INTERVIU Adrian Văncică, actor: „E o prostie să-ţi doreşti să fii cel mai bun într-un domeniu“

Adrian Văncică şi-a dorit de mic să devină actor, dar niciodată nu şi-a propus să fie cel mai bun FOTO Protv

Adrian Văncică a ştiut dintotdeauna că vrea să devină actor, însă nu şi-a propus niciodată să fie cel mai bun. I se pare, pur şi simplu, un consum de energie mult prea mare pentru un titlu atât de efemer, după cum a explicat într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“.

La finalul unui an greu, când în faţă ni se deschide un nou drum, cei mai mulţi se gândesc la rezoluţii şi, negreşit, pe listă se va strecura şi dorinţa de a fi cei mai buni: cel mai bun tată, cel mai bun elev, cel mai bun prieten. Adrian Văncică v-ar sfătui să terminaţi cu prostiile, căci e îngrozitor de obositor să fii cel mai bun. Actorul a vorbit şi despre umorul ca salvare, despre oglinda pe care serialul de comedie „Las Fierbinţi“ o pune în faţa societăţii şi politicii româneşti, dar şi despre cea mai frumoasă iarnă a copilăriei: cea în care a nins neîncetat şi toată ziua a făcut cazemate din zăpadă.

„Weekend Adevărul“: Cum a fost anul pandemiei pentru dumneavoastră? Ce aţi făcut în izolare?
Adrian Văncică: Am avut, mai degrabă, multe lucruri pe care nu le-am făcut, în sensul că n-am mai avut spectacole de stand-up, n-am mai făcut turnee cu băieţii, deşi aveam săli vândute de prin martie, la Timişoara, în Bucureşti. S-au suspendat toate, pur şi simplu. Apoi au fost întrerupte filmările. Unii au venit mai graşi cu zece kilograme, alţii mai slabi (râde). Până la urmă, a fost un an aşa cum a fost pentru toţi oamenii, cu suişuri şi coborâşuri. S-a muncit mai puţin, s-a încasat mai puţin. Asta e! Ne-am străduit să facem treburi atât şi aşa cum s-a putut.

Aţi simţitcă aţi avut mai mult timp pentru a-l petrece cu familia, mai mult timp pentru pasiuni pe
care le-aţi neglijat?
Eu n-am suferit niciodată la capitolul timp petrecut cu familia, pentru că eu am timp pentru familie prin natura meseriei. Disciplina mea de meserie din ultimii ani mi-a permis să stau cu familia. Sigur, n-am mai putut să fac ce făceam altădată, să mergem în vizite la prieteni, să mergem în vacanţe. Am stat acasă şi am încercat să nu ne scoatem ochii (râde). Dar am stat împreună. Şi, în pandemia asta, am avut mai mult timp să citesc şi să scriu.

Ce citiţi?
Nu vreau să vă spun, pentru că am în cap un alt proiect şi acum duc o muncă de documentare, deci citesc să văd ce am de făcut. Dar pot să vă spun că l-am recitit pe Andrei Pleşu, pentru că îmi face bine. 

Ce aşteptaţi de la 2021?
Eu sper să se termine nebunia asta cu virusul, să putem să ne pupăm între noi fără să ne mai întrebe miliţia ce căutăm pe stradă. Eu asta vreau, să se termine. Să putem să ne mai vedem cu oamenii şi mi-aş dori ca oamenii să scape de frica asta, să se umple sălile de spectacole, să revenim la normal. Nu vreau să minimizez nenorocirile făcute de acest virus, dar mi se pare că rău a fost şi faptul că oamenii nu s-au mai văzut, cred că e o traumă care, la un moment dat, se va vedea. Copiii nu s-au mai văzut aproape un an.

Copiii dumneavoastră fac şcoala online, nu? A fost greu?
Da, sigur că da. Bineînţeles că a fost dificil. Nici nu ştiu cât au înţeles din materia din anul ăsta...

Nu cred că oamenii se raportează într-un mod tragic la viaţă şi nici măcar nu cred că o iau prea tare în serios. Pentru că, vezi, lumea crede că există Rai, dar nimeni nu-şi doreşte să moară.

Umorul care ne salvează

Umorul vă ajută în viaţa de zi cu zi?
Umorul mă ajută tot timpul. Umorul mă ajută să trec de făcutul temelor la matematică cu fiică-mea, mă ajută să trec de: „Aoleu, iar n-ai dus gunoiul!“. (Râde) Umorul mă ajută întotdeauna, în orice fel de situaţie.

Cum e cu umorul până la urmă, îl poţi dobândi?
Cred că sunt unii oameni care s-au născut cu harul de a povesti. Sunt unii care povestesc ce au mâncat de dimineaţă şi te fac să te tăvăleşti pe jos de râs. Au în ei treaba asta. Dacă n-o ai, dar stai printre oameni cu umor, la un moment dat, te prinzi şi tu care-i treaba cu glumele, cât de bune sunt glumele, de unde pleacă. Nu ştiu dacă te naşti sau nu cu umor, dar ce viaţă tristă am avea dacă n-ar exista umorul!

Vi se pare că oamenii sunt prea serioşi când se raportează la viaţă?
Băi, acum şi cu viaţa asta... Cred că dacă am lua-o prea în serios, am ajunge la balamuc. Nu cred că oamenii se raportează într-un mod tragic la viaţă şi nici măcar nu cred că o iau prea tare în serios. Pentru că vezi, lumea crede că există Rai, dar nimeni nu-şi doreşte să moară.

„M-am apucat de stand-up că aveam timp liber“

Sunteţi mai mult actor sau mai mult comediant?
Eu cred că sunt actor. Sunt foarte mulţi actori care nu pot face stand-up – ei sunt foarte buni, dar pe textele altora. Nu reuşesc să-şi scrie singuri textele, or la stand-up toţi îşi scriu materialele. În acelaşi timp, sunt şi destul de mulţi comedianţi care nu sunt aşa de buni actori, poate că ar fi buni pe comedie sau pe scheciuri, dar actoria mai înseamnă şi teatru, nu doar film şi televiziune. Şi acolo e greu tare.

Dumneavoastră reuşiţi să le faceţi pe ambele cu succes.
Ce să zic, fac mai multe, fac şi televiziune, şi teatru, şi film. Fac şi eu cum pot, cât pot şi mi se pare că-mi iese.

Cum de v-aţi apucat de stand-up?
Sunt mai bine de zece ani de când m-am apucat de stand-up, dinainte să joc în „Las Fierbinţi“. M-am apucat pentru că aveam timp liber şi mă întrebam: „Bă, ce dracu’ fac cu atâta timp?“. Pe vremea aia eram actor la teatru, scosesem vreo trei piese şi nu mai repetam nimic – aşa e la teatru, scoţi nişte piese, le joci şi te trezeşti că ai spectacol doar de două-trei ori pe săptămână şi ai trei luni în care nu repeţi nimic. Ai mult timp liber. Dacă eşti un actor care s-a văzut angajat într-un teatru şi crede că şi-a urcat sacii în căruţă, te culci pe-o ureche şi-n zilele alea nu mai faci nimic, doar te uiţi la televizor sau te duci la peşte, adică pierzi vremea. Dar dacă ai un mindset pe dezvoltare şi pe creştere, zici: „Bă, e momentul să mă apuc de altceva“. Eu cred că aşa ar trebui să fie. Oamenii sunt într-o permanentă evoluţie. Te apuci de actorie, apoi începi să scrii, poate şi joci ceea ce scrii – cine ştie unde poţi ajunge! Nici eu nu ştiu unde voi fi peste cinci ani. Dar mie mi se pare important să faci şi altceva, să creşti, să evoluezi. E foarte greu dacă îţi propui să fii în primii 5% cei mai buni actori din România. E foarte greu! Bun, poate îţi reuşeşte, dar nu poţi să fii niciodată cel mai bun. Cel mai bun de astăzi nu va fi cel mai bun de mâine. Dacă ai ajuns într-un domeniu în primii 5%, mai schimbă domeniul, mai fii şi pe alt domeniu în primii 10%. Mi se pare că asta e o treabă, să te diversifici şi ca job, ca putinţă.

Ştiţi, se spune că mai bine eşti cel mai bun într-un domeniu decât să încerci o mulţime de lucruri şi să nu faci niciunul foarte bine.
Dar e o prostie să-ţi doreşti să fii cel mai bun într-un domeniu.

Cum aşa?
Să fii cel mai bun într-un domeniu presupune un consum atât de mare de energie cum nu vă puteţi închipui, este imens. Este îngrozitor de obositor să fii cel mai bun. Mie mi se pare că mindset-ul ăsta ar trebui să fie: „Bă, aş vrea să fiu în primii 5% sau în primii 10% cei mai buni şi atât“. Ăia oscilează între ei, nu poţi să fii mereu cel mai bun. Şi, în loc să fii cel mai bun dintr-un domeniu, poate că e mai bine să fii în primii 5-10% cei mai buni din trei domenii. E altceva, ai şi mai mult surse de venit, ai şi o arie mult mai mare de oameni pe care îi întâlneşti, de emoţii pe care le trăieşti. Să fii cel mai bun într-un domeniu mi se pare aşa...

Dar sunt şi astfel de cazuri, de exemplu, sportivii.
Bine, nu vorbim de sport, deşi am putea s-o facem, pentru că şi în sport poţi face performanţă până la 35-40 de ani, după aia ce faci, când n-o să mai fii în niciun top? Pur şi simplu, mi se pare extrem de obositor să încerci să fii cel mai bun dintr-un domeniu. Sigur, nu e modul meu de a trăi, eu nu mi-am propus niciodată să fiu cel mai bun actor.

„În România, premiile aduc numai invidie“

Cu toate astea aţi câştigat ceva premii, deci, la un moment dat, aţi fost şi dumneavoastră cel mai bun.
Eh, ce dracu’ înseamnă şi premiile? La noi în ţară, premiile n-aduc nimic bun, aduc numai invidie. Premiile sunt bune doar pentru tine, pentru ego-ul tău, că te-au recunoscut unii. Crezi că se înroşesc telefoanele cu propuneri după ce primeşti un premiu? Uitaţi-vă la cele două actriţe din filmul domnului Cristian Mungiu „După dealuri“ (n.r. – Cosmina Stratan şi Cristina Flutur), ele au câştigat premiul pentru interpretare la Cannes. Să câştigi la Cannes este ceva imens, un singur om pe an ajunge să câştige un asemenea premiu! Au fost cele mai bune actriţe, şi? Ia vedeţi, ce au mai făcut apoi?

De ce credeţi că se întâmplă aşa lucrurile?
Nu ştiu! Aşa se întâmplă. Poate pentru că la noi nu există o industrie cinematografică, e aşa, o treabă. Hai să facem nişte filme, hai să facem nişte chestii. Noi n-avem cinematografe să vedem filme. Dacă nu scoţi profit, nu e industrie!

„Mi-ar plăcea ca personajele din «Las Fierbinţi» să fie doar nişte excepţii comportamentale, nu reguli“

Adrian Văncică, alături de Cuzin Toma, la filmările pentru „Las Fierbinţi“ FOTO Pro TV 

După patru ani de la celebra poezie de 1 Decembrie din „Las Fierbinţi“ aţi revenit cu un discurs cu trimiteri critice la adresa politicii, a sistemelor de sănătate şi de educaţie. Vi se pare că în tot acest timp lucrurile au rămas la fel, nu s-a schimbat nimic?
Vedeţi, eu am zis ce am avut de zis, nu pot să mă apuc să comentez ce am vrut să zic de fapt. Spuneţi-mi dumneavoastră dacă vedeţi vreo schimbare.

Cred că societatea civilă este mult mai implicată, mult mai interesată de problemele din sănătate, din educaţie, de politică.
Da? Votul şi prezenţa la vot (n.r. – la alegerile parlamentare) nu spun chestia asta. Poate în bula dumneavoastră de pe Facebook e mai bună societatea civilă, eu nu cred asta. 

V-a fost la fel de greu ca în 2016 să scrieţi acest episod?
Mi-a fost mai greu acum, pentru că atunci când am scris poezia nu m-am gândit că va avea un aşa de mare impact. Acum, când ştiam că există aşteptare pentru un astfel de moment, evident că mi-a fost mai greu.

Să vă ridicaţi la aşteptări?
Nu doar asta. Mi-a fost greu şi să scriu. De aceea, iniţial, am şi refuzat să scriu. Am zis: „Bă, nu mă bag, că nu cred că pot să fac asta“.

Cum de v-aţi răzgândit?
Până la urmă, am zis să scriu un episod de 1 Decembrie, dar fără să-i fac final. Am zis că nu-i fac pentru că nu ştiam dacă pot, nu ştiam ce să mai spun. Am început filmările şi, cu două zile înainte de filmarea finalului, regizorul şi producătorul m-au întrebat: „Bă, sigur nu vrei să scrii?“. „Bă, nu ştiu!“ „Hai încearcă!“ Am încercat şi, după câte se vede, a şi ieşit.

A ieşit din prima?
Da.

Replicile personajelor din episodul de 1 Decembrie vin ca nişte plombe la «Ciuleandra», un dans stânga-dreapta din ce în ce mai rapid – cum se întâmplă la noi. Noi nu mergem înainte, măcar fetele de la Căpâlna mergeau dracu’ şerpuit, mergeau în faţă, dar «Ciuleandra» e un dans care doar te ameţeşte.

România, ameţitoare

Aţi fost mulţumit? Au fost reacţiile pe măsura celor din 2016?
Dacă e să contorizăm, e o treabă care pe mine nu mă încântă foarte tare, pentru că nu e domeniul meu să număr share-uri şi like-uri. Dar din câte am auzit, mesajul a ajuns la multă lume, mulţi oameni au vibrat cu el, s-au regăsit şi în revoltă, şi în lucrurile care au stat dincolo de text. Fiecare a înţeles ce a putut din stinsul luminii de la final. Una peste alta, pare că şi-a atins scopul. Eu ştiu care a fost scopul meu. Să nu mă întrebaţi care a fost!

Celentano spune că România e un banc sec. De ce are nevoie România pentru a nu mai fi un banc sec?
Exact ce am spus şi în serial: peştele trebuie să fie pus în apă! În sensul ca fiecare să lucreze la ceea ce se pricepe, la ce-l duce capul, la ce e bun. Eu cred că tot momentul, inclusiv „Ciuleandra“, are o valoare mai mare decât monologul meu de la final. Dacă o să fiţi atenţi, veţi vedea că fiecare personaj spune câte ceva. De la Aspirina, care zice: „Luaţi-le banii, că acolo îi doare cel mai tare“, până la Bobiţă, care zice: „Bă, pe ăştia care lucrează în domeniul public hai să-i băgăm şi-n domeniul privat, să vedem dacă fac faţă“, şi Nicu Raţă, care râde şi zice că nu ne trebuie autostrăzi, că noi avem transhumanţă, că Mioriţa ne caracterizează. Ce spun toate celelalte personaje este foarte important, nu numai monologul lui Celentano. Îmi pare rău că s-a sărit peste replicile alea, care vin ca nişte plombe la „Ciuleandra“, un dans stânga-dreapta din ce în ce mai rapid – cum se întâmplă la noi, nici nu mergem înainte, măcar fetele de la Căpâlna mergeau dracu’ şerpuit,mergeau în faţă, dar „Ciuleandra“ e un dans care doar te ameţeşte. Eu am încercat să strecor tot felul de idei, în tot episodul de altfel.

„E foarte bine să râdem de problemele societăţii“

O fi bine sau o fi rău să râdem de problemele societăţii? Sau e un antidot?
E foarte bine! Din reacţiile pe care le primesc, lumea îşi dă seama foarte clar că dincolo de glumele pe care le fac Bobiţă, Giani şi toate personajele există şi nişte teme sociale foarte clare şi bine definite, cu trimiteri exacte la realitatea cotidiană. Lumea le vede şi le înţelege – poate şi ăsta e unul dintre motivele longevităţii acestui serial.

Vă e teamă de momentul în care realitatea României nu va mai fi atât de ofertantă? Credeţi că e aproape?
Credeţi că voi apuca eu treaba asta? Eu nu cred! Dar, credeţi-mă, eu mi-aş dori ca d-alde Giani, Bobiţă, Celen-tano să fie nişte excepţii comportamentale, şi nu reguli. Dar nu ştiu cum va fi, când va fi. Habar n-am! Dar până la urmă nu putem fi toţi elveţieni.

Există o discuţie despre responsabilitatea persoanelor publice de a se exprima politic şi social. Sunt voci care le reproşeazăpersoanelor cu notorietate că nu se folosesc de celebritatea lor pentru a încuraja oamenii să ia atitudine. De pildă, să iasă la vot.
Eu ştiu dacă lumea se ia după mine? În cel mai bun caz, tu poţi să spui: „Bă, eu am votat“. Eu acum ce să fac, să zic: „Duceţi-vă la vot“? Dacă vor să se ducă, se duc, dacă nu, nu. E responsabilitatea fiecărui cetăţean, nu e responsabilitatea mea dacă o persoană merge sau nu la vot. Eu îmi fac datoria mea, să şi-o facă şi altul pe a lui, dacă vrea, că deocamdată votul nu e obligatoriu. Nici nu ştiu dacă se doreşte o prezenţă mare la vot. Dar datoria mea nu este să influenţez oamenii să iasă la vot. Eu spun că am votat dacă vreau să spun, dar pot să nici nu spun, pentru că, până la urmă, votul este o chestiune personală, intimă şi protejată de lege. Nu e obligatoriu să spun dacă am votat sau cu cine am votat. Iar moral, nu mă simt în niciun fel responsabil de votul altcuiva.

„Niciodată nu mi-am dorit să fiu altceva în afară de actor“

Adrian Văncică a primit mai multe premii pentru rolul din scurtmetrajul „Cadoul de Crăciun“ FOTO Cinemagia

Care este cea mai frumoasă amintire dintr-o iarnă a copilăriei?
Eram mic, cred că eram în clasa a II-a, şi-mi aduc aminte că a fost prima dată când am trăit chestia asta pe vremea lui Ceauşescu. S-a întrerupt şcoala pentru că ninsese prea mult. Doamne! Mie atunci nu-mi venea să cred că de la faptul că ninge se poate întrerupe şcoala. Am fost atât de fericit, am stat toată ziua afară, a fost foarte frumos. Era senzaţia aia... Îţi îngheţau mucii de frig, erai ud tot, din cap până-n picioare, dar continuai să te tăvăleşti prin zăpadă. Aveam geacă de fâş, două perechi de pantaloni, ciorapi de lână şi cizme şi ne uita Dumnezeu pe afară până se întuneca. Uitam de foame, uitam de tot. Când intram în casă, direct lângă sobă şi eram roşii în obraji ca steagul României. 

Aţi pomenit de Ceauşescu. Se vorbea în casă despre ce înseamnă regimul, înţelegeaţi de ce e frig, de ce stau oamenii la cozi?
Înţelegeam, da. Am făcut şi eu teme la lampa cu gaz, ştiu cum e. Dar asta era realitatea în care trăiam, nu mi-am pus niciodată probleme pentru că nu ştiam cum e altfel. Ştiam că se ia curentul, ştiam că e frig în casă, ştiam că toţi dormim cu halatul şi cu ciorapii din lână, nu ştiam cum e cu palmieri şi cu piscină, nici măcar de la televizor. Crezi că ăia din Coreea de Nord ştiu cum e cu raftul de ciocolată? Nu ştiu! Ei cred că aşa e viaţa. Aşa şi eu, am luat-o de bună, aşa era viaţă.

Când Revoluţia te trimite la dicţionar

La Revoluţie aveaţi 12 ani. Vă amintiţi ceva din acele zile?
Mi-aduc aminte că nu m-a lăsat mama să ies afară. Auzeam gălăgie, scandal, balamuc, ne uitam la televizor, voiam şi eu să ies, dar mama m-a ţinut acasă. Era o efervescenţă, lume pe străzi şi, nu ştiu de ce, dar m-am bucurat şi eu că a murit Ceauşescu, dar nu ştiam de ce, cred că m-a luat valul. După aia am aflat de dictatură, de genocid – la Revoluţie am auzit eu prima dată cuvântul „genocid“, habar n-aveam ce e ăla. „A fost condamnat pentru genocid!“ Bă, ce e ăla? Repede, pune mâna pe dicţionar. Nu ştiam ce se întâmplă. La Târgovişte se mai auzeau arme, îmi amintesc că auzeam din stradă la portavoce: „Staţi în case, nu ieşiţi!“. Am stat în casă, ce dracu’ era să facem?

Aţi simţit apoi că vi se schimbă viaţa?
Viaţa s-a schimbat, dar schimbările au fost de genul: „Aoleu, putem să mergem la şcoală fără uniformă. Aoleu, păi ce facem acum? Ne cumpărăm alte haine? Ne cumpărăm haine de şcoală?“. Noi până atunci aveam doar uniforma, haine de stat prin casă şi un rând de haine pentru mers în vizită. Apoi a apărut cheltuiala asta în plus, că trebuia să-ţi iei haine speciale şi pentru şcoală. Era o situaţie nouă. După aia, nu mai puteai să vorbeşti cu profesorii cu „tovarăşe“ şi „tovarăşa“, ci cu „domnul“ şi „doamna“. Eu nu înţelegeam. Până ieri erai tovarăşa, acum eşti doamna? Păi, de ce? Nu ştiam că doar comuniştii vorbesc aşa. Schimbările au venit uşor, uşor.

„Părinţii mă târau cu ei peste tot“

Cu ce se ocupau părinţii?
Au muncit toată viaţa lor. Tata era maistru în construcţii şi arbitru de handbal, avea deplasări să fluiere. Mama era tehnician, lucra pe la primărie, dar nu ştiu exact ce făcea.

Spuneaţi că ei v-ar fi vrut preot sau avocat. De ce?
Mama, da. Asta era în capul ei.

Era o femeie religioasă?
Da, dar nu habotnică. I-a băgat o prietenă în cap că am papagal, că vorbesc frumos şi că ar trebui să mă fac avocat. Şi o cunoştinţă de familie, care era popă, i-a zis: „Vai, ăsta dacă se face popă, ce bine o să-i fie“. I-au băgat chestiile astea în cap şi a încercat să mi le bage şi mie, dar n-a ţinut.

Tata nu v-a vrut sportiv?
Nu, dimpotrivă, tata întotdeauna a fost pe: „Lasă dracu’ sportul, pune mâna pe carte, matematică şi fizică“. Eu toată copilăria asta am auzit de la tata: matematică şi fizică. Iar când am intrat la teatru, i-am zis: „Uite, mă, toată matematica şi fizica, la revedere!“.

Dar aţi învăţat matematică şi fizică, eraţi bun?
Matematică am ştiut până la un moment dat, până printr-a X-a, dar după aia am tras frâna de mână, pentru că mi-era foarte clar că o să mă fac actor.

Când v-a încolţit ideea asta că o să deveniţi actor?
De mititel m-a dus gândul la treaba asta, dar a fost o hotărâre clară când am crescut. Niciodată nu mi-am dorit să fiu altceva în afară de actor.

Când eraţi mic aveaţi un caiet în care strângeaţi autografe. Acum, mai degrabă, daţi. Cum ajungeaţi la spectacolele astea? Vă duceau părinţii?
Da, cred că n-am ratat niciun spectacol, mergeam la tot ce venea prin Târgovişte, că se juca la Casa Sindicatelor şi erau spectacole de teatru, că se ţineau la Sala Polivalentă şi erau varieteuri. Am fost la concerte de muzică populară, la spectacole cu Florin Piersic, la show-uri prezentate de Octavian Ursulescu, la scheciuri făcute de Nae şi Vasile. Am mers şi pe stadioane, când făceau cascadorii spectacole. Superb, frumos! Îmi aduc aminte că ai mei m-au luat într-o noapte şi la Cenaclul Flacăra, mă târau cu ei peste tot.

Ce vă amintiţi din acea seară de la Cenaclul Flacăra?
Mi-aduc aminte că era multă lume care cânta şi mie mi-era somn. Îmi aduc aminte starea... Frumos!

Alături de Şerban Pavlu, în filmul „Roxanne“ FOTO Cinemagia

Cei mai fideli fani

Cum au reacţionat părinţii când le-aţi spus că vreţi să daţi admitere la actorie?
Amândoi m-au încurajat când au văzut că n-o scot la capăt cu mine. M-au dus şi la o şcoală populară de artă în Târgovişte, am avut tot felul de încercări. N-au avut nimic împotrivă.

Au fost fericiţi când aţi intrat la actorie, deci.
Cum să nu! Dacă ştiam cât de greu o să fie, nu mă mai bucuram nici eu aşa tare (râde).

Se uită la serial?
Da, cum să nu. Mai des ca mine. Mie mi se întâmplă să mai am treabă şi să ratez câte un episod, ei nu ratează niciodată.

Vă dau şi feedback?
Da, mă şi sună. „Să ştii că în seara asta cutare şi cutare.“ „Zău?“ „Mi s-a părut că...“ Au şi păreri, li se pare că se pricep, să ştiţi.

Cum vă înţelegeţi după atâţia ani cu Celentano? 
Ne străduim să trăim împreună în acelaşi corp. Când nu sunt la filmări, habar n-am ce face Celentano, dar când ne întâlnim ne înţelegem bine.

„M-am distrat mai mult în liceu decât în facultate“

Spuneaţi mai devreme că v-a fost greu alegând calea actoriei? De ce?

A fost greu mai ales în facultate. E o şcoală grea, eu am fost într-o clasă foarte bună. Sincer, eu m-am distrat mai mult în liceu decât în facultate. În facultate am muncit mult, aveam multe examene. Se muncea extraordinar de mult.

Bănuiesc că era vorba şi de o permanentă competiţie.
Sigur că era şi o competiţie. În primul rând, era o competiţie între clase, dar şi între noi, colegii – care e mai bun, la care se râde cel mai tare.

Cum aţi reuşit să vă întreţineţi în timpul facultăţii?
În primul rând, am avut tot timpul bursă, în toţi anii de facultate. După care, am participat la tot felul de evenimente, ce cu minte nu gândiţi. De la filmări pe ici, pe colo, la festivaluri de stradă, mai prindeam şi evenimente la tot felul de firme. Am avut o perioadă în care, împreună cu un coleg, eram clovn la zile onomastice, inventam momente, făceam entertainment pentru copii. N-a fost nimic în viaţa asta să nu fi făcut, le-am făcut pe toate.

O altfel de armată

Aţi fost clovn şi în Coreea de Sud şi spuneaţi că acea perioadă a fost armata pentru dumneavoastră? De ce?
În primul rând, pentru că am fost plecat de acasă un an. În al doilea rând, e un loc în care trebuie să te adaptezi brusc, trebuie să respecţi noi reguli, un anumit orar, foarte strict, lucruri care pe mine mă revoltau, neavând neapărat o disciplină. „Iar, bă, asta? N-am făcut ieri la ora asta acelaşi lucru? Dă-o dracu’“. Dar m-am învăţat şi cu anduranţa asta, să fac acelaşi lucru zile în şir.

Că tot am amintit de armată, sunt politicieni care vor să reintroducă stagiul militar obligatoriu. Cum vi se pare treaba asta?
Nu cred că e după ei. Ştii cum e? Toată lumea vrea câte ceva. Eu stau să mă uit în gura lor? Noi suntem o ţară UE, suntem în NATO. Dacă vor ei... Şi poate să vrea! Şi eu vreau să fie cald în apartamentele din Bucureşti, şi? E foarte greu să dai o asemenea lege, oricum. Plus, de unde or să aibă ei bani să hrănească tinerii în armată, să le dea bocanci, să le dea arme? Au ei aşa ceva? Ce să facă cu ei? Aşa, din gură, toată lumea poate să dea.

CV Actor de film, teatru şi televiziune

Numele: Adrian Văncică
Data şi locul naşterii: 18 martie 1977, Târgovişte
Studiile şi cariera:

• A absolvit, în 1999, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti.
• În 2009, a fost nominalizat la Premiile Gopo pentru rolul secundar din filmul „Boogie“.
• Din 2012 îl interpretează pe beţivul Celentano în serialul difuzat de Pro TV „Las Fierbinţi“, la care este şi scenarist.
• În 2019, a fost desemnat cel mai bun actor la Brussels Short Film Festival, Belgia, şi la International Short Film Festival of Bueu, Spania, pentru rolul din scurtmetrajul „Cadoul de Crăciun“. 
• A mai jucat în filme precum „6,9 pe Scara Richter“, „Marţi, după Crăciun“, „Bacalaureat“, „Hârtia va fi albastră“, dar şi în numeroase spectacole de teatru, dintre care amintim: „Îmblânzirea Scorpiei“, „Copilul divin“, „Platonov“, „În cădere liberă“, „Război şi pace“.

lLocuieşte în: Bucureşti