Nici Dumnezeu drăguţul, în mare mila sa, nu cred că ştie ce e de făcut în situaţia în care ne aflăm. S-au dat mii de doctorate în ultimii ani. Mulţi dintre noii doctori în tot felul de ştiinţe şi domenii sunt oameni care n-au avut de-a face nici înainte de a obţine titlul, şi nu au de-a face nici după aceea cu cercetarea ştiinţifică. Căci – o repet, şi pentru cine ştie, şi pentru cine nu ştie – doctoratul este un titlu ştiinţific, care se obţine în mod normal pe baza unei lucrări de cercetare ştiinţifică într-un domeniu acreditat. Deputaţii, senatorii, primarii, miniştrii şi alte asemenea personaje care au vrut şi-au obţinut bucata de carton pe care scrie “doctor în...” n-au nici o treabă cu cercetarea ştiinţifică. Nu-i interesează. Au vrut doar să se împăuneze cu un titlu care le-ar conferi, chipurile, onorabilitate. Cum au ajuns să-l obţină?

Aici lucrurile se complică şi mă tem că se va ajunge la invocarea “sistemului” (adică acea abstracţiune pe care se dă vina în România cam pentru orice, de parcă numitul “sistem” n-ar fi alcătuit din oameni). Da, sistemul e cam aiurit şi cam complicat – pentru că aşa l-au construit oamenii cu putere de decizie din ţărişoara noastră. În ţările normale (ba chiar şi în România, până de curând), titlul de doctor e acordat de universităţi şi şcoli doctorale care au dovedit, în timp, că au o tradiţie şi o activitate de cercetare. Conducătorii tezelor de doctorat sunt profesori universitari cu o activitate ştiinţifică serioasă şi îndelungată. În tranziţia românească, instituţiile îndreptăţite să acorde titluri de doctor s-au înmulţit: nu numai universităţile vechi şi cu tradiţie, dar şi cele noi, care abia au făcut ochi după 1990; plus o groază de institute de cercetare; plus alte instituţii ceva mai speciale (bunăoară, Academia Naţională de Informaţii). Conducătorii de doctorate s-au înmulţit şi ei: pe lângă oamenii de ştiinţă veritabili, au apărut foarte mulţi făcuţi “pe puncte”, care au obţinut gradul de profesor universitar la repezeală, pe baza unei liste de publicaţii fără nicio valoare ştiinţifică. Cine validează titlul de doctor? O comisiune ministerială. Care – ca toate comisiunile – e făcută pe criterii politice, în funcţie de culoarea partidului care a dat ministrul. Cine, la o adică (precum în cazul unui plagiat), poate retrage titlul de doctor? Tot o comisiune ministerială, făcută şi desfăcută tot pe criterii politice, cu oameni “de-ai noştri”, credincioşi cauzei şi intereselor de partid.

În aceste condiţii, ce se poate face? Nimic. Se “rezolvă” totul prin intervenţii, telefoane, aranjamente. Dacă e prins cineva cu plagiatul, comisiunile de tot felul dau repede un comunicat cum că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Între timp, societatea civilă, universitarii cinstiţi, doctoranzii adevăraţi se pot zbate pe margine cât vor. Degeaba. Tinerii care şi-au doctorate la Harvard, la Sorbona sau la Londra n-au decât să-şi caute de lucru prin România, unde nu se găseşte nici un post pentru pregătirea lor. Iar publicul n-are decât să stea şi să se uite la televizor, neînţelegând mare lucru: băieţii grei ai politichiei româneşti au făcut deja jocurile, şi-au luat titlurile, gata. Ideea de doctorat şi ideea de cercetare ştiinţifică serioasă au fost compromise pe termen lung în ochii publicului, dar ce mai contează? “Noi şi-ai noştri” ne-am rezolvat, ne-am scos, avem un carton pe care scrie “doctor”.

Cum spuneam, cazurile de plagiat şi de aranjamente apărute până acum reprezintă, cred, doar o zgârietură superficială pe coaja groasă a sistemului de doctorate din România. Ar trebui revizuit tot, începând cu lista instituţiilor care au dreptul să organizeze doctorate şi cu lista conducătorilor de teze doctorale. Ar trebui o curăţenie generală. Dacă nu, sistemul de “doctorate la ofertă” va mai dăinui mult timp de-acum înainte.