Se ţin o tonă de seminarii, încep să apară platforme online de promovare, există chiar şi programe finanţate din fonduri europene pentru îmbunătăţirea accesului studenţilor la practică, dar puţini sunt cei care spun lucrurilor pe nume: că există păcăleli la tot pasul.

Multe dintre internshipuri nu reprezintă nici pe departe o şansă pentru studenţi de a pune în practică ceea ce au învăţat pe băncile facultăţii, ci mai degrabă o înţelegere tacită: eu, tănărul care nu are curaj să îţi spună că mă simt inutil aici, îţi aduc cafele şi îţi numerotez dosarele, iar tu, angajatorul, la final îmi dai o hârtie pe care să o ataşez la CV atunci când voi dori să mă angajez. Pe modelul "prost e cel care dă, nu cel care cere", studenţii, ca tot unitar, sunt vinovaţi pentru că acceptă această situaţie.

Sclavia a evoluat. Acum poartă denumirea de internship neplătit.
Şi eu sunt student şi am discuţii frecvente cu cei din jurul meu despre calea pe care să o urmăm după facultate, dar şi despre stagiile de practică pe care le facem. La INM (Institutul National al Magistraturii), studenţii de la drept duc cafeaua şi numerotează pagini. Foarte folositor pentru viitoarea lor carieră, nu? La casele de avocatura, la fel. Foarte puţini stagiari au ocazia să aplice în cadrul internshipurilor pe care le desfăşoară noţiunile teoretice dobândite la facultate. În companiile multinaţionale, stagiarii sunt în general cei care fac munca mecanică din departamente. Asta dacă nu sunt trimişi după nişte mâncare pentru angajaţii plătiţi.
 
 
E adevărat, există şi angajatori care pun accent pe schimbul de experienţă dintre stagiar şi angajator, dar aceste cazuri sunt rar întâlnite. De obicei, angajatorii care iau în serios internshipurile nu numai că îi învaţă pe studenţi cum să transpună în practică ce le-a fost predat la cursuri, dar e posibil ca apoi să le ofere un loc de muncă permanent. Sună ideal, nu?

Pentru că au o lege sănătoasă, peste 3.000 de interni din Statele Unite ale Americii, majoritatea studenţi şi proaspăt absolvenţi, au dat în judecată în urmă cu câteva zile Warner Music Group (WMG) şi Atlantic Recording Corporation. Cei doi coloşi sunt acuzaţi că nu le-au furnizat petenţilor instruire academică şi profesională pe parcursul stagiilor de practică şi că au supus stagiarii la activităţi precum servirea cafelei, realizarea de copii xerox, curierat, ba chiar şi la îndeplinirea de sarnici pentru interesele personale ale angajaţilor plătiţi. Dacă cele două companii pierd procesul, vor fi obligate să plătească daune de milioane de dolari stagiarilor.

Putem face şi noi acest lucru în România, dar avem nevoie de o Lege a Internshipului. Ştiu că Uniunea Studenţilor din România (USR) are o iniţiativă legislativă. Sper că va ajunge cât mai curând în Parlament. Legea Internshipului trebuie să fie clară şi să includă sancţiuni pentru angajatorii care nu o respectă. La fel cum ar fi trebuit să fie şi Legea Voluntariatului. Ce păţesc angajatorii care refuză să ia în calcul voluntariatul ca experinţă profesională? Sunt curios...

Părerea mea este că un stagiu de practică într-o instituţie sau într-o companie bazat pe servirea cafelei nu îşi are rostul. Mai bine stau acasă. Din păcate, puţini studenţi au curaj să ia atitudine. Se mulţumesc cu simpla adeverinţă pe care o primesc la finalul stagiului, dar nu iau în calcul faptul că nu au învăţat nimic pentru viitoarea lor carieră. Iar angajatorii jubilează: i-am păcălit şi pe ăştia, la anu' dăm din nou anunţ că vrem interni.