INTERVIU VIDEO Angela Gheorghiu, soprană: „Am primit Steaua României prin poştă, nu are nicio valoare“

INTERVIU VIDEO Angela Gheorghiu, soprană: „Am primit Steaua României prin poştă, nu are nicio valoare“

Angela Gheorghiu a debutat în anul 1992, la Royal Opera House din Londra FOTO Cosmin Gogu

Una dintre cele mai apreciate cântăreţe de operă din lume, Angela Gheorghiu (54 de ani) a mărturisit că nu se simte apreciată la justa valoare în ţara natală, unde consideră că nu şi-a făcut niciodată debutul.

Ştiri pe aceeaşi temă

Într-un interviu pentru „Adevărul“, Angela Gheorghiu a povestit cum, la vârsta de 6 ani, i s-a descoperit vocaţia şi de atunci a avut un singur drum pe care, mărturiseşte, nu i-a plăcut să i se dea sfaturi, preferând să-şi asume propriile greşeli. 

A debutat în 1992 la Opera Regală din Londra cu rolul Zerlina, în „Don Giovanni“, iar de atunci a fost o prezenţă constantă pe cele mai mari scene din lume. Vocea ei este considerată de către critica internaţională o combinaţie între vocile a celor mai apreciate cântăreţe de operă din istorie, Maria Callas şi Renata Tebaldi.

De-a lungul celor 30 de ani de carieră a cântat pentru regi şi regine, prinţi şi prinţese şi înalţi demnitari. A cântat la Palatul Artelor Regina Sofia din Valencia în prezenţa Reginei Sofia a Spaniei, a participat la spectacolul care a marcat Jubileul de Aur al Reginei Elisabeta a II-a şi la Jubileul de Argint al Reginei Beatrix, a cântat pentru Alteţa Sa Prinţul Charles în diferite ocazii. În 2003, a luat parte la concertul organizat cu ocazia decernării Premiilor Nobel, iar în 2008, la concertul organizat în memoria lui Luciano Pavarotti, a interpretat un duet inedit al ariei „La ci darem la mano“ alături de Sting.

A primit numeroase premii şi distincţii internaţionale, însă dezvăluie că oficialii din România i-au trimis medalia Steaua României prin poştă, fără a organiza o ceremonie în cinstea ei, aşa cum au procedat autorităţile străine. Spune că din acest motiv s-a simţit de multe ori fără ţară, însă niciodată nu a renunţat să fie prezentată „soprana Angela Gheorghiu, din România“.

„Adevărul“: Care este cea mai preganantă amintire din copilărie?

Angela Gheorghiu: Ce frumos că îmi aduceţi aminte de copilărie. Am avut şansa de a avea o copilărie absolut ideală. A fost întotdeauna legată de pregătirea viitorului meu, pentru că eu am început să cânt la grădiniţă, atunci mi-a fost descoperit talentul. Mă auzeam mult mai tare decât ceilalţi copii din cor şi aveam o voce nenaturală pentru vârsta mea. Învăţătoarea mea l-a chemat atunci pe profesorul de muzică să mă audă şi să spună dacă am ritm, pentru că nu este suficient să poţi cânta, dacă nu ai talent, ritm, memorie muzicală. Au pus la magnetofon un cântecel de Brahms şi de la 6 ani am început să imit ceea ce auzeam. Atunci mi s-a trasat destinul şi parcă oamenii din jur acţionau în consecinţă. Toată lumea se purta altfel cu mine.  

Cum v-o amintiţi pe fetiţa Angela?

Avea părul foarte scurt şi pampoanele aferente, modelul tipic al unei fetiţe de grădiniţă din acea perioadă. Îmi amintesc că nu puteam să stau fără sora mea. În prima zi când m-au dus la grădiniţă am ţipat ca o nebună. Am spus foarte clar că dacă mi-o aduc pe Elena, stau la grădiniţă, dacă nu, nu. Ea avea doar doi ani. Când a mai crescut, cântam împreună pe două voci. Eram Angela şi Elena sau Gina şi Lina. Toată copilăria mea a fost legată de faptul că trebuia să mă pregătesc pentru venirea la Bucureşti. Când am dat la Conservator erau cinci locuri pe toată ţara şi noi eram 100 de candidaţi. Am  trecut prin mari emoţii. 

V-aţi pierdut sora devreme. Cum v-o amintiţi?

A fost cea mai bună prietenă a mea, în absolut. Era foarte jucăuşă, veselă, diferită de mine. Era frumoasă, blondă, cu părul creţ şi ochii verzi. Era volubilă şi întoteauna cu replica la ea. Când intra undeva, se lumina totul şi toată lumea era veselă. Îmi amintesc când nu ne-a mai lăsat tata la colindat pentru că oamenii ne puneau să cântăm de două-trei ori pentru că le plăcea, cântam foarte frumos. Mergeam la vecini şi ne dădeau mai mulţi bani decât celorlalţi copii şi tata a început să se simtă prost. 

Cum a fost venirea în Capitală?

Am venit la Bucureşti la 14 ani, am stat în căminul Liceului de Artă „George Enescu“.  În prima săptămână am plans de am rupt de dorul părinţilor. Când a venit mama în vizită la mine, m-am aşezat în braţele ei şi am plans din nou până m-am săturat. Acomodarea a fost destul de grea, trebuia să ne trezim la 7.00 dimineaţa, iar dacă întârziai 15 minute, trebuia să speli baia. Şi cum mie îmi place să dorm, am spălat. Nu a fost nicio problemă, am avut ajutoare. Viaţa de cămin înseamnă că tot ce faci este la comun. Atmosfera într-un liceu de artă este foarte elevată, eram doar artişti sau viitori artişti.  

Aţi avut problemele financiare pe care le are orice student?

Mă descurcam binişor, tata era mecanic de locomotivă şi era plătit un pic mai bine. Nu aveam lipsuri financiare, problema era că nu aveam ce să-mi iau cu banii. Am stat şi eu la cozi, ca toată lumea. Norocul meu a fost că mama mea iubită făcea croitorie. Ea m-a viciat vestimentar, dacă pot spune aşa, pentru că orice vedeam prin filme sau reviste, mama îmi făcea.

Cum vă amintiţi perioada comunistă, a fost ceva ce v-a marcat puternic?

Cântam în corul Patriarhiei când eram studentă şi mergeam în tot felul de turnee cu ei, dar îmi amintesc că la Viena ne-au cazat vizavi de o cofetărie. Îmi era poftă, nu văzusem în viaţa mea aşa ceva. Mitropolitul mi-a interzis să merg. I-am dat banii şi l-am rugat să meargă să-mi ia o prăjitură, dar mi-a zis: „Nici vorbă, nu mănânci nicio prăjitură“. Asta în afara faptului că a pus preoţi securişi să ne urmărească, eram patru-cinci fete. Trăiau cu această teamă că noi vrem să rămânem. Ei îşi înnegurau viaţa, îmbrăcaţi în sutane, urmărindu-ne pe noi, nişte copile. Mergeau până departe, erau mici la suflet şi n-au înţeles mare lucru, cu toate că aveau barbă albă. 

Angela Gheorghiu FOTO Marty Sohl

Aţi declarat că v-aţi simţit sabotată în România. La ce v-aţi referit?

Păi sunt în continuare. Mă vedeţi pe undeva inclusă în spectacolele din România? Eu nu am debutat în România într-un spectacol de operă. Acum vă vorbesc pentru că a fost dorinţa mea de a reveni să-mi promovez discul aniversar. De fiecare dată când vin în România, am dorinţa de a vă face să aflaţi lucruri despre mine. În 30 de ani de carieră eu n-am avut un spectacol în ţara mea, doar două-trei concerte. Îmi doresc şi vă oblig să aflaţi despre mine, pentru că de 30 de ani nimeni din mass media nu a deschis vreodată uşa vreunui teatru unde am performat. Niciodată, nimeni! Niciun jurnalist nu a luat vreodată avionul spre o ţară în care eu am spectacol. Deşi suntem într-o perioadă liberă, au trecut 30 de ani de la Revoluţie. Eu nu cred că a mai existat un artist în istoria muzicii a cărui naţie să nu fie interesată de ceea ce face. Asta înseamnă ignoranţă. În urmă cu doi-trei ani am avut o criză de furie pentru că nu înţelegeam fenomenul. Acum mi-a trecut. Eu fac profesie la cel mai înalt nivel. 

Simţiţi aceeaşi lipsa de deschidere şi din partea autorităţilor?

Îi cunosc pe toţi, de peste tot. Nu numai din România. În toate ţările în care am fost, am fost invitată în case sau palate de preşedinţi şi regi sau regine. Legat de autorităţile din România, am primit „Steaua României“, dar nu ştiu în ce grad, pentru că preşedintele din acea vreme, Traian Băsescu, mi-a trimis medalia prin poştă. Pentru mine e ca şi când nu aş fi primit. Nici nu vreau să-mi mai amintesc. Nu are nicio valoare. Sunt unele lucruri care chiar nu se fac, mai ales când vine vorba de oameni care înseamnă ceva pentru ţara ta. Eu am primit medalii din toată lumea, dar totul a fost în cadul unor ceremonii organizate pentru mine. Am simţit că sunt importantă pentru ei.

Simţiţi că sunteţi mai puţin iubită de români?

M-am simţit de foarte multe ori fără ţară. Cu toate acestea, am spus mereu că sunt din România. Nu există program din această lume care să nu mă prezinte „românca Angela Gheorgiu“. Ani de zile am făcut promovare României şi întotdeauna le-am explicat că există un fenomen al personalităţilor din ţara noastră, mai ales cele din artă şi sport. Trebuie să înţelegem că nu este un paşaport de evaluare faptul că unii artişti au decis să se mute la Paris sau la Chicago. De exemplu, cazul lui George Enescu. În România există foarte mulţi compozitori la fel de buni ca George Enescu, dar mulţi au impresia că doar el există. Fals! Nimeni nu are curaj să spună lucrurilor pe nume. În foarte multe domenii s-a creat această etichetă a românului fugit şi, pentru că a avut succes în afară, doar acela este mare artist român.

V-aţi reîntors în România pentru a marca o aniversare. Despre ce este vorba?

Întotdeauna când am avut un eveniment profesional mi-am dorit mult să afle şi românii. În decembrie am lansat discul meu aniversar. Am vrut să fac un repertoriu altfel. Coincidenţa fericită a fost faptul că am întâlnit la Londra o pianistă româncă, pe Alexandra Dariescu, face parte din noul val şi are o carieră importantă. Nu uitaţi că întotdeauna mi-am ajutat colegii din România. Dacă am putut să deschid uşa pentru cineva, am făcut-o cu dragă inimă. Iar Alexandra Dariescu este absolut excepţională, suntem ca două surori gemene.

La începutul carierei, pentru dumneavoastră a existat un astfel de om?

La nivelul acesta, nu. Eu m-am dus singură către orice mi-am dorit. Am avut suportul şi admiraţia colegilor, dar nu este acelaşi lucru. Mie nu-mi place să mi se dea sfaturi, vreau să greşesc de una singură. Nu vreau să-mi pierd instinctul. Întotdeauna am fost de capul meu, am vrut să fiu eu de vină şi să-mi asum orice decizie.

Dacă aţi întâlni-o astăzi pe Angela de la 18 ani, ce sfat i-aţi da?

O să fiu diplomată. În viaţa particulară puteam să fiu mai prevăzătoare. Nimeni nu este perfect, suntem oameni. Există şi umbre în viaţa noastră, chiar tragedii. Eu mi-am pierdut sora când avea 29 de ani, dar a trebuit să merg înainte. Asta am făcut întotdeauna, asta fac şi acum.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: