Vintilă Mihăilescu, antropolog, profesor: „Am făcut liceul cu copiii nomenclaturii“

Vintilă Mihăilescu, antropolog, profesor: „Am făcut liceul cu copiii nomenclaturii“

Vintilă Mihăilescu, cel mai cunoscut antropolog din România

Pentru că locuia în cartierul Buzeşti, Vintilă Mihăilescu era arondat la şcolile unde mergeau copiii elitei comuniste. El a realizat acest lucru abia la întâlnirea de 40 de ani de la finalul liceului.

Ştiri pe aceeaşi temă

Este unul dintre cei mai iubiţi profesori din România. Bănuieşte că ar avea o contribuţie în acest sens şi faptul că doar unul din zece cursuri se ţin la Universitate; restul, la cârciumă. Se consideră norocos „mai ales că nu are ghinion". A fost bănuit de spionaj de către comunişti, după ce fratele său, marele matematician Preda Mihăilescu, a părăsit ţara în 1973. Orice suspiciune a fost ridicată când „tovarăşii" au realizat „cât era de naiv". Şi-a început cariera cu cercetări de câte trei luni în satele şi cătunele din România, dar acum „ar da zile de la el" dacă studenţii secolului XXI l-ar putea însoţi măcar trei săptămâni într-o astfel de expediţie. În schimb e mulţumit că antropologia devine o disciplină la modă pentru a doua specializare. Get Adobe Flash player

„Weekend Adevărul": Prima parte a copilăriei v-aţi petrecut-o în Bucureşti, în anii '50... Unde, mai precis?

Vintilă Mihăilescu: Pe lângă Piaţa Victoriei, pe lângă Hala Matache, deci, pe scurt, în cartierul Buzeşti. Şi asta cred că este una dintre primele mele amintiri: un parc mare, cu un dud uriaş, unde ne jucam tot felul de nebunii... Ne ascundeam, ne puneam în vârful copacului... Dudul acela era, cred, centrul real al acestui cartier, cel puţin din perspectiva copiilor.

Care erau jocurile copilăriei anilor '50?

Erau, cred, jocuri mai mult fără jucării. Dar nici n-aveam nevoie! Copiii au suficientă imaginaţie ca să se joace mai bine cu ceea ce găsesc la îndemână decât ceea ce li se impune. Îmi amintesc că în acel dud din parc era o ascunzătoare, evident imaginară, pentru un grup de iniţiaţi care ştiau intrarea în acea ascunzătoare, evident, tot prin dud, într-o subterană care traversa Bucureştiul şi ieşea la Giurgiu.... Şi noi o păzeam! Fabulaţia era fără margini, şi pe tema aceasta se broda în fiecare în zi altceva! Tot timpul se întâmpla ceva pe acea subterană... Era o circulaţie, mai ceva ca pe Magheru! Era şi cu spionaj, pentru că descoperisem că cineva de la fereastra de la blocul nu-ştiu-care de fapt ar fi pus gând rău tunelului... Mă rog, nişte ani de zile ne-am ocupat cu tunelul... (zâmbeşte)

Şcoala unde aţi început-o? Acolo în cartier?

Şcoala de cartier era Şcoala nr. 11, de pe Kiseleff, vizavi de Muzeul Ţăranului. Eram arondat la Şcoala nr. 11 şi pe urmă arondat la ceea ce era Liceul „Petru Groza". Şi aşa am nimerit în lumea bună a nomenclaturii, pentru că „Petru Groza" avea în sarcină mai ales zona Primăverii. Nu exista încă (liceul) „Monnet"! (zâmbeşte) Deci am avut colegi eminenţi.

În chiloţi de sport pioniereşti



Vă mai amintiţi de cineva în mod particular?

De fapt am descoperit acest lucru la sărbătorirea a 40 de ani de la terminarea liceului. Când eram elevi, făceam parte din lumi diferite, care nu se contaminau. Nu se jucau cu noi (zâmbeşte)! Dar în afară de Vasi Borilă, de exemplu, nu-mi mai amintesc multă lume. Ştiu că a trecut şi Nicu Ceauşescu pe-acolo, dar nu ne-am intersectat. Erau, cred, copiii nomenclaturii de rangul doi, nu chiar vârfurile. Erau, totuşi, din altă lume!

Pionier aţi apucat să fiţi?

Da, bineînţeles! Şi am fost făcut la Muzeul Partidului, vizavi de şcoală. Toţi cei care au trecut prin chestia asta vor recunoaşte cred că pentru noi era un moment foarte important! Dacă acum îl considerăm ridicol sau penibil e cu totul altceva! Dar pentru nişte copii, atunci, era ceva! Era un premiu! Mai ales că nu puteai să fii pionier dacă erai slab. Puteai să ai cea mai sănătoasă origine, dacă erai hahaleră, nu prea puteai să ajungi... Trebuia să fii bun la învăţătură!

Aţi prins în şcoală înscăunarea lui Ceauşescu. Se vorbea despre asta, vă mai amintiţi?

Da, dar pentru noi, momentul culminant nu a fost '65, ci '68. Pe ăsta mi-l aduc şi eu aminte, pentru că eram plecat undeva în vârful muntelui, aveam un radio mic... Când am aflat ce se întâmplă (invadarea Cehoslovaciei de către ţările Pactului de la Varşovia), am lăsat baltă şi cort, şi munte, şi ne-am întors în Bucureşti, să contribuim şi noi la salvarea omenirii... Momentul '68 a fost deosebit de important pentru noi şi într-un fel a şi continuat  un timp, până prin '74-'75, perioadă în care ne-am simţit într-o altă epocă! Se puteau vedea alt gen de filme, se puteau citi alt gen de cărţi, era un fel de emulaţie (naivă, de acord, la 16-17 ani nici nu se putea altfel!) la nivelul nostru de liceeni sau de studenţi. În schimb, pentru generaţia părinţilor mei, ştiu că '65 părea o promisiune. Oarecum ca Revoluţia din decembrie '89. „O să fie cu totul altfel, dar încă nu ştim cum." Cam aşa.

Aţi făcut Facultatea de Psihologie din Bucureşti, numai că în 1973, când dumneavoastră eraţi încă student, fratele dumneavoastră, Preda Mihăilescu, a părăsit România, a plecat în Elveţia. V-a „cauzat" acest lucru?

Teoretic, da. Practic, mai puţin. Teoretic da, pentru că din acel moment nu s-a mai pus problema să pot să ies eu din ţară, fie şi până în Bulgaria... Când mergeam la 2 Mai, la mare, eu eram obligat să mă opresc acolo. La Vama Veche nu puteam să ajung, că eram prea aproape de graniţă. Nu puteam să mă înscriu la doctorat. Nu se punea problema să intru în învăţământ. Nici pomeneală să public ceva! Deci toate aceste lucruri, dacă le punem laolaltă, se poate spune că mi-au limitat într-un fel cariera. Pe de altă parte, „cariera" mea, cu ghilimelele de rigoare, a fost din aceste motive exact în continuarea visărilor pe care le avusesem în şcoală, în liceu, în facultate. Adică: făceam teren. Mergeam pe teren câte trei luni o dată, ceea ce ce acuma pare de-a dreptul neverosimil. Să mai pot să merg eu cu studenţii mei măcar trei săptămâni, nu trei luni, cum să spun: „aş da zile de la mine!" (zâmbeşte). Ştiam foarte bine că niciodată nimeni nu va publica ceva din ceea ce facem noi acolo. Dar ştiţi: câteodată faci dragoste chiar dacă nu faci copii. Era plăcut, aşa că nu ajungeam să mă gândesc: iată, nu pot să plec. Spre disperarea mamei mele, biata de ea, care mă tot bătea la cap: „Fratele tău a fost curajos, tu - ştiu că eşti mai timid, mai altfel, mă rog, mai prostu' familiei (râde)... Totuşi, cât de cât, te rog să te gândeşti, că o să te faci şi tu mare, şi că trebuie să-ţi iei viaţa în serios! Aici nu se mai poate, trebuie să pleci!" „Dacă nu mă atrage, ce să fac?" Până la sfârşitul comunismului am avut acest gen de discuţii.



Cum se întâmpla terenul ăsta hai-hui? Plecaţi pur şi simplu de unul singur, sau cum?

