Nu îndrăznea nimeni să-l oprească să-l întrebe ceva. Când aveai nevoie să vorbeşti cu el, îţi făceai curaj cu două săptămâni înainte şi mergeai la asistent să-l rogi să-ţi obţină o întâlnire.
 
Toţi, până la ultimul student, îi priveam cu cel mai mare respect pe profesori, şi nu doar pentru că erau somităţi în domeniile lor: fizica cuantică, atomică, nucleară, teoria relativităţii, fizica statistică, moleculară, a solidului, a plasmei, a laserilor, electrodinamica, toate matematicile, filosofiile şi multe altele. Doar doi sau trei, din câteva zeci, erau ceva mai puţin respectaţi. Erau foarte buni, însă nu erau somităţi în domeniile lor. Care domenii, întâmplător sau nu, erau oarecum periferice pentru noi (electronica, informatica…). Însă exact aceia erau vorbăreţi cu noi, se opreau şi ne întrebau una-alta, făceau şi glume uneori. Iar în liceu, la Vasile Alecsandri, în Galaţi, fusese la fel.
 
Acum am văzut că lucrurile se întâmplă cu totul şi cu totul altfel în facultăţi, şi relaţiile dintre studenţi şi profesori, fie ei chiar decani, prorectori sau rectori, sunt umane, sunt calde, deschise, prieteneşti, se râde, se glumeşte, se sporovăieşte despre diverse pe WhatsApp şi pe e-mail, se face cu mâna la venire şi la plecare, ba chiar cu ochiul…
 
Şi am tot stat să mă gândesc dacă mi-ar fi plăcut să fi fost la fel şi pe vremea studenţiei mele. Să fi întors capul Hristev, Vrejoiu, Costescu, Ciobanu, Popescu, Ursu, Vlăducă, Pârvu, Plăviţu, Aaron, Gheorghe, Stoica şi ceilalţi când treceau pe lângă mine, să mă întrebe ce mai fac, ba poate chiar să dea mâna şi să-mi zâmbească. Dar parcă nu, eu îi prefer aşa cum au fost. Ursuzi, inumani, aroganţi, nepopulari - cum ar fi ei descrişi de către studenţii de astăzi. Nu cred că o atmosferă caldă, vibrantă, de exuberanţă şi de veselie în facultate sau în liceu ne-ar fi făcut să iubim mai mult fizica (şi cartea, în general), şi să învăţăm mai bine.