INTERVIU Corina Caragea, prezentatoare TV: „Nu mi-am propus să ajung la Pro TV. Costi Mocanu a aşteptat un an să accept oferta“
0
Corina Caragea (35 de ani) a povestit cum a ajuns la pupitrul ştirilor sportive de la Pro TV în urmă cu 13 ani, după ce primul său contact cu televiziunea a fost ca dansatoare la „Surprize-Surprize“. Prezentatoarea a povestit şi cum au afectat-o neadevărurile speculate de presa tabloidă legate de realţiile sale cu diverşi bărbaţi celebri.
Adevărul: Cum este să fii o femeie frumoasă într-un domeniu care aparţine mai mult bărbaţilor?
Corina Caragea: În primul rând, asta cu frumuseţea este o treabă relativă, fiecare cum vede şi să ştii că da, la noi în redacţie, majoritatea colegilor sunt bărbaţi, dar am şi fete şi se pricep foarte bine. Nu cred că mai trăim vremurile alea în care doar bărbaţii se uită şi se pricep la fotbal şi femeile gătesc. Eu chiar nu am simţit o prejudecată din partea colegilor. Cât despre cei de acasă, când am plecat pe drumul ăsta mi-am asumat că o să fie şi laude, şi critici.
Tu cu ce critici te-ai confruntat de-a lungul timpului?
Cu multe, în egală măsură cu complimentele. Sunt foarte bune, constructive, dar câteodată te mai şi întristează. Mă ating răutăţile gratuite ale oamenilor care nu mă cunosc şi se iau după nişte prejudecăţi. E mai urât atunci când îi afectează pe cei dragi mie, pentru că eu într-un fel m-am obişnuit după atâţia ani. Poate la început mă mai clătinau, dar acum le iau cum sunt şi mă gândesc că poate şi eu dacă eram de acasă poate aş fi alunecat pe panta asta să arăt cu degetul. Asta e firea omului, toţi suntem aşa.
Cum decurge o zi de muncă? Câtă muncă depui înainte de a apărea pe micile ecrane?
Nu e niciodată la fel ziua mea. Eu lucrez în ture. Săptămâna asta este săptămâna mea de redacţie, asta înseamnă că nu prezint, ci scriu, merg la montaj, particip la şedinţa de sumar, caut subiecte. Încep la 12.00 şi termin programul la ora 20.00. Săptămâna trecută am prezentat jurnalul de seară, iar săptămâna viitoare voi prezenta ştirile de dimineaţă. Mă trezesc la 4.30 şi vin la muncă, dimineaţa eu mă ocup de tot ce se întâmplă peste noapte – meciuri, evenimente – merg la montaj, dau titluri. De la bun început, şeful meu mi-a zis: „Tu trebuie să ştii să faci tot ce fac şi colegii tăi, să poţi în orice moment să îi ajuţi“. Şi, hai să fim realişti, în meseria asta n-o să fii forever young (trad.- mereu tânăr) şi la un moment dat sigur vei trece în spatele camerelor şi trebuie să te descurci în orice postură. Plus că atunci când eşti la jurnal te şi ajută faptul că ai petrecut toată ziua printre acele ştiri, le ştii, altfel transmiţi şi altfel te comporţi şi când îţi pică prompterul, pentru că se întâmplă.
FOTO Pro TV
Te vezi jurnalistă toată viaţa?
Da şi dintotdeauna m-am văzut aşa. Nu m-am văzut dintotdeauna în faţa camerelor, asta a fost o întâmplare, dar în jurnalism da, chiar din liceu. Făceam colecţie de ziare, de reviste, în unele apar acum pe coperţile lor (Râde).
Pe cine admirai atunci?
Pe Mihaela Rădulescu, voi avea în curând un interviu cu ea pe blog, şi pe Andreea Marin. Din fericire, mulţi se regăsesc şi acum, cei valoroşi au rezistat.
Când a început pasiunea ta pentru sport?
De mică, părinţii mei m-au dat la diverse sporturi pentru că au înţeles importanţa lui - să te dezvolţi într-o echipă, nu mai zic că te ajută fizic şi psihic, să ai o disciplină. Nu am făcut sport de performanţă, însă am trecut pe la volei, baschet, la înot, dar aici nu s-a lipit nimic de mine (Râde). Faptul că am ajuns într-o redacţie de sport a fost alegerea unui fost şef care aşa m-a văzut el – „Tu te potriveşti la sport“. Eu am dat un casting pentru prezentator de ştiri. Nu ştiu cum a ajuns la concluzia asta, poate şi pentru că eram foarte tânără, aveam 22 de ani.
Te-a încântat ideea?
Da, mi s-a părut distractiv şi m-am înţeles foarte bine şi cu colegii din prima. Şi aici, la Pro TV, m-am înţeles foarte bine cu colegii de la sport. Ştii că spuneai tu că asta e o lume a bărbaţilor, cei mai buni prieteni de-ai mei sunt bărbaţi. Nu cred în zicala aia că între un bărbat şi o femeie nu poate exista prietenie. La mine nu s-a pus niciodată problema asta.
Care este sportul tău preferat şi de ce?
Baschetul, dar nu ştiu de ce. L-am practicat şi eu când eram mai mică, la nivel de amatori, şi mă uita Dumnezeu prin sala de sport jucând baschet tot cu băieţii. De cele mai multe ori eram singura fată sau mai era una.
În copilărie, obişnuiai să mergi cu tatăl tău la meciuri?
Nu, deloc. Părinţii mei nu erau pasionaţi de sport. Munceau să ne crească, cum erau vremurile.
Când ai început să mergi tu la meciuri?
Odată cu job-ul. Apoi am început să merg şi în timpul liber. Şi în facultate mergeam, pentru că am făcut practică tot într-o redacţie de sport.
Un meci care ţi-a rămas în suflet, la care ai stat cu sufletul la gură?
La finala Ligii Campionilor, era Chivu pe teren şi, fiind român, simţeam aşa o mândrie, mai ales că a şi câştigat Inter Milano atunci, în 2010. Plus că e vorba de finala Ligii Campionilor, e visul oricărui om care lucrează în domeniul ăsta şi nu numai să fie acolo. A mai fost la meciul Steaua-Rapid, când a fost celebrul scandal „Bricheta“ şi ţin minte că am plecat mai devreme, mi-a fost frică, pentru că începuseră să zboare scaune pe lângă mine. Nu îţi închipui că am stat la VIP. Toate meciurile care mi-au rămas în minte sunt cele pe care le-am văzut pe scări, pe unde am apucat şi eu un loc, acolo e atmosfera.
Unde ai copilărit?
În Bucureşti, în cartierul Militari. A fost o copilărit trăită în faţa blocului, că aşa erau vremurile atunci, nu ştiu cum mai sunt acum. Plângeam când mă chema mama în casă. Erau toate jocurile acelea: Frunza, Şotronul, Coarda, Elasticul, De-a v-aţi ascunselea… Şi toate vacanţele mele erau la ţară, aveam şi acolo o gaşcă şi bucata aia de copilărie mi-e mult mai aproape de suflet, pentru că ştii cum e la bunici… eşti răsfăţat, ai libertate. Mergeam cu vaca la păscut, stăteam cu prietenii mei puii, porcii şi ce mai avea mamaie pe acolo.
Erai mai băieţoasă sau te jucai cu păpuşile?
Nu prea aveam păpuşi, poate pentru că la ţară aveam alte „jucării“. Noi fiind şi o familie de mijloc, în vremea comunismului, nu primeam aşa multe jucării.
Cu ce se ocupau părinţii?
Tata lucra într-o fabrică şi mama lucra la spital.
La Revoluţie aveai în jur de 7 ani. Cum îţi aminteşti tu acest capitol?
Eram la bunici, n-am fost în Bucureşti să simt în vreun fel. Ştiu că mi s-a prelungit vacanţa, ceea ce a fost minunat. (Râde) Nu m-a afectat în niciun fel.
Tu n-ai resimţit în nicun fel lipsurile din perioada aia?
Nu le vedeam ca pe nişte lipsuri, poate şi pentru că nu puteam să fac o comparaţie. În jurul meu toţi erau aşa. Atunci când ai trăit şi altfel, te gândeşti, da, dar atunci toţi eram cam la fel. Ştiu doar că de mică îmi doream să călătoresc şi oricine venea din străinătate îl rugam să-mi aducă şi mie o revistă, o gumă de mestecat, orice, dacă era diferit. Cred că eram prea mică să am astfel de griji.
Lumea te-a remarcat şi pentru zâmbetul tău larg şi înţeleg că te caracterizează şi dincolo de camerele de luat vederi. Care sunt lucrurile care îţi întreţin optimismul?
Îmi vine natural, nu fac ceva anume pentru lucrul ăsta. Sunt un om normal, am probleme ca toată lumea, dar probabil că nu mă încarc inutil, nu-mi irosesc energia şi timpul pentru lucruri care sunt trecătoare sau nu-mi folosesc.
Puţini oameni ştiu despre tine că la început ai fost dansatoare în echipa de balet de la „Surprize-Surprize“ (2003). Cum ai ajuns acolo?
La „Surprize-Surprize“ am ajuns printr-un casting. Pur şi simplu îmi doream foarte mult să lucrez într-o instituţie de presă şi atunci profitam de orice oportunitate venea. Am auzit de castingul ăsta: „E pentru balet“ – „Ok, o să învăţ să dansez atunci. (Râde) Orice, numai să ajung acolo şi să văd cum e în culisele unei emisiuni“. Mă plimbam pe acolo pe holuri, băgam capul în toate studiourile să văd ce se întâmplă, mai mergeam pe la fete prin redacţie. N-am stat mult, au fost doar trei luni, pentru că am auzit de castingul celălalt, la Realitatea TV.
Eşti absolventă a facultăţilor de jurnalism şi relaţii publice. Ce te-a atras mai mult spre jurnalism şi nu spre PR?
Aşa a fost să fie. Îmi place ce fac acum şi n-am mers spre PR, cu toate că mi-a plăcut foarte mult facultatea şi în continuare îmi place să citesc despre asta. Însă cum n-am experienţă în domeniu şi aici mi-e OK, nu m-am gândit ce ar fi să o iau de la zero în altă parte.
Unde te vedeai atunci când ai ales facultatea?
Nu m-am gândit. Eu voiam să lucrez într-o redacţie. Îmi plăcea jurnalismul de investigaţie, dar am luat pur şi simplu ce a venit, nu mi-am propus, de exemplu, să fiu o Andreea Esca. Nu mi-am propus nici să ajung la Pro TV. Nu sunt genul ăla de om care îşi pune ceva în minte. Mi-a plăcut în televiziune poate şi pentru că s-a ivit acea ocazie cu „Surprize-Surprize“ şi mi-a plăcut lumea asta. Dar asta nu înseamnă că dacă aş fi văzut un anunţ la un ziar nu m-aş fi dus. Nu mi-am propus să ajung prezentator la cea mai bună televiziune, ci să fac ceva ce-mi place.
Povesteai că atunci când ai primit un telefon de la Pro TV şi ţi s-a făcut propunerea de angajare, ai crezut că este o glumă şi ai închis de trei ori? De ce ţi s-a părut imposibil?
Da, eu mă uitam de acasă la Pro TV şi mi s-a părut ciudat să mă sune pe mine? De unde şi până unde? Pur şi simplu am crezut că e o glumă şi că e unu care se dă drept Costi Mocanu. Mă sunau şi pe mine tot felul de oameni, fiind deja pe sticlă. N-am crezut poate şi pentru că nu m-am gândit că aş putea fi eu în aria lor interes. Nu mă gândeam aşa departe. De abia mă angajasem la Realitatea, eram destul de ataşată de colegii mei de acolo şi nu mă bătea gândul să plec.
Şi, totuşi, cei de la Pro TV te-au aşteptat un an. Ce te-a făcut să refuzi oferta aceasta la care majoritatea jurnaliştilor visează?
Da, asta da ambiţie. (Râde) Eu nicio decizie nu o iau pe moment. Întotdeauna stau şi cântăresc, pe toate le calculez. Plus că mă simţeam bine acolo unde eram şi cumva datoare pentru că era primul meu job în domeniu. Era o schimbare prea bruscă pentru mine atunci. Dar Costi m-a aşteptat şi când am fost eu pregătită am făcut pasul.
S-a mai scris că ai refuzat la un moment dat apariţia în revista Playboy.
Nu, nu a ajuns la mine nicio ofertă.
Spui despre tine că eşti o femeie conservatoare, constantă. Acest lucru te-a făcut să ratezi anumite şanse în viaţă, să nu-ţi asumi riscuri?
Da, şi uneori m-am gândit, de ce să fiu ipocrită, că poate am fost cam fraieră, dar apoi mă gândesc că pentru mine Dumnezeu le-a aşezat întotdeauna aşa cum trebuie, atunci când trebuie. Şi poţi să te gândeşti: „Dar ce-ar fi fost dacă mergeam cu un an înainte?“. Nu, poate chiar nu eram pregătită atunci şi asta a fost traiectoria mea şi a fost mai bine aşa.
Odată intrată în lumina reflectoarelor, lucrurile se schimbă şi viaţa personală începe să aibă de suferit. Cum ai suportat tu acest şoc?
La început, au fost câteva momente cu impact. A fost ciudat, aveam şi o vârstă destul de fragedă, nu aveam maturitatea şi experienţa de a le privi detaşat. Mergeam cu tramvaiul şi aveam impresia că se uită toată lumea la mine şi că toată lumea a citit ziarul ăla. Dar de fapt nu era aşa, oamenii au şi alte griji decât să vadă ce face Corina Caragea. (Râde)
Ai plâns vreodată din cauza asta?
Nu sunt genul aşa dramatică, sunt destul de echilibrată, dar nu e plăcut să citeşti că tatăl tău e, de fapt, iubitul tău. Am citit odată că: „De la «Surprize-Surprize» o lua iubitul ei în vârstă, căsătorit, cu doi copii“. Şi era tata, da, surpriză, e căsătorit cu doi copii. (Râde)
Ce te face să fii atât de discretă legată de viaţa personală? Bănuiesc că intrând în această lume te aşteptai ca fanii să fie curioşi şi să-şi dorească să ştie mai multe despre viaţa ta.
Când am intrat în domeniul ăsta nu m-am gândit. Eu şi înainte să fiu persoană publică nu eram genul să flutur în faţa oamenilor fericirea sau problemele, să mă plâng sau să atrag atenţia asupra mea în vreun fel.
Acum te mai deranjează?
Depinde de lucruri. Mă întristează mai mult când îi afectează pe cei din jurul meu, că ei nu au nicio vină. S-au mai obişnuit şi ei, dar unii încă mai cred ce se scrie. Mă mai deranjează când vin prietenii şi mă întreabă dacă e adevărat, dar ne amuzăm împreună apoi. Asta e, vine la pachet, asta am înţeles de-a lungul timpului.
Acum, de exemplu, presa tabloidă scrie că urmeză să te căsătoreşti. Cum comentezi aceste zvonuri?
Nu le comentez. De-a lungul timpului am citit o grămadă de lucruri despre mine şi m-am gândit cum ar fi să stau să comentez de fiecare dată. Mi-aş pierde timp, energie.
Ai spus într-un interviu că „Întotdeauna mi-am ales iubiţii din rândul oamenilor care nu au legătură cu celebritatea. Am căutat să fie un om normal. Să-mi pot păstra picioarele pe pământ.“ Aşa reuşeşti să rămâi cu picioarele pe pământ?
Când eşti în lumina reflectoarelor, eşti complimentată şi oamenii îţi scriu că te iubesc şi îţi trimit cadouri, există riscul să te ia puţin valul. Şi atunci vreau să am un echilibru.
Ştim că nu ne prea alegem de cine să ne îndrăgostim. Ai făcut o regulă din asta, un principiu de viaţă?
Nu, nu e o regulă, aşa s-a întâmplat de fiecare dată. Deci, Brad Pitt, dacă vrei să mă cauţi, hai că fac o excepţie! (Râde)
Ţi s-a întâmplat să placi sau să fii plăcută de o persoană publică, dar să renunţi din principiu?
Nu, în niciun caz.
Care sunt lucrurile care te definesc?
Cred că educaţia de acasă este o bază pentru oricine. Sunt aşa cum m-au crescut ai mei, după cum vezi, să fiu discretă, să muncesc şi să îmi placă ceea ce fac, să fiu cinstită cu mine şi cu ceilalţi şi să fiu eu însămi, pentru că în ziua de azi mulţi încearcă să fie altcineva. Încerc să fiu eu chiar dacă nu sunt omul perfect, măcar nu încerc să joc perfecţiunea, fericirea sau alte calităţi. Cred că de acasă am învăţat să fiu discretă, dacă stau bine să mă gândesc. Nici ai mei nu sunt genul care să se laude, să iasă în faţă.
Dacă ar fi să te gândeşti la nişte defecte, care ar fi?
Mi s-a zis şi ştiu că sunt încăpăţânată şi cred că sunt uneori prea conservatoare. În rest sunt perfectă (Râde). Nu ştiu, sunt şi eu un om normal. Azi m-am trezit la 10, deci sunt leneşă (Râde).
Dar sunt şi zile în care te trezeşti la 4.
Da, într-un fel mă deranjează că oamenii de acasă nu ştiu ce e şi în spatele camerelor. Ajung să se gândească: „Ia uite, mă! Fata asta sigur e plină de bani, lucrează 10 minute pe zi, vine şi se machiază, se coafează, apare la televizor, mamă, ce job are!“ şi cea mai importantă „E toată ziua în vacanţă!“. Eu apar aproape în fiecare zi la televizor, dar există oameni, ce teoretic mă urmăresc şi mă şi plac, care mă întreabă pe pagina mea de Facebook: „Dar când te întorci la ştiri?“. Păi sunt deja de o săptămână. Oamenii cred că sunt mereu plecată în vacanţă şi arunc cu banii. Nu, muncesc pentru banii ăia de vacanţă, plec atunci când am şi eu concediu legal, 21 de zile ca toţi oamenii, în weekenduri atunci când nu muncesc, de sărbători atunci când nu lucrez. Cred că le-am intrat cumva în familie şi li se pare că sunt de-a casei. Recunosc, eu postez foarte multe poze din vacanţă şi le scot aşa câte un pic -câte un pic.
Una dintre marile tale pasiuni este călătoritul, despre care scrii pe blogul tau. Ce ai observat, de-a lungul călătoriilor tale, despre alte popoare, în comparaţie cu cel român?
Mi-am dat seamă că aceste călătorii sunt o formă de învăţare şi niciun manual nu te poate învăţa atât de multe. Bineînţeles, dacă nu stai tot timpul la hotel de 5 stele, all inclusive. Am învăţat că noi, românii, obişnuim să ne plângem foarte mult: că suntem săraci, că nu avem infrastructură, etc. Nu, sunt ţări mult mai sărace şi am mai învăţat că nu e niciun popor perfect, nicio ţară perfectă. Şi România este foarte frumoasă şi plină de atuuri, aşa cum sunt şi celelalte, doar trebuie să le vezi. Eu am călătorit foarte departe şi, indiferent cât de frumos a fost, de fiecare dată m-am bucurat când am ajuns acasă.
Ce destinaţii ţi-au plăcut cel mai mult?
Barcelona îmi place cel mai mult din cele apropiate şi Bali din cele îndepărtate.
Povesteşte-ne ceva care te-a impresionat foarte mult într-una din călătorii.
O întâmplare recentă din Bali. Ploua foarte tare şi ne-a chemat o familie în casă, la adăpost. Erau foarte drăguţi, zâmbitori, senini, cu toate că dacă ne uitam în jur erau foarte săraci. Mi-era jenă să mă şi uit la telefonul meu, să văd cât este ceasul. Erau săraci cum erau mulţi oameni de acolo, dar nicio secundă nu cereau, nu se plângeau, erau fericiţi cu ce au. Iar data trecută când am fost în Bali, m-a impresionat ghidul. L-am întrebat: „Tu eşti ghid şi cunoşti foarte mulţi oameni din toate colţurile lumii, nu te-a tentat niciodată să pleci din Bali?“ Şi a zis: „Nu, sunt foarte fericit aici. Sunt convins că e foarte frumos în ţara ta, dar e OK aici. Suntem patru oameni care mergem pe un scuter, că nu ne permitem mai mult, dar sunt fericit aici“. Şi aşa şi părea.
Te-ai lovit vreodată de reacţii nedorite atunci când ai spus că eşti româncă?
Nu ştiu dacă nu cumva şi noi exagerăm. De exemplu, mi s-a întâmplat în Italia să vreau să închiriez o maşină. Au zis „Da, sigur, aveţi cheia 500?“ - „Da, avem“ - „Ok“. Am scos permisul au zis „Nu“- „De ce?“ - „Nu mai avem“. Evident că eu m-am gândit prima oară că poate pentru că sunt din România, dar nu am dovada şi poate omul chiar nu mai avea. Şi, până la urma, asta ar trebui să fie problema lor, nu a mea. Eu ştiu că nu aş fi furat maşina, dar ei au pierdut nişte bani, că eu m-am dus la cel de lângă şi am închiriat de acolo.
Care este cea mai mare lecţie de viaţa pe care ai primit-o până acum?
Am colaborat cu Hope and Homes for Children, cu Hospice Casa Speranţei şi atunci când am interacţionat cu oamenii de acolo, mi-am dat seama că lucrurile pentru care eram eu supărată sunt nimic pe lângă ce probleme au alţi oameni. Îmi amintesc când am fost odată la Baia Marea, la jocurile de iarnă ale copiilor de acolo şi m-a şocat faptul că aveau foarte multă dragoste de oferit. Mă strângeau în braţe aşa de tare... A fost un moment trist la sfârşitul zilei, când ne-am despărţit, pentru că nu mă aşteptam. Copiii aceia de asta aveau nevoie, de dragoste, dar noi uităm, ne luăm zi de zi cu tot felul de probleme şi uităm ce e important, luăm de gratis ceea ce avem. Cred că îţi mai trebuie câte un şoc câteodată, să îţi dai seama. Mă bucur că din poziţia mea pot să mobilizez oameni şi să ajut pe partea asta.
Care este cel mai mare vis al tău?
Din fericire, tot ce mi s-a întâmplat, mi s-a întâmplat pur şi simplu, nu pentru că mi-am plănuit. Să nu înţelegi că îţi pică din cer, dar atâta timp cât eu m-am ţinut de principiile mele, am învăţat, am muncit, a mers bine. Nu am avut un vis. Nu mă visam Andreea Esca, nu mă visam nici Corina Caragea. (Râde) Îmi doresc să fiu fericită, împăcată cu mine şi să îi fac fericiţi şi pe cei din jurul meu, atât cât îmi stă în putere.
Toate fetele se întreabă ce faci pentru a avea un păr aşa frumos şi sănătos. Care e secretul tău?
Nu mă dau cu nimic pe păr, aşa m-a făcut mama, nu am vreun merit. Îl îngrijesc, da, şi am grijă să nu îl decolorez, să nu îl atac cu tot felul de produse de styling în exces, pentru că totuşi trebuie să le folosesc în meseria mea, şi nu fac schimbări bruşte de look. Nu am un produs miraculos deocamdată, încă mă mai ţine strălucirea. Aşa m-am născut, aşa sunt toţi cei din familia mea. Sunt o norocoasă (Râde).
Se încarcă comentariile...