Întotdeauna în echipă. Nu vreau să generalizez şi să spun că asta era soarta tuturor intelectualilor. Eu am avut noroc cu carul. În primul rând am avut noroc că n-am avut ghinion (râde), abia de curând am aflat că la un moment mi se făcuse un dosar de spionaj, de către şefa mea de la Antropologie. Or cu spionajul nu te jucai, însemna înaltă trădare, riscai pedeapsa capitală prin împuşcare. Spre norocul meu s-au lămurit repede că, la cât eram eu de naiv, nu puteam fi James Bond. Per ansamblu însă, am avut o viaţă foarte ferită de neplăceri. Iar Institutul de Antropologie era o oază de linişte extraordinară, pentru că de fapt nimănui nu-i păsa de această ultimă roată la căruţa socialismului. Dar pentru că această disciplină era prost văzută în Rusia, Ceauşescu, într-unul din elanurile sale a zis: „O păstrăm, pentru că puţină frondă prinde bine".

Deci aţi fost beneficiarul unei conjuncturi geopolitice!...

Şi mai e ceva, foarte caraghios: chiar dacă eram nevăzuţi trebuia să fim controlaţi. Şi a venit o echipă de tovarăşi în inspecţie, inopinat. Ştiu foarte bine cum a mers, pentru că, întâmplător, eram în spatele Volgii cele negre care îi transporta pe tovarăşi. Institutul de Antopologie era deasupra Secţiei de Morgă de la Facultatea de Medicină. Şi asta a fost salvarea noastră! Pentru că, aşa cum veneau băieţii hotărâţi, s-au intersectat cu un echipaj de la Morgă, şi mă rog: mai întâi a căzut o mână, pe urmă un picior şi pe urmă a căzut şi capul, la picioarele unui tovarăş care s-a dus într-un tufiş şi acolo a rămas... Iar pe urmă, după ce şi-au luat inima în dinţi, ceilalţi au urcat la Antropologie, şi au nimerit la secţia de Antropologie fizică, unde erau oase, cranii... Şi, aşa cum se întâmpla de trei ori pe zi, tocmai picase curentul. Întuneric beznă. Vin tovarăşii pe întuneric, se împiedică de dulap şi le cad scheletele în cap (râde)! Au plecat, au înjurat şi după-aceea nu a mai călcat niciun tovarăş pe la noi nici bătut! Ne-au lăsat în plata Domnului, cu oasele noastre cu tot!

Definitiv?

Până la Revoluţie am rămas aşa: nebăgaţi înseamă, pe doi bănuţi, dar cu mijloacele necesare de a face cercetare de teren cum nu se mai poate face azi. Totul depindea însă foarte mult de cum te descurcai. Tot Institutul a trecut la un moment dat în subordinea Academiei de Ştiinţe Medicale. Se presupunea deci că noi trebuia să facem cercetări legate de Ştiinţele Medicale. Echipa mea trebuia să facă ceva care să poată fi plătit de această instituţie, doar că noi nu făceam nimic de genul acesta.  Şi-atunci am inventat un titlu foarte frumos, „Sănătate şi cultură". Nici azi nu ştiu ce o fi aia, dar tot timpul spuneam: „Acum facem partea de cultură! Sănătatea, la anul". Şi-aşa am dus-o 10 ani de zile. Plus că ştiam că nu citeşte nimeni nimic, drept care am făcut un raport, trebuiau 40 de pagini. Deci am făcut un raport în primul an, corect, frumos... După care, cinci ani la rând am schimbat doar titlul. Că tot nu citea nimeni şi nu ne băteam capul să scriem altceva. Scriam pentru noi.

Ce anume?

Când mergi într-o cercetare pe bune, îţi propui ceva: trebuie să acoperi nişte informaţii, să afli nişte lucruri, pentru că în final trebuie să publici articol, carte şi aşa mai departe. La noi acest final nu exista, drept care făceam ce ne trăsnea prin cap, ce idei ne veneau, şi dacă nu terminam... aveam timp la anul. N-aveam niciun fel de grabă, n-aveam niciun fel de constrângeri, drept care ne-am permis un exces de imaginaţie şi de creativitate şi‑am inventat tot felul de teme, de instrumente de lucru, de care mă bucur chiar şi acum. Datele din acea perioadă sunt, după părerea mea, de o calitate cu totul deosebită şi nu mi-aş putea permite acum să mai fac aşa ceva, pentru că ar trebui să fiu mult mai strict şi mai riguros.

"Vin tovarăşii pe întuneric, se împiedică de dulap şi le cad scheletele în cap! Au plecat, au înjurat şi după-aceea nu a mai călcat niciun tovarăş pe la noi nici bătut! Ne‑au lăsat în plata Domnului, cu oasele noastre cu tot.''

"În general, studenţii noştri citesc mult mai puţin şi nu au ideea că trebuie să citească. Ăsta este primul şoc, nu că la Paris, Berlin sau Londra e o bibliotecă mai mare, ci că ăştia citesc, fir-ar al naibii, toată ziua-bună-ziua, iar studentul român simte că nu mai are timp să facă nimic.''

De ce-l plac studenţii: 9 din 10 cursuri, la cârciumă

Până la urmă aţi devenit profesor şi aţi predat în nenumărate universităţi occidentale. Dacă ar fi să faceţi o comparaţie între studenţii din România şi cei pe care i-aţi întâlnit acolo, care ar fi diferenţele cele mai importante?

Cele mai mari diferenţe apar între generaţii, dar, în general, studenţii noştri citesc mult mai puţin şi nu au ideea că trebuie să citească. Nu că nu le-ar plăcea: citesc ei, dacă vor, ce vor. Dar şcoala, universitatea, înseamnă şi o obligaţie de a citi anumite materiale. Or, dacă le dai 10 pagini, deja se revoltă; la 20 de pagini rămâi fără studenţi, aşa că trebuie să ai mare grijă! (zâmbeşte) Mai bine le dai un film! Dar ideea de citit, de lucru pe text, e un exerciţiu care se pierde. Pe care-l descoperă dacă merg mai departe, şi mulţi merg mai departe, la un master, la un doctorat în Occident! Ăsta este primul şoc, nu că la Paris, Berlin sau Londra e o bibliotecă mai mare, ci că ăştia citesc, fir-ar al naibii, toată ziua-bună-ziua, iar studentul român simte că nu mai are timp să facă nimic. Deci ăsta este  şocul Occidentului: că trebuie să citească zilnic, lucru cu care la noi nu sunt deloc obişnuiţi.

Este aceasta cea mai importantă diferenţă între generaţii?

Cred că cea mai importantă este că noi ne-am născut cu cartea, ei s-au născut cu calculatorul. Exerciţiul lor intelectual poate fi rezumat la „surfing", ceea ce înseamnă o zonă de domenii, de sfere de interes mult mai mare decât puteam noi să acoperim, dar numai de la suprafaţă. Pe de altă parte, încă nu realizăm ce înseamnă totuşi să creşti cu imaginea. Chiar şi creierul nostru începe să funcţioneze altfel. Există studii foarte serioase de neurologie care arată ce se întâmplă cu un creier care s-a format cu ajutorul cuvintelor şi ce se întâmplă cu un creier format cu imagini. Or creierul acestei generaţii este format astfel, ca să nu mai spun de deprinderi, de dorinţe, de plăceri şi-aşa mai departe.

Vintilă Mihăilescu a primit echipa „Adevărul“ la el acasă



Care sunt urmările?

Mi s-a întâmplat de câteva ori, şi până la urmă am învăţat lecţia! M-am chinuit să dau exemple, să spun poveşti, ca să fiu cât uşor de priceput. Reacţia lor: pauză. Şi mai spun o poveste. Din partea lor, tot pauză! Până când, din întâmplare, am pus o prezentare în Powerpoint sau un film. Reacţia lor: „Păi de ce n-aţi spus aşa, domn' profesor, e foarte simplu, e clar!" Eu nu înţelegeam nimic din filmul ăla, ei înţelegeau tot ce mă străduisem eu timp de două ore sau nouă ore să le povestesc. Asta nu înseamnă că eu nu pot să mă uit la un film şi ei nu pot să citească o carte. Dar deprinderile intelectuale sunt ancorate în alt suport, în alt gen de discurs, iar asta este o diferenţă uriaşă.

Mai demult spuneaţi că n-aţi fi aşa de îngrijorat pentru copiii care-şi petrec timpul la calculator, pentru că până la urmă aşa va funcţiona lumea din care ei vor face parte.

Evident. Pe de altă parte, omenirea şi-a găsit întotdeauna propriii anticorpi. Această răsturnare a fost prevăzută, de fapt, de o faimoasă antropoloagă, Margaret Mead. Ea spunea prin anii '50-'60 că în curând transmiterea cunoaşterii se va inversa: omenirea a trăit milenii cu cunoaşterea care venea de la strămoşi, moşi, părinţi, copii, pe-acest fir genealogic. În ultima vreme s-a inversat acest lucru, părinţii învaţă de la copii. Şi câtă vