Pentru cei mai mulţi dintre compatrioţii noştri aflaţi azi la vârsta maturităţii, ziua de 4 martie a devenit sinonimă cu cea a cutremurului ce a zguduit România în 1977.
Pentru
Europa liberă în limba română, Radioul
care a avut în acele zile de martie o contribuţie extraordinară la coagularea
unei solidarităţi româneşti excepţionale, aşa cum poate nu avea să se mai înregistreze
decât în zilele lui decembrie 1989, ziua de 4 martie mai are o semnificaţie. Cu
doi ani înainte de seismul ale cărui urme nu au putut fi înlăturate niciodată,
murea în condiţii nici până azi pe deplin elucidate, unul dintre cei mai
populari redactori ai săi, Cornel Chiriac. În zilele acelea, mai nimeni nu se
gândea că asasinatul căruia i-a căzut victimă Cornel ar fi putut fi comandat de
regimul de la Bucureşti. Ipoteza avea să apară câţiva ani mai târziu, atunci
când un lanţ de lucruri ciudate aveau să se abată asupra angajaţilor Secţiei
române a REL.
Bărbat
încă tânăr, om cu o existenţă personală destul de agitată, un însingurat cu
foarte puţini prieteni adevăraţi, deşi din România pe care o părăsise în urmă
cu vreo şase ani primea zilnic zeci de scrisori ai căror expeditori începeau
prin a-şi exprima dorinţa de a-i deveni prieteni, Cornel Chiriac nu se adaptase
niciodată condiţiei de exilat. Era convins că, dacă i-ar fi fost dat să
trăiască vremuri normale, locul lui era nu la Műnchen, ci la Bucureşti, la
microfonul postului de radio naţional, nicidecum la acela al unui post finanţat
de americani, aflat la 2000 de kilometri distanţă de ţara în care se născuse şi
unde îşi începuse cariera de disc-jockey, într-un moment în care cuvântul
acesta nu prea făcea parte din vocabularul de bază al românilor.
S-a
născut la Piteşti, într-o familie în care, dacă nu ar fi fost caracterul său
rebel, neîmpăcat cu nesfârşita listă de conformisme şi interdicţii specifice
unei ţări ocupate de o ideologie nefirească, împotriva naturii umane, avea
toate şansele să ducă o viaţă în care fiecare zi putea fi egală cu cealaltă.
Tatăl lui făcea parte din mica nomenclatură comunistă a vremii, de unde destul
de frecventele dispute dintre cei doi. Nu e însă deloc exclus ca „originea
socială sănătoasă” să îi fi facilitat lui Cornel Chiriac angajarea la Radio
Bucureşti. Acolo unde avea să înfiinţeze emisiunea ce ulterior îi va aduce
celebritatea.
Numai
că înaintea celebrităţii şi, de la un moment dat, împreună cu ea au fost
problemele pe care tânărul redactor îndrăgostit de muzică bună a început să le
aibă cu şefii Radioului şi cu cenzura. Cornel Chiriac voia să difuzeze pe
undele medii pe care emitea postul de radio naţional un gen de muzică ce nu era
deloc pe gustul celor ce controlau politic programele de la Radio Bucureşti.
Cornel a înţeles repede că emisiunea realizată de el nu putea să aibă zile
multe, că poate că nu ar fi fost rău să încerce să îşi caute un rost pe alte
meleaguri.
A
profitat de o viză turistică pentru o ţară din Est şi a ajuns în lagărul de
refugiaţi de la Treiskirchen, din apropierea Vienei. Steaua lui norocoasă a
făcut ca despre sosirea lui acolo să afle Noel Bernard, de vreo trei ani
revenit la conducerea Departamentului românesc al Europei libere. Bernard demarase deja o amplă acţiune de
restructurare a programelor în limba română ale Radioului american din Capitala
Bavariei. Dorea să facă din ele o alternativă viabilă la emisiunile tot mai
marcate de ideologie transmise de Radio Bucureşti. Ambiţia lui era ca Europa liberă în româneşte să fie un
post de radio complet, nu doar unul cu un apreciabil conţinut politic, fără ca
prin această schimbare de strategie editorială să îşi abandoneze misiunea de
post de radio militant, anticomunist. Cornel Chiriac era omul de care avea
nevoie spre a face cât se poate de competitive programele muzicale ale
Radioului. Atât de competitive încât ascultătorii să treacă peste impedimentele
tehnice ale emisiei pe unde scurte care nu asigurau o recepţie chiar foarte
confortabilă.
Bernard
şi conducerea americană a Europei libere
l-au ajutat pe Cornel Chiriac să îşi poată asigura un statut legal care să îi
permită stabilirea la München. Nici de data aceasta legendarul director al
Serviciului românesc nu greşise. Metronomul
transferat de la Bucureşti la München a fost un triumf, audienţa lui a depăşit
toate estimările, ascultătorii lui Cornel Chiriac nu se limitau, aşa cum se
aproximase, numai la tinerii din România. Lucru care nu putea fi defel pe
placul Securităţii române. Care a înţeles repede că cei ce pe la 15-16 ani
ascultau muzica difuzată de Cornel, câţiva ani mai încolo ar fi devenit
ascultătorii emisiunilor cu conţinut politic ale postului.
Caracterul „nociv” al prezenţei la
microfon a tânărului redactor le părea
securiştilor cu atât mai periculos cu cât în prima perioadă a activităţii sale
la Radio Europa liberă, Cornel Chiriac nu se mulţumea doar cu transmiterea unei
muzici interzisă în ţară, ci şi cu aprecieri câteodată extrem de violente la
adresa regimului de la Bucureşti.
Noel
Bernard ştia foarte bine că rostul pe lumea aceasta al lui Cornel Chiriac era
muzica şi nu politica. A făcut o excepţie de la regulile sale extrem de
stricte, a mai uitat ori s-a făcut că uită şi de normele Radioului. Înţelesese
cât de fragilă este fiinţa lui Cornel Chiriac, îşi dădea seama că
hipersensibilitatea lui putea să îl facă lesne să creadă că înlocuise o cenzură
cu alta. Ceva mai încolo Cornel Chiriac însuşi şi-a dat seama cât de preţios e
timpul de emisie şi că, alocându-l în totalitate muzicii, îşi exercita prin
mijloacele sale proprii disidenţa anticomunistă. Căci aproape nimic din ceea ce
era occidental, din ceea ce era cu adevărat bun şi neinfestat de ideologie nu
mai era pe placul comuniştilor români.
Ziua
de 4 martie 1975, ultima din existenţa agitată a lui Cornel Chiriac, a fost una
extrem de plină. Venea după o perioadă încărcată, plină de solicitări căci
Cornel devenise un colaborator apropiat al regizorului Vlad Mugur, refugiat şi
el în Germania din vara lui 1971. După ce şi-a încheiat programul zilnic de la
Radio, însinguratul Cornel Chiriac a trecut prin câteva dintre localurile
frecventate de exilaţii români. Simţea nevoia să stea cu cineva de vorbă. A
ales greşit. Pe un anume Mario Gropp, care la cei 16-17 ani pe care îi avea atunci,
figura ca recidivist în evidenţele Poliţiei federale germane.
Corpul
lui Cornel Chiriac a fost găsit fără viaţă într-un parc prost luminat din
Műnchen. Lui Cornel îi lipseau cele 1000 de mărci retrase de la bancă în
dimineaţa zilei de 4 martie. O circumstanţă ce a favorizat ipoteza că era vorba
despre o crimă de drept comun. Date ce au ieşit la iveală de-a lungul anilor
par să spulbere această ipoteză. Liviu Tofan, fost redactor şi şef al Ştirilor
de la Secţia Română a Europei libere,
a întreprins între timp o cercetare amănunţită care întăreşte supoziţia că disc
jockeyul de la Europa liberă a fost
victima Securităţii. Prima victimă dintr-o lungă serie din care reamintesc morţile
suspecte ale directorilor Noel Bernard şi Vlad Georgescu ori agresiunile
îndreptate asupra Monicăi Lovinescu şi Emil Georgescu.
La
câteva zile de la moartea lui Cornel, Noel Bernard a realizat şi transmis pe
post un emoţionant portret radiofonic al redactorului dispărut. Cu multe inserţii
din muzica preferată de acesta. Emisiunea a fost redifuzată ultima oară în
martie 1995, atunci când s-au împlinit 20 de ani de la sfârşitul violent al lui
Cornel Chiriac. Cu puţină vreme înainte ca restructurarea programelor în limba
română ale Europei libere,
restructurare impusă de reducerea timpului de emisie, dar şi de iminenta mutare
la Praga, să conducă la scoaterea din grilă a Metronomului. O emisiune ce a continuat să existe între 1975 şi
1995 graţie lui Radu Theodor, numele de radio al lui Radu Maltopol. Textul
programului poate fi citit în cartea postumă a lui Noel Bernard, Aici e Europa liberă, apărută mai întâi
în 1982 la editura „Ion Dumitru” din Műnchen, iar după 1989 în două ediţii
succesive la Bucureşti. În 2007, atunci când pe ecranele româneşti rula filmul Război pe calea undelor, în care se
povesteşte şi despre Cornel Chiriac, asasinul său se afla din nou în
închisoare.
Din
1990, dar nici din 2004, nici din 2007 şi nici azi nimeni, dar absolut nimeni
din structurile de putere care mai de care mai democrate şi mai lăudate, mai
anticomuniste de la Bucureşti nu a făcut nimic ori aproape nimic pentru a se
afla adevărul despre mult prea multele „accidente” cărora le-au căzut victimă
angajaţi ai Departamentului românesc al Europei
libere.
Oare
de ce?
Textul acesta a apărut pentru prima
dată pe adevărul.ro la data de 4
martie 2015, atunci când s-au împlinit 40 de ani de la tragica moarte a lui
Cornel Chiriac. Îl reiau azi când, dacă ar fi trăit, Cornel Chiriac ar fi
împlinit 75 de ani.