Filologie, 33 de fete, 2 băieţi în clasă, a fost o perioadă de vis. Şi aveam o profesoară la Chimie, Dumnezeu s-o ierte, căreia i-am zis de la început: „Doamna, eu sunt cu Româna, cu Franceza, teatru, concursuri, dar chimie nu învăţ.“ Şi a zis: „Bine, dar ce faci tu la ora asta?“, „Vă fac piaţa, doamna“. Deci eu i-am făcut piaţa un an doamnei de Chimie. Sigur, nu-mi punea 10 că mă duceam să-i fac piaţa, îmi dădea 6 şi mă mai şi asculta. Cea mai tare fază a fost la Mate, unde am avut-o pe doamna Totolici şi azi dimineaţă am vorbit cu dânsa.

Ce s-a întâmplat?

Într-a XI-a, aveam un 8, nu ştiu cum, şi pe celelalte trimestre aveam 7 şi 8, deci nu mai puteam să am probleme, aşa că nu m-am mai dus. Nu făceam tâmpenii, mergeam la fotbal, la bibliotecă. E, şi noi cu doamna Totolici eram foarte buni prieteni. Profesorii noştri erau foarte buni prieteni cu noi. Asta discut şi cu fii-mea acum, sunt mai puţini profesori care să fie foarte buni prieteni cu elevii, mai sunt, sunt destui, dar parcă nu ştiu, când am fost noi erau mai mulţi. Sigur, erau şi unii foarte ai naibii. Eh, şi profa m-a scos la tablă că zicea că-mi mai trebuie o notă. „Haideţi, pune-ţi-mi 2, de ce să ne mai încurcăm degeaba, oricum nu ştiu nimic“. „Haide, mă Pătrarule, ai o medie aici, de ce să o stricăm? Haide că te ajut şi eu. Scrie integrală din...“ Şi eu stăteam cu creta în mână ca boul, eu nu ştiam nici măcar simbolul de la integrală. Nu mai ştiu exact cum s-au încheiat lucrurile, dar mi-a fost ruşine rău de tot, pentru că eu ţineam foarte mult la femeia asta şi ea la noi. Şi mi s-a părut atunci că am dezamăgit-o foarte tare. Mi s-a mai întâmplat asta în clasa a VI-a, cred că de atunci am rupt definitiv legăturile cu matematica. Aveam o profesoară pe care am vizitat-o anul trecut, mai are un pic şi iese la pensie, doamna Giurgiu, orice îmi doream, doar să nu o dezamăgesc.

De ce erai aşa legat de doamna Giurgiu?

Pentru că a intrat la noi în clasă şi ne-a zis: „Eu nu sunt tovarăşa, eu sunt doamna.“ Noi într-a V-a eram încă înainte de Revoluţie. Şi femeia vorbea atât de calm şi ţi-era atât de frică.... O dată am luat un 6 şi mi-a zis: „M-ai dezamăgit...“ Mamă, cred că am plâns trei zile. Atât de mult îmi doream să nu o dezamăgesc. Atunci ţin minte că am învăţat ceva, dar în rest nu. Nu mi-a plăcut, iar eu niciodată nu am făcut ce nu mi-a plăcut. Aici e o mare problemă. Foarte mare problemă. Copiii trebuie să facă ceva ce le place foarte tare, pentru că după aia sunt pierduţi.

Foarte mulţi oameni care îşi doresc să facă ceva ratează din cauza unora care vin şi zic «n-are talent». Asta e o tâmpenie. Eu cred că orice om poate să facă orice cu ajutorul potrivit

Dar făcând atât de mult sport în copilărie, nu ţi-ai dorit să urmezi calea asta?

Ba da, mi-am dorit să fac fotbal, ţin minte că am fost cu tata la o selecţie, la Petrolul. Şi ne puneau să ţinem mingea pe picior, să facem duble, cum ziceam noi atunci. Oricum ăsta e un sistem absolut imbecil de selecţie, ştiu fundaşi care nu ţineau 2-3 mingi pe picior, dar au fost mari jucători. Ăla i-a zis lu' tata: „Dom’le, n-are talent.“ Anders Ericsson demonstrează ştiinţific în cartea „Peak“ că nu există talent, există exerciţiu metodic şi dorinţa de a face lucruri. Şi da, foarte mulţi oameni care îşi doresc să facă ceva ratează din cauza unora care vin şi zic „n-are talent.“ Asta e o tâmpenie. Eu cred că orice om poate să facă orice cu ajutorul potrivit. Noi, generaţia asta, decreţeii ăştia, am avut norocul să facem de toate, sigur, obligaţi de situaţie. Noi ne confecţionam jucării pentru că nu aveam. Eram obligaţi să inventăm şi să fim creativi, ceea ce a dispărut. Iar nenorocita asta de şcoală, din păcate, îi îndobitoceşte şi mai mult pe copii, pentru că le ia creativitatea, nu-i lasă să facă lucruri. E foarte rău ce face sistemul educaţional nu doar la noi, la nivel mondial, sistemul de învăţământ are o problemă, e într-o direcţie greşită, te pregăteşte pentru trecut, nu pentru viitor.

Dar aici şi părinţii joacă un rol important, pentru că nu doar şcoala educă.

Sunt foarte puţini părinţi care cred că au ceva de făcut în viaţa copiilor în afară de a le spune să meargă la şcoală. Eu am zis-o şi o susţin cu tărie şi, dacă aş putea, aş face asta sau dacă există oameni care vor să facă asta şi vor să-i ajutăm şi noi cumva, eu sunt foarte deschis. Trebuie înfiinţată foarte repede o şcoală pentru părinţi, părinţii din România trebuie să meargă la şcoală, există în afară, în foarte multe locuri. Tu trebuie să ştii exact că în momentul ăsta lumea e într-un fel, că noi pregătim copiii pentru o lume care credem noi că va arăta aşa şi procesul ăsta se face astfel. Mai e o foarte mare problemă cu părinţii care sunt plecaţi. Eu dacă aş fi fost singur puteam să alunec oricând într-o direcţie greşită. Am fost să vând ziare pe stradă, am avut norocul să găsesc la chioşcul de ziare un om extraordinar, nea Romică, îi voi fi recunoscător toată viaţa. Practic, trei ani a avut grijă de mine şi m-a învăţat gestiune, contabilitate, facturi, tot.

„M-am dus la Călinescu să mă angajez. Am plecat plângând, m-a durut foarte tare refuzul lui

Cum ai ajuns să lucrezi la un chioşc de ziare?

Era în faţa blocului un chioşc de ziare şi am văzut un anunţ. Eu aveam nevoie de bani de buzunar, deja aveam 14-15 ani şi voiam să mai ies la un suc, aşa că m-am hotărât să muncesc. Aveam zile în care vindeam 200-250 de „Evenimentul Zilei“. Dimineaţa la 4.00 mă trezeam, vindeam ziare şi după aia mă căram la şcoală. Într-o iarnă, când era foarte frig, nea Romică mi-a zis să mă mut la chioşc, era non-stop.

Şi cum a fost acea perioadă?

Acolo îmi făceam lecţiile, acolo dormeam, pe nişte lăzi de bere puneam un carton şi o pătură. Îmi plăcea foarte mult. Ce crezi că făceam în chioşc? Corectam ziarele deja apărute. Iar asta m-a ajutat foarte mult. Să faci asta 2-3 ani noapte de noapte, gândeşte-te doar la cât citeşti. Citeam tot ce apărea, de la „Infractoarea roz“ până la „Dilema“, pe unele le înţelegeam foarte greu, pe altele deloc, dar citeam tot ce venea. Lucrul ăsta m-a format extraordinar.

Ai intrat devreme în presă.

Cred că aveam 18 ani sau mai aveam puţin şi-i împlineam. Am dat un concurs, care a fost foarte serios. Eu n-aveam telefon acasă, aveam la bunica şi atunci am stat la ea zi şi noapte aşteptând telefonul. După o săptămână a sunat, într-o vineri. Bunica era plecată la staţiune, pleca 18 zile, era cea mai bună perioadă, nu pot să-ţi povestesc ce chefuri ieşeau acolo cât era plecată. Bine, nu chefuri mari, că vecinii raportau absolut tot, nişte chefuri în linişte, fără muzică tare, dar era foarte frumos. M-a sunat doamna de la secretariat şi mi-a zis să mă prezint începând de luni. Şi m-am prezentat. Am întâlnit acolo nişte oameni care m-au îndrumat apoi extraordinar.

Nu ai stat foarte mult acolo din cauza cenzurii, spuneai tu.

Ce m-a enervat foarte tare era lipsa de raţiune, adică eu am zis că pot scrie pe calculator, dar nu voiau să mă lase. Şi a pus capac o chestie incredibilă. Scrisesem un editorial pe sport şi ei au dat un anumit număr de cuadraţi, nu era cu semne pe atunci. Băi, şi secretarul de redacţie s-a uitat câţi cuadraţi are, a pus punct şi restul a tăiat. A apărut aşa, nu avea sens. M-am dus şi le-am zis: „Mă, de ce m-aţi mai semnat pe mine pe aşa ceva?“ M-am supărat foarte tare şi-mi ziceau: „Stai, mă, că ai 18 ani, eşti un puţoi“. „Bă, mie nu-mi umblă nimeni aşa pe articole“. Mă rog, a fost un scandal nebun. Tot atunci primisem şi o ofertă de la Radio Contact, unde eu oricum mai mergeam invitat la o emisiune de sport a unui prieten. Şi a fost foarte bine, a fost extraordinar. La Radio Contact aveam un şef care nu venea niciodată pe acolo şi ne lăsa să facem ce vrem noi, niciodată nu a sunat să ne certe că am zis anume lucru despre cineva. Ne-am organizat noi, era să falimentez Radio Contact Bucureşti, pentru că eu luam o grămadă de bani.

Cum făceai?

De la 650.000 de lei vechi, cât luam la ziar, am ajuns la vreo 3 milioane, enorm era pentru ‘96. De ce luam atât? Pentru că ăştia de la Bucureşti plăteau pentru relatările din teritoriu. Mamă, şi dădeam fără număr. Dormeam în redacţie şi dădeam multe de tot, au şi schimbat sistemul atunci. Acolo am crescut foarte mult. Făceam emisiuni, ştiri, matinale, de toate.

Florin Călinescu nu te-a vrut la „Chestiunea Zilei“. Poţi să-mi povesteşti?

Am venit în Bucureşti cu gândul să merg la Călinescu şi să mă angajez la „Chestiunea Zilei“, eu mă uitam la televizor şi mi se părea că mi-ar fi foarte uşor să fac o asemenea emisiune şi crdeam că aş putea să-l ajut pe domnul Călinescu să o facă. Eu de atunci ştiu că fac „Starea Naţiei“, din ‘96. M-am dus şi i-am zis că vreau să lucrez acolo, la început eram dispus să fac orice, să car o tavă prin cadru dacă era nevoie. El a încercat atunci să nu mă respingă: „Ia zi, ce ştii să faci? Ştii limbi străine?“ „Da, franceză“. „A, bun, bine, îţi dăm să traduci nişte filme“. „Ştiţi, eu nu vreau să traduc filme“. Dorinţa mea de a merge la acea emisiune era atât de mare în acel moment încât orice altă propunere mi s-a părut absolut de neconceput. Ţin minte că am plâns...Aveam pe mine sacoul roşu, ăla de la teatru, care era dintr-un postav greu, ploua, am luat-o pe jos, nu ştiu în ce direcţie m-am dus, am luat-o pe o linie de tramvai, nu ştiu pe unde am ajuns. Cert este că după vreo trei-patru ore, când am putut să mă opresc din plâns, am căutat drumul înapoi spre casă.

Ţi-ai revenit repede după acel refuz?

Da, dar atunci m-a durut foarte tare acel refuz, dar m-a şi ambiţionat foarte mult şi am înţeles că am de muncit. Călinescu a procedat normal şi eu am acum foarte mulţi oameni care vin la mine, le dau câte ceva de făcut ca să mă lămuresc despre ce e vorba, ca să fiu împăcat cu mine. Nu resping oameni. Şi Florin Călinescu a încercat atunci. Şi eu aş fi făcut la fel dacă aş fi fost în locul lui.

„La bibelouri şi porţelanuri am stat bine, dar bani ioc“

Cum ai cunoscut-o pe Monica, soţia ta?

E simplă povestea, mergeam la radio la Ploieşti cu un prieten, Decebal, şi am luat un taxi pentru că întârziam la emisiune. Pe drum mi-a zis că mai trebuie să luăm o fată, prietena cea mai bună a iubitei lui. Fata a urcat în spate, am văzut-o şi apoi i-am cerut numărul de telefon, la început nu a vrut să iasă cu mine deloc>

Dar nu te-a descurajat.

Cum ar fi fost să mă descurajeze treaba asta? A refuzat de multe ori. Îţi dai seama ce abuzam de radio atunci, îi dădeam dedicaţii (râde). Bă, când eram noi copii, tu, ca băiat, trebuia să ai o poveste foarte, foarte solidă. Bă, trebuia să te creadă! Îi făceam un playlist, o casetă, trebuia să ştii de ce melodia aia, de ce alta, mai o poezie, mai o carte, mai un suc. Era altfel povestea, dintr-un film mult mai OK, părerea mea. Cert e că a fost ceva chinuială până când a acceptat, după aceea a fost foarte simplu. În 2019, facem 20 de ani de căsnicie.

Cum a fost nunta?

Am făcut cununia şi nunta într-o discotecă, separat. Chiar dacă am fost săraci, am vrut să ne distrăm cu prietenii. S-au supărat toate neamurile că nu am vrut să punem muzică populară, unii au plecat pe la jumatea petrecerii, unii n-au dat bani. Am ieşit datori şi după nuntă, şi după cununie, datori rău de tot (râde). La bibelouri şi porţelanuri am stat bine, dar bani ioc. Dar a fost foarte frumos. Apoi ne-am mutat într-o garsonieră şi nu aveam nimic. Eu am luat covorul de la mine din cameră, ea a furat de acasă o lenjerie de pat, am fost la magazin şi am cumpărat două boluri, două farfurii, două furculiţe, două linguri. Am avut de ales între a cumpăra un frigider sau un televizor la mâna a doua, ambele costau câte 250 de lei. Ţin minte că era toamnă târziu şi am decis să ne luăm televizor. Am stat ceva acolo până când nu am mai avut bani şi ne-am mutat la ai mei şi apoi din nou singuri. Dar a fost foarte bine. Nu cred că aş fi putut să fac ceva din lucrurile pe care le-am făcut fără să fie această conjunctură. Mi se pare extraordinar de important cât de bine îţi clădeşti viaţa personală pentru ca apoi să te ocupi OK de toate celelalte. Nu o să poţi să le acoperi pe toate, se fac greşeli, apar tenisiuni, tot felul de discuţii, dar ele sunt normale, atâta vreme cât nu pierzi din vedere scopul, nu are cum să nu iasă.

Ce ţi-a plăcut la Monica?

Bă, la început nu vorbea, acuma nu mai tace (râde). Era timidă, acuma mi-e dor de vremurile alea. Era OK din toate punctele de vedere, ştii cum e, e potriveala aia. Ai tot felul de relaţii, dar există ceva în fiecare care nu se potriveşte, asta a fost piesa aia care s-a potrivit perfect şi cred că asta trebuie să caute fiecare. E foarte, foarte important să găseşti pe cineva aşa, de atunci, de la început, am fost foarte, foarte sigur. De fapt, foarte mute dintre lucrurile pe care le-am făcut şi le fac, dacă nu le simt bine nu le fac, evit să le fac dacă nu le simt înainte.

Aveţi împreună doi copii. Ce lecţii i-ai învăţat?

În primul rând, eu mi-am crescut copiii să fie foarte toleranţi, să-i înţeleagă pe ceilalţi, să nu-i judece, să nu mai încerce să schimbe pe toată lumea, să nu mai încerce să-i facă pe ceilalţi să fie ca ei, vezi-ţi de tine şi de cum evoluezi tu, judecă-te pe tine, nu-i mai judeca pe alţii. Cred că mai e important să-şi pună întrebări, să afle răspunsuri, şi orice fac să facă cu drag, cu plăcere, să fie dedicaţi, iar dacă nu simt, să nu facă. Le tot spun că trebuie să facă ceea ce-i face fericiţi, e foarte important. În rest, le-am explicat cum e treaba dacă fac şcoală şi dacă nu şi se pare că au ales-o pe aia cu şcoala. Le-am tot spus ceea ce mi spunea şi mie tata - că nu e obligatoriu să ai 10 pe linie pentru a fi un om în regulă. Ba din contră, sunt foarte mulţi oameni şi eu ştiu câţiva care s-au ratat incredibil cu totul deşi la şcoală a fost o presiune mare. Le-am explicat că notele nu contează deloc, deloc, dar se pare că asta nu au înţeles. Băiatul meu a terminat cu 10 clasa a V-a, poate cu nevastă mea să semene în zona asta, şi fii-mea la fel, a terminat clasa a X-a cu o medie foarte mare. Sunt foarte mulţi părinţi care pun presiune. Uite, mai degrabă le-aş da nişte sfaturi unor părinţi. Să nu pună presiune asupra copiilor cu notele. Trebuie să-l laşi pe copil să aleagă. Dacă poţi să te duci spre două-trei lucruri pe care poţi să le faci foarte bine, fă-le pe alea şi celelalte nu contează. Fetei mele nu-i place sportul deloc, spre regretul meu, dar asta e, fiecare trebuie să-şi aleagă lucrurile pe care să le facă şi pe alea să le facă la un nivel mai înalt. Nu le mai cereţi copiilor să le facă pe toate, lăsaţi-i să se orienteze pe ceva şi să meargă în zona aia şi în rest acitivităţi creative. E o nenorocire să-l mai pui pe copil să mai facă ceva pentru şcoală după o zi de şcoală. Să facă sport, muzică, pictură, orice altceva, dar să nu mai facă şcoală, pentru că aşa îi înnebunim, aşa dăm corporaţiilor slugile perfecte. Lasă-i să fie creativi, un copil care nu mai este creativ la 18 ani este un copil pierdut. 

citeste totul despre: