INTERVIU Cove, prezentator TV: „În momentul în care Ceauşescu a fugit cu elicopterul eram într-un tramvai şi am început să mă îmbrăţişez cu lumea“
0
Gabriel Coveşeanu, cunoscut mai bine drept Cove (42 de ani), a povestit într-un interviu pentru „Adevărul“ detalii neştiute din perioada în care a lucrat cu Andreea Marin la „Surprize, surprize“, a expus felul în care percepe proiectul „Vorbeşte lumea“ şi a ţinut să împărtăşeacă năzbâtii din copilărie, păreri despre politica românească şi întâmplări din timpul Revoluţiei.
Cove e într-o dispoziţie bună. Vine la interviu imediat după ce iese din direct. Are o strângere fermă de mână, se înclină reverenţios şi se aşază confortabil pe scaun înainte de a-şi expune „viaţa şi opera“, aşa cum a glumit înainte de discuţie. Se spune că ecranul televizorului schimbă omul. Poate şi la propriu şi la figurat. Dar reporterului „Adevărul“ i se pare că omul pe care îl are în faţă nu e altul faţă de cel de la televizor. Nici la propriu, nici la figurat. Îşi dă ceasul argintiu jos de la mână atunci când povesteşte ceva. Şi o face cu sinceritatea unui copil naiv, copilul Cove, de care îşi aduce aminte cu aceeaşi bucurie. Povesteşte cu nostalgie că ştia tot „Luceafărul“ când era mic şi că era un mâncău. Iar asta era să îl coste viaţa dacă nu era atent. Ar fi trebuit să fie militar, dar miopia l-a făcut actor. Poate că ar fi trebuit să plece din ţară, dar a ales să rămână. Cove este un tonomat de poveşti, iar acum a expus o parte din păţaniile lui pentru reporterul „Adevărul“.
Echipa ideală cu Adela Popescu
„Adevărul“: „Vorbeşte lumea“ a atins recent 300 de ediţii. Cum te simţi după atâtea emisiuni?
Cove: Cred că ne apropiem de 400 de ediţii. Mă simt extraordinar, din cele 300 de ediţii aniversate eu am doar vreo 260 la activ, am venit ceva mai târziu în proiectul ăsta. E un proiect foarte frumos, care a evoluat extraordinar de bine, e un proiect în care fac echipă cu o actriţă talentată, superbă şi minunată. Ne-am descoperit unul pe celălalt în acest proiect, am ajuns să ne dăm seama că ne potrivim atât de bine încât avem o siguranţă, o plăcere, o bucurie de a lucra şi de a ne întâlni în fiecare zi cu telespectatorii.
Cum a venit propunerea de la Pro TV pentru a prezenta emisiunea?
Printr-un telefon (Râde)! Am fost invitat la un casting şi am participat. În proiectul iniţial erau trei prezentatoare şi un băiat. În finală, dacă pot să zic aşa, am rămas eu şi cu Răzvan Fodor. În primă fază, s-a considerat că Răzvan e o variantă mai bună şi cu cele trei fete. A mers aşa o perioadă de timp, după care Răzvan a trebuit să se ducă la proiectul „MasterChef“, pentru că nu se putea împărţi. Atunci am fost eu cooptat în proiect.
Cum ai perceput-o pe Adela prima dată, pe platourile de filmare?
Pe Adela (Râde)? Am simţit de la început că ne înţelegem cumva, dincolo de cuvinte, dincolo de ceea ce aveam de făcut, a existat o chimie. Când stai cu un om, îl priveşti în ochi şi realizezi că poţi să formezi o echipă cu el. Asta s-a întâmplat cu Adela. Încă de la prima emisiune, ea făcând şi anunţul că este însărcinată, erau mai multe motive de emoţie. Practic, Adela a crescut sub ochii mei. La propriu! Pentru că i-am urmărit evoluţia pe toată perioada sarcinii.
Cove şi Adela Popescu fac echipă bună la „Vorbeşte lumea“ FOTO Pro TV
A fost greu să te adaptezi la genul acesta de emisiune?
Am făcut de-a lungul preţioasei mele cariere... (Râde) Am făcut emisiuni live, înregistrate, emisiuni sociale, emisiuni-concurs, am trecut printr-o paletă foarte largă. Ce avem noi acum la „Vorbeşte lumea“ este un magazin în care avem de la sfaturi utile, sfaturi medicale, sfaturi practice, până la mondenităţi, interviuri cu vedete sau cu personalităţi. Adică, am avut-o invitată, de exemplu, pe doamna Margareta Pâslaru. Un artist de prestigiu, om pe care îl vezi foarte rar în emisiuni de televiziune. Ne-a bucurat faptul că ne-a făcut onoarea să vină la noi în emisiune. În momentul de faţă sunt foarte multe personalităţi artistice, oameni de valoare, care îşi doresc foarte tare să vină la noi în emisiune, să vină să povestim, tocmai pentru că emisiunea asta îţi creează cumva senzaţia de familie, de acasă, de oameni calzi, de oameni care nu vor să vadă ce ascunzi sub preş, ci, pur şi simplu, ne interesează personalitatea lui artistică. Sigur, în viaţa oricărui om există şi momente mai puţin plăcute sau mai delicate pe care, dacă artistul respectiv vrea să le împărtăşească cu noi şi cu telespectatorii, cu dragă inimă suntem aici să îl ascultăm.
Toată lumea te cunoaşte de când ai apărut la „Surprize, surprize“. Cum a luat naştere personajul Cove?
Personajul Cove a luat naştere undeva în perioada studenţiei. Eram student la Facultatea de Teatru. Cove vine de la Coveşeanu. Cove li s-a părut tuturor o variantă mai scurtă de a mi se spune. Aşa mi-a rămas, iar pentru televiziune o astfel de prescurtare a fost mai mult decât binevenită pentru că era uşor de reţinut. Deşi, ca o paranteză, numele meu nu este foarte complicat. Mă cheamă Gabriel Coveşeanu. În toată copilăria mea, la şcoală, profesorii sau cei care îmi citeau numele mi-l cam greşeau. Ba era Coşoveanu, ba Coveşteanu. Tot felul de combinaţii. Când am rămas la Cove m-am gândit că nu o să îl mai greşească nimeni niciodată. Ei, am avut ocazia să mă întâlnesc cu diferite persoane pe stradă şi să mă mai întrebe: „Auzi, maică, cum ţi se zice ţie? Cobe?“. „Nu cu b, doamnă, cu v!“.
Un rol emblematic: Cove la „Surprize, surprize“
Ai lucrat atunci cu Andreea Marin, despre care se ştie că este o perfecţionistă. Cum ai perceput-o atunci?
Andreea a fost iarăşi genul de om cu care am avut o chimie foarte bună, o potrivire senzaţională. Producătorii mi-au făcut surpriza, la prima emisiune de „Surprize, surprize“, deşi nu am fost de la începutul proiectului, să mă anunţe că sunt coprezentatorul Andreei Marin în direct, în emisiune! Am fost invitat, am fost păcălit cu o întreagă poveste, m-au băgat pe un scaun să aştept. În timp ce a început emisiunea, în direct, s-a zis: „Noul coprezentator se va recunoaşte în imagini“. Şi au pus imagini pe erane. Am văzut că era vorba despre mine, era o secvenţă de la castingul pe care îl dădusem. „Felicitări, vino încoace!“, mi-a zis Andreea. Practic, am intrat în direct, am început să vorbesc cu ea, după care am ieşit din direct, mi s-a dat un sacou mai mare, al fostului coprezentatori, şi mi s-a zis: „Următorul moment o să îl prezinţi tu“.
Era un magician, Anthony Blake, care venea şi făcea tot felul de numere de magie. N-am cum să uit asta! Aveam un text scris pe care trebuie să îl învăţ. Nu aveam prompter. Am învăţat textuleţul pe care trebuia să îl zic, dar, eu întotdeauna am avut o doză de improvizaţie în tot ceea ce am făcut. Când anumite programe de televiziune aveau o rigoare şi exista un text, eu întotdeauna am venit cu un plus de la mine, cu ceva peste. Le-am făcut în stilul meu. Andreea se uita la mine, era momentul meu, în prim-plan. Am început să improvizez. Şi toată lumea nu înţelegea când o să termin şi cât am de zis. Andreea a venit lângă mine, am mai avut un schimb de replici şi s-a creat un moment din „nimic“, cu ghilimelele de rigoare. De atunci, toată lumea a zis „Băi, vă potriviţi foarte bine, există înţelegere foarte bună“. Relaţia mea cu Andreea a fost una de colegialitate, în primă fază, după care s-a transformat într-o relaţie de prietenie. Întotdeauna ne-am spus lucruri, am discutat după fiecare emisiune. Ne întâlneam cu toată echipa şi analizam ce a fost bine, ce n-a fost bine, ce greşeli s-au făcut. Dar greşelile ni le asumam toţi. Puteam să greşesc eu, se putea ca Andreea să aibă o mică scăpare sau un producător să fi făcut o mică eroare. De-aia discutam, să nu mai greşim şi altă dată. Ea avea stilul acesta, de a fi perfecţionistă, să fie fără de greşeală. E un lucru bun, mie mi-a plăcut întotdeauna.
Andreea Marin, o perfecţionistă în viziunea lui Cove FOTO Arhivă
Cove a plâns la „Surprize, surprize“
Ca o curiozitate, ai plâns vreodată la vreun caz prezentat la „Surprize, surprize“?
Da! A existat un caz, era în anii 2000 - 2001. Povestea cu bolnavii de SIDA nu o prea înţelegeam, abia începeam să luăm la cunoştinţă că există această boală, că există copii bolnavi de SIDA. Copii care contactau această boală, virusul responsabil, în spital. Era cumplit să ştii că te-ai născut fără probleme, te-ai dus în spital, ai avut nevoie de o transfuzie de sânge şi ai contactat boala asta nemiloasă. A fost invitată o fetiţă superbă, frumoasă, păr blond, ochi deschişi, cred că avea zece ani şi avea talent la scris, scria poezii. Venise să ne zică o poezie care se intitula „Dumnezeu n-are nicio vină“. Când vedeai fetiţa aceea minunată, ştiind că a contactat această boală, ea neavând nicio vină pentru povestea asta, vina aparţinând altor persoane, cu toate astea, era plină de energie, nu condamna pe nimeni, nu blama pe nimeni. Crede-mă, în momentul ăla, toată sala a izbucnit în lacrimi. A fost un moment pe care n-am cum să îl uit. Ăsta e doar un exemplu. Au mai fost cazuri prin care nu îţi venea să crezi că există aşa ceva. Cu oameni care trec prin situaţii cumplite, la care stai să te gândeşti „Dacă eu aş fi în situaţa aia, aş putea să fac faţă, aş putea să trec peste?“. Nu ne gândim niciodată, nouă ni se pare normal să fim sănătoşi, să n-avem nicio problemă, să avem, dacă se poate, bani să ne permitem minuni şi extravaganţe şi când realizezi că sunt oameni care nu au ce să mănânce, care poate trăiesc în condiţii de neimaginat, şi cu toate astea reuşesc să meargă la şcoală, să înveţe, să aibă un talent pe care să şi-l dezvolte.
Pot să îţi spun şi o parte veselă, apropo de „Surprize, surprize“. A fost o fază foarte haioasă. La „Surprize“ făceam nişte personaje, erau un „agaţament“. Adică înainte de a discuta despre cazul respectiv, ca omul să nu se prindă că urmează să i se facă o surpriză, eu făceam aceste agaţamente. Mă deghizam în tot felul de personaje. Eram un iepuraş pentru că omului îi plăceau iepuraşii, am făcut multe travestiuri în perioada aia. La un moment dat mă machiasem ca Andreea Marin. Era o poveste a unui tânăr arab, care îşi deshisese în România o fermă, lucra pe tractor, ara, dar care nu îşi mai văzuse părinţii de foarte multă vreme. Surpriza era că părinţii lui erau aduşi în România şi avea loc această întâlnire. Agaţamentul era făcut cumva că eu eram o fată cu batic de la ţară, cu un coş cu merinde, şi recitam ceva ca badea al meu e pe tractor şi că vine, o chestie simpatică. Am intrat cu omul în dialog, el foarte deschis, un tânăr d-asta simpatic. A marşat la discuţie cumva ca şi când eu aş fi fost iubita lui. Pe urmă a venit Andreea, iar eu trebuia să ies din scenă, dar a a zis să rămân. Am purtat discuţia în public aşa, în trei. El a povestit de părinţii lui, de familie, cum a plecat, era o poveste emoţionantă. Vine momentul reîntâlnirii, în care Andreea a spus „Părinţii tăi sunt aici!“. Se deschide poarta, au venit mama, tatăl, părinţi musulmani. Mama purta vălul acela islamic. Când s-au dus să se ia în braţe am coborât şi eu către ei. Nu înţelegeau româna, iar eu arătam dubios un pic (Râde). Mama lui a avut un moment în care nu şi-a dat seama cine sunt. Probabil, ne-a auzit când vorbeam şi o fi înţeles că eu sunt iubita fiului. Şi oamenii ăia m-au luat şi pe mine în braţe. Era o emoţie sinceră, dar cu momentul de ilaritate, într-un fel. Făceam parte din familie, m-au luat oamenii ăia în braţe, şi pe mine m-au surprins. Nu mă aşteptam. A fost un moment simpatic.
Recita tot „Luceafărul“ în autobuz
La 16 ani ţi-ai dat seama că vrei să fii actor. De unde a izvorât pasiunea asta?
La 16 ani a fost momentul declanşator. A contat foarte mult ce s-a întâmplat şi până atunci. În sensul că, de mic am fost un copil agitat. Maică-mea, ca să mă liniştească, îmi citea şi îmi spunea poezii. Mama mea şi-a dorit să fie actriţă, a dat şi admiterea la Teatru, nu a intrat atunci, s-a căsătorit şi s-a luat cu viaţa, cum se zice. Dar pasiunea ei pentru lectură a rămas. Pe mine m-au crescut părinţii din partea mamei, iar pe parcursul zilei stăteam la bunicii materni, în zona Regiei. Părinţii mei stăteau undeva în zona Teiul Doamnei. Era un autobuz pe care îl luam, coboram aproape de capăt. În autobuzul 178, la geam fiind pus, aveam trei ani, o ascultam pe mama care îmi zicea „Luceafărul“. Spunea o strofă, mă punea să repet şi tot aşa. Ajunsesem la performanţa de a spune „Luceafărul“ complet de când mă urcam în maşină până când coboram. „Hai, spune!“. „A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată...“. Ziceam! Nu pot spune că îmi plăcea să recit, era o chestie de copil, mă uitam pe geam şi recitam. După care a început să îmi placă şi a existat dragostea pentru poezie în permanenţă. Mi-a plăcut să recit, să mă mai joc prin casă şi să mă prostesc, copil fiind. Eram luat pe la serbări, printr-o piesă, dar nu mă gâdeam să mă fac actor.
Miopia l-a transformat în actor
În 1989, la centenar Mihai Eminescu, a fost un spectacol grandios la Sala Radio. Nu l-am văzut acolo, l-am văzut la televizor. În momentul în care am auzit „Luceafărul“, recitat de Ion Caramitru, efectiv mi s-a reactivat în minte „Luceafărul“ pe care îl învăţasem la trei ani. Începusem să îl imit pe Caramitru, dar 80% din poezie îmi venise în minte şi am putut să o spun. Dar emoţia aceea a spectacolului, ce mi s-a transmis mie şi poezia eminesciană faţă de care eu am o sensibilitate anume, m-a făcut să îmi zic că şi eu vreau să transmit astfel de emoţii. „Aş vrea să mă fac actor“. Ăla a fost momentul de decizie. Aşa, pur şi simplu, stăteam în sufragerie şi mă uitam la televizor. Apoi, în perioada liceului, putând să îl imit pe Caramitru, mă duceam între fete şi le recitam. Mai învăţasem acele momente vesele cu Toma Caragiu, cu Amza Pellea. Am făcut Liceul Gheorghe Lazăr, iar catedra clasei era pusă pe un fel de podium. Nu era foarte mare, dar suficient. În pauze, mă urcam pe podiumul ăla, aveam nişte fete care mă ascultau şi eu le recitam. Spuneam mereu aceleaşi chestii, dar mă ascultau mereu. Înseamnă că le spuneam bine (Râde)! Dacă nu se plictiseau să mă audă. Aşa a apărut povestea cu teatrul. Sigur, a existat şi un moment de cotitură. Când am terminat clasa a opta, taică-miu, care a fost militar de carieră, a zis să trebuie să dau la liceul militar. Am fost la o vizită medicală înainte de admitere şi am constatat că aveam o problemă de vedere. O miopie, dar care pentru regulile de-atunci nu era bine. M-au respins la vizita aia medicală. O doamnă de acolo mi-a zis „Mai veniţi o dată, că poate vede mai bine mâine“. Numai că tata, care a avut un merit senzaţional, care mă convinsese să merg la liceul militar, a zis că mai bine fac liceul în „civilie“ şi după pot să fac Academia Militară. Ăsta a fost momentul de cotitură, altfel nu ştiu dacă mai apărea povestea asta cu cariera artistică. Am început liceul la Gheorghe Lazăr, eram în clasa a zecea, în 1989, când m-am decis să fac actorie. Părinţii mei au fost un pic şocaţi, „Ce să cauţi la teatru? Noi n-avem pe nimeni acolo! E greu“.
Cum l-a supărat Cove pe Cornel Fugaru
Ai terminat Teatrul şi apoi te-ai îndrăgostit de televiziune. Cum aşa?
Am terminat teatrul în 1996, după care am fost luat şi în armată, eu am făcut armata la Caracal. După care m-am întors, am dat concurs la teatru, m-am angajat la teatrul Ion Creangă. La un moment dat, un coleg de-al meu de facultate, Ioan Batina, actor la Teatrul Odeon în prezent, mi-a spus: „Fii antent! E cineva la televiziune, Liviu Tudan“, cel care a fondat Roşu şi Negru, un om deosebit, Dumnezeu să-l odihnească, a plecat dintre noi, „face o emisiune muzicală, în care dă videoclipuri, Pop Show Nocturn se cheamă“. Era dată la 1 noaptea pe TVR, nu prea era vizionată. „Vezi că între videoclipuri face mici scenete“. Am mers acolo, am filmat o dată. Tot aşa, cu Liviu Tudan a existat o înţelegere, o compatibilitate, am lucrat cu el doi sau trei ani, până în 2000 când am început cu „Surprizele“. Acolo am căpătat dragostea asta pentru televiziune şi pentru ce înseamnă jocul cu camera, era o altă lume. Făceam tot felul de nebunii la emisiunea aia care era inovativă la vremea ei. Multe emisiuni cu farse, de exemplu, au apărut după ce eu le făcusem deja, prin 1997 - 1998.
Liviu Tudan a avut o idee senzaţională, îmi aduc aminte. Am fost la Festivalul de la Mamaia şi în timp ce o reporteriţă de la TVR îi lua un interviu lui Vasile Şeicaru sau Mădălinei Manole, eu împreună cu un coleg de-al meu, Gabriel Spahiu, actor din toate filmele româneşti de-acum, apăream acolo. El juca rolul unui cântăreţ respins la preselecţia de la Mamaia, iar eu eram impresarul lui. Intram în cadru, ca într-o piesă, „De ce nu vreţi să cântaţi şi cu acest tânăr?“. Mi-a duc aminte că peşedintele juriului era Cornel Fugaru. Nu prea ne văzuse el pe acolo. Când cineva îi lua un interviu am sărit şi noi „Domnule Fugaru! De ce nu promovaţi, domnle, tineretul în România?“. S-a supărat, saracul, atunci foarte mult şi îmi pare rău că l-am supărat. Eram tineri şi tembeli, noi încercând să facem o glumă. „Stai, domnle, cine eşti tu?“. Spahiu avea o moacă! Şi făcea şi ca nebunul! Am făcut multe chestii de început, să le spunem. Am făcut chiar şi o variantă de început pentru „Cronica Cârcotaşilor“. Pentru că ăia prin TVR nu ne dădeau studio, am luat două mese pe care le-am pus în curtea TVR-ului. Imitam un pic, la Pro TV, pe vremea aia, apăreau prezentatorii cu foile în mână, le băteau de masă (n.r. - imită gestul din postura unui prezentator de ştiri). Şi se auzea: „Din studiouri Pro TV, cutare vă prezintă nu ştiu ce!“. Şi făceam şi noi. „Din studiourile top TVR...“, doar că eram pe iarba verde din curtea TVR (Râde). A fost o perioadă foarte frumoasă aşa şi foarte creativă. Chiar puteam să facem toate trăznăile din lume. După care a fost proiectul cu „Surprize, surprize“, ca să spun cum am ajuns acolo. S-a anunţat la televizor! M-a sunat mama: „Mamă, vezi că se dă un casting, du-te!“. Când am ajuns la TVR am crezut că e miting. Era o mare de oameni! Emisiunea era pe post deja, avea un succes fabulos. „Aoleu, cât stau aici, o săptămână până să intru?“. Am fost mai mulţi colegi, dar nu am stat în ziua aia. Dar am nimerit într-o zi, am dat casting şi aia a fost.
Mai ai timp de teatru?
O bună bucată de vreme am reuşit să mă împart între Teatrul de copii Ion Creangă, pentru că acolo aveam spectacole de dimineaţa, şi emisiunile pe care le-am făcut, care erau de seară sau se înregistrau în anumite zile. Acum e un pic mai delicat pentru că „Vorbeşte lumea“ se difuzează oarecum de dimineaţă. Dar am găsit înţelegere la colegii mei, la directorii de la Teatrul Creangă. Pentru momentul ăsta sunt spectacole în care eu nu joc şi repertoriul teatrului nu are de suferit. Spectacolele pe care le făceam pe lângă, cu programul ăsta zilnic, sunt un pic mai dificil de făcut.
FOTO Arhivă Adevărul
Sunetul paşilor de militar în pragul Revoluţiei
Unde te-a prins Revoluţia?
În Bucureşti! Evident! 22 decembrie 1989! Bunicul meu, tatăl mamei mele, era internat în Spitalul Municipal pentru că avusese o problemă la fiere. Suferise o intervenţie chirurgicală. În dimineaţa aia, am mers la el la spital să îi ducem mâncare. Când am ieşit, am văzut, pe cheiul Dâmboviţei, spre exemplu, cum veneau de la Academia Militară foarte mulţi oameni în marş. În primă fază nu am înţeles ce se întâmplă. Toţi oamenii ăia urmau să ajungă în Piaţa Palatului, la fostul Comitet Central. De pe toate platformele astea industriale veneau oameni. Ţin minte că în momentul în care Ceauşescu a fugit cu elicopterul eram într-un tramvai şi am început să mă îmbrăţişez cu lumea. Victorie! Era o bucurie generalizată după ce s-a zis că a fugit Ceauşescu. Am ajuns şi prin piaţă pe la Universitate, dar fiind mai tinerel m-a luat mama de-o aripă şi mi-a zis „Hai să mergem acasă!“ (Râde). Am trăit din plin momentele astea. Apoi, când a început să se tragă, noi locuiam undeva în zona 13 septembrie şi practic eram în mijlocul unui triunghi format din Ministerul Apărării Naţionale, Academia Militară şi cea Antiaeriană. Şi pe deasupra blocului erau cartuşe, trasoare. Unele săriseră în balcon. Scara pe care noi locuiam era o scară în care toţi bărbaţii erau angajaţi în armată. Seara de 16 decembrie nu am să o uit niciodată. Era duminică. A venit un soldat la noi la uşă, care i-a spus ceva lui taică-miu. Tata s-a schimbat puţin la faţă, şi-a dus şi-a luat valiza, a zis că e o alarmă. Şi-a luat la revedere de la noi destul de straniu aşa. Mai plecase la alarme, dar lejer aşa. Pe urmă am înţeles că acel consiliu era de război. Probabil i s-a spus „Începe războiul“. Deci, eram pe o scară de blog unde erau numai femei şi copii pentru că toţi bărbaţii erau militari. În seara aia de 16 decembrie am auzit tropăind pe scări bocanci d-aia militari, care urcau şi coborau, urcau şi coborau! Asta mi-a rămas în minte. Pe taică-miu l-au anunţat între primii, după aia tot timpul se auzea tu-du-dum, tu-du-dum! După care am început să ne mai interesăm şi noi ce se întâmplă pe la Europa Liberă. Am aflat că s-a întâmplat ceva la Timişoara. După care pe 21 decembrie am trecut prin piaţă pe lângă mitingul respectiv, a început să se construiască baricada şi am dispărut de acolo.
Cum a fost copilăria ta în comunism?
A fost frumoasă, sincer acum! Eram copii, n-aveam gadget-uri dar găseam orice să ne jucăm. Îmi aduc aminte, şi asta remarc şi acum că nu se mai întâmplă. Pe vremea copilăriei mele nu exista zi în care, în faţa blocului, să nu fie cel puţin doi copii care să dea o minge de la unul la altul. Noi ieşeam în faţa blocului, ne jucam pe acolo, găseam un elastic dacă nu aveam o minge. Improvizam tot felul de jocuri. N-am resimţit o mare constrângere în perioada aia pentru că eram copil şi nu luam în seamă. Ce reţin şi asta ne marchează pe noi ca naţie: duplicitatea! La şcoală se spunea un lucru, că partidul face, că partidul drege, că Ceauşescu e cel mai bun! La televizor la fel, cel mai iubit fiu. Oamenii cu care te întâlneai, familia îţi spuneau: „Băi, e rău! Nu e bine. Dar nu trebuie să zicem asta. Noi una gândim şi alta trebuie să spunem!“. Din păcate, duplicitatea asta în care unii au trăit, alţii au crescut şi alţii s-au format a lăsat urme mari şi astăzi.
Dar pentru tine nu conta, tu voiai să fii şoferul autobuzlui 178.
Da! (Râde) Dacă voiam să merg cu autobuzul şi spuneam şi „Luceafărul“, cum să nu vreau! Mi se părea interesant să fii şoferul autobuzului, să stea toată lumea după tine.
Cove putea să moară dacă nu era atent
Ce valori ai preluat de la părinţii tăi? Tatăl tău era în armată, mama avea înclinaţie spre literatură.
Mama avea înclinaţia asta, dar a făcut contabilitate până la urmă (Râde). Nu ştiu dacă am preluat de la ai mei sau aveam în mine, dar întotdeauna mi-a plăcut disciplina, un sistem în care lucrurile să fie bine puse la punct. Uite, e un paradox. Deşi televiziunea pare o lume liberă ea are foarte multe reguli. Totul e strict şi precis. Tu ai o marjă în care poţi oscila, dar în principiu lucrurile sunt destul de clare. Deşi, privind la televizor ţi se pare că nu e nicio regulă. La fel şi în teatru! Oamenii ăia joacă pe scenă, dar e un joc cu reguli. Şi când eşti copil, joci un joc care are reguli, dacă nu le respecţi nu se mai înţelege nimic din jocul respectiv. Chestia asta cu disciplina mi-a rămas şi de la ai mei, care au avut o viaţă ordonată. Mi-a mai rămas de la ei ideea asta de familie unită. Familie care se adună duminica la masă. Masa de prânz de duminică e cu toată familia. Asta se ţine în familia mea de pe vremea când trăiau bunicii mei, ne întâlneam şi petreceam timp împreună. Chiar dacă în restul săptămânii fiecare avea treburile lui. În comunism se lucra şi se învăţa şi sâmbăta. Doar duminica aveam liber şi de-aia era ziua în care ne întâlneam. Lucrul ăsta încerc să îl păstrez şi astăzi şi duminica să mă întâlnesc cu copiii mei, cu părinţii mei, cu familia, cu sora mea şi fetiţa ei. Să stăm cât mai mult posibil. Şi de sărbători, iarăşi. Încercăm, pe cât posibil, să stăm împreună.
Părinţii au fost mai riguroşi cu educaţia ta?
Exista rigurozitatea vremurilor respective. Părinţii mei nu au fost mai exigenţi decât era cazul. Plus că eu am fost şi un copil destul de năzdrăvan aşa. Acum m-am mai cuminţit, dar uitându-mă la copiii mei (Râde) îmi dau seama cum eram şi eu. Imaginează-ţi că am făcut toate nebuniile posibile. Am distrus lucruri în casă, părinţilor mei le-am creat nenumărate probleme. Ar fi trebuit, dacă erau mult prea riguroşi, să îmi facă ceva. Să îţi povestesc o fază. Ne mutasem într-un apartament şi părinţii mei făcuseră credit pentru mobilă şi ce era nevoie în apartamentul respectiv. Era o mobilă de bucătărie, un corp de bază şi un altul pus deasupra celui de jos. Căutam dulciuri pe acolo. Maică-mea le ascundea, abia se găseau, eu eram destul de mâncău când eram mic şi ca să nu le mănânc pe toate le punea de-o parte ca să avem şi pentru mai târziu. Şi eu căutam tot timpul peste tot! Imaginează-ţi că m-am cocoţat pe mobila aia, am sărit în lateral, şansa mea, pentru că acel corp de deasupra s-a prăvălit şi totul s-a făcut praf! Nu mai zic de veselă şi ce era pe el. S-a ales praful de tot! Părinţii mei au trebuit să plătească rate pentru o mobilă care nu mai era. Înţelegi? (Râde) Când aveam câte un aparat de radio îmi plăcea să îl desfac, se alegea praful! Mergeam cu el la depanator. „Domnle, nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Nu ştiu cum să îl repar, s-a stricat“, ne zicea (Râde). Îmi plăcea să sar. Nu avem locuri speciale ca acum şi săream în pat. Iar paturile pe vremea aia erau cu arcuri, care se stricau. Am fost un copil năzbâtios aşa. Sigur că existau reguli care erau încălcate de mine (Râde). Dincolo de asta nu a exista o rigoare. Părinţii mei au încercat şi au reuşit să îmi ofere o copilărie superbă.
Coleg cu Dinu Pescariu şi Nana Falemi
Cum ţi s-a părut la şcoală?
Liceul, cimitir al tinereţii mele, cum spune şi poetul... (Râde) Am făcut Liceul Lazăr, care este situat lângă parcul Cişmigiu, un bun prieten de-al nostru, cel care ne-a însoţit gândurile multă vreme (Zâmbeşte). Am prins liceul în două părţi: prima înainte de Revoluţie şi partea a doua după Revoluţie. În prima parte, Liceul Lazăr e aşa ca un fel de Bastilia, adică are o singură intrare şi o curte interioră. Intrarea aia se încuia, nu mai puteai să pleci după ce ai intrat. De chiulit nu prea aveai unde că erau nişte spaţii unde puteai fi văzut. Nu m-am omorât cu chiulitul dar mai pierdeam câte-o zi, o oră (Zâmbeşte). Dar îmi plăcea la şcoală, îmi plăcea să merg, să mă văd cu colegii mei, să petrecem timp împreună. Am şi avut şansa unor colegi celebri, dar atunci nu erau aşa de cunoscuţi. Am fost coleg cu Dinu Pescariu, cu Nana Falemi, fotbalistul, şi cu fratele lui, Nomi. Nişte oameni frumoşi, cu care m-am înţeles bine. Ne şi plăcea să învăţăm, eram genul ăla de copii care făceau şi năzbâtii, dar care se ţineau şi de şcoală. A fost o perioadă frumoasă. Când am descoperit plăcerea de a le spune altora poveşti, poezii sau momente vesele am văzut că fetele mă ascultau. Băieţii mai puţin, „Hai, bă, lasă-ne! Iar ne zici asta? Iar spui gluma asta?“. Dar la fete să ştii că mi-a prins bine.
De ce nu ai continuat să faci rugby?
Rugby am făcut până în Revoluţei. După Revoluţie, a fost o perioadă tulbure pentru toată lumea, în toate domeniile. Clubul Olimpia la care am făcut eu rugby se unise cu un club, erau două echipe. Începusem şi liceul, îmi era destul de greu, învăţam cumva chiar când erau antrenamentele. Mi-a fost greu să mai merg la antrenamente, ca să prind echipa. Uşor, uşor a trebuit să abandonez. Nu ştiu ce carieră aş fi putut să fac atunci, acum poate că e cazul. Dar pe vremea aia şi după Revoluţie nu se întrezăreau oportunităţi.
Tot fotbalul e la putere.
Da, a este, din păcate. Dar am avut colegi cu care am jucat şi care au excelat, Mavrodin, care a fost la naţională, a jucat în Franţa. De-a lungul vieţii m-am întâlnit cu mulţi oameni care au performat, artişti sau sportivi cunoscuţi.
Se spunea la un moment dat că ai o colecţie impresionantă de blugi.
Nu! A fost o chestie la un moment dat... cred că s-a şi exagerat. N-am fost un colecţionar. I s-a părut interesant cuiva când am zis că am mai multe perechi şi a zis că am o colecţie. Dacă vrei să îi zici colecţie, e OK (Râde).
Cenaclul de la Sibiu
Dar îţi place să citeşti, iar una dintre cărţile tale preferate e „De veghe în lanul de secară“.
Ei! Da, bine, lecturile adolescenţei. Iarăşi, şi aici e o mare problemă. Am constatat şi încerc să fiu cât se poate de sincer. Din păcate ne cam îndepărtăm de cartea tipărită, poate mai aruncăm un ochi pe screen (n.r. - ecran) şi ajungem să citim din ce în ce mai puţin. Poate, mă rog, şi calitatea a scăzut un pic. Hai să îţi spun ceva interesant. Eram într-o seară cu o prietenă de-a mea, am fost în vizită la părinţii ei undeva în afara Bucureştiului, pe la Sibiu. Era seară, ne uitam la televizor şi s-a oprit curentul. Când nu am mai avut ce să fac, am aprins o lumânare şi stând acolo am început să vorbim iar dintr-una în alta am început să spunem poezii. Am început să povestim! Ca un mic cenaclu! Atunci mi-am dat seama, dacă renunţi la toate lucrurile astea care te perturbă e totul mai bine. Atunci oricum nu existau smartphone-uri şi nu puteai să faci atât de multe cu un telefon. Mi-a plăcut cât de mult am putut să vorbim, să ne aducem aminte, cum ne-am dat seama că unele lucruri nu le mai ţinem minte. Dacă nu faci acest exerciţiu al memoriei, uiţi! Chiar eu, deunăzi, stăteam şi mă gândeam că ştiam atât de multe poezii, iar acum nu le mai ştiu întregi, ci doar frânturi. Trebuie să le recitesc ca să mi le amintesc. Nici nu am mai avut ocazia să le spun pentru că, din păcate, versurile pot părea desuete în ziua de azi. „Auzi, hai, tataie, lasă-ne cu poezia... (Râde)“. Pui o poză mai bine! Un emoticon! Noi acum vorbim prin emoticoane. Mi-a fost greu şi încă îmi e să înţeleg multe mutre de acolo. Dacă cineva îmi trimite un emoticon îl întreb: „Nu te supăra, ce ai vrut să spui cu asta? E de bine, e de rău că nu înţeleg?“. Exceptând emoticoanele clasice, cu plâns, râs şi aşa mai departe.
„Nu am făcut nimic de care să îmi fie ruşine“
Spuneai la un moment dat că nu se ştiu foarte multe despre tine. Ce ascunzi?
Nu ştiu în ce context am spus treaba asta. Nu sunt un tip ascuns, ba din contră, sunt un tip deschis. Sigur, anumite lucruri care ţin de viaţa mea particulară am preferat să le ţin departe. Mi se pare important să existe şi ceva al tău, un tărâm în care lumea să nu intre pentru că nu toţi oamenii sunt de bună credinţă, oricât am vrea noi să spunem asta. Sunt şi oameni care intră cu bocancii în viaţa personală. Dar nu cât să mă afecteze pe mine, ci pe cei din jurul meu. Eu mi-am asumat rolul ăsta public, atunci când cineva are o părere negativă despre mine, asta e, o accept şi merg mai departe. Dar atunci când cineva care nu te-a cunoscut niciodată exprimă o părere despre familia ta, oameni care nu au nicio vină că îţi sunt alături, atunci e deranjant. Am preferat să îi ţin departe de atenţia presei. Am preferat ca unele lucruri să rămână pentru mine. Nu sunt un tip secretos, nu am nimic de ascuns, nu am făcut nimic de care să îmi fie ruşine, chiar dacă nu am făcut cele mai bune lucruri de pe lumea asta. Orice om e „suspus“ greşelii, cum ar zice cineva (Râde). Asta a fost viaţa mea, asta am considerat că trebuie să fac la momentul respectiv. Sunt OK cu tot ce am făcut până acum şi Doamne ajută să pot face multe lucruri de-acum încolo.
„Suntem prizonierii unor mentalităţi dobândite în anii de comunism, de care e greu să scăpăm“
În România urmează nişte alegeri importante. Ca om şi ca artist cum vezi viitorul după acest moment, mai ales pentru copiii tăi?
Nu ştiu dacă viitorul are legătură cu aceste alegeri. Or să fie acestea şi altele. Mi-e greu să generalizez şi să zic că nu va fi un viitor bun. Nu ştiu cum va fi viitorul. Pentru oamenii tineri, perioada pe care o trăiesc este cea mai frumoasă. Atunci când eşti tânăr, indiferent de ce e în jurul tău, că e cenzură, comunism sau democraţie, că ai doi lei sau 200 de milioane, viaţa e frumoasă! Pentru că eşti tânăr! Nu ştii niciodată şansa fiecăruia dintre noi. Aduci un copil pe lumea asta, încerci să îi oferi atât cât poţi tu, dar nu ştii niciodată care este destinul lui, care este şansa lui. El poate să aibă o şansă şi să se ducă unde nici cu gândul nu gândeşti. Indiferent de ce se întâmplă în climatul socio-economico-politic. Sau poţi să faci toate eforturile din lume şi acel copil să nu izbândească. Revenind la sistemul politic. Din păcate nu suntem în cea mai fericită etapă. Tocmai pentru că sunt foarte multe reminişcenţe din trecut, tocmai pentru că e nevoie de timp pentru ca lucrurile astea să fie curăţate, să se schimbe generaţii şi mentalităţi. E un proces destul de anevoios. E un proces care ne va consuma, pe mine, tinereţea mea a fost consumată de treaba asta, probabil şi senectutea (Râde).
Da, pentru că suntem prizonierii unor mentalităţi dobândite în anii ăia, de care e greu să scăpăm. În armată, când am făcut eu, se zicea: „Domnle, noi nu furăm, noi completăm!“. Adică faptul că îi luai bocancii altuia de acolo ca să îţi fie ţie bine nu părea aşa o mare dramă. Genul ăsta de mentalitate, „Lasă, mă, ce? Dacă eram eu acolo nu luam? Nu furam şi eu?“, ne consumă. Zicala românească: „Bagă mâna, dar până aici (n.r. - arată spre încheietura mâinii), nu până la cot. Dacă lucrezi cu miere te lingi pe degete“. Astea fac parte dintr-un mental al nostru. Noi până nu o să scăpăm de mentalitatea asta nu o să ne schimbăm. „Băi, când lucrezi cu miere nu te atingi de ea!“. „Hai, bă, am luat şi eu un pic“. Aşa se comportă omul care ajunge la putere. Iar noi zicem: „Dacă ajungem la putere şi eu făceam la fel“. De-aia nu îi condamnăm foarte tare pe oamenii ăştia. Vorbesc de generaţiile care au prins perioada comunismului. Speranţa mea este în generaţiile tinere care vin din urmă, care nu vor mai accepta compromisul, pentru care hoţia şi corupţia nu sunt normale, pentru care a trăi urât nu este normal sau să ne batem joc unii de alţii. Am prins vremea în care mergeam la alimentară şi dacă doamna vânzătoare avea chef să îmi dea o bucată bine, dacă nu, nu! „Aş vrea bucata aia!“. „Hai, domnle, iei ce îţi dau eu nu ce vrei tu!“. Eu m-am întâlnit cu situaţia asta. Dacă acum e o doamnă drăguţă la alimentară ţi se pare extraordinar. Când ar trebui să fie o normalitate ca noi să fim drăguţi şi să comunicăm unii cu alţii. Generaţia tânără are şansa asta pentru că nu sunt contaminaţi de gândirea asta. Acum depinde şi de părinţi, că aia ar putea să îi contamineze. Dar, în principiu, ei s-au născut în lumea asta liberă, încep să cunoască nişte drepturi, au acces la internet, au acces la lumea largă. Văd concret ce se întâmplă peste tot, înţeleg că nu trebuie să fie aşa. Că au drepturi. „Sunt cetăţean european şi am drepturi“, vorba unei reclame. Drepturi pe care ar trebui să ni le respectăm unii altora.
Se încarcă comentariile...
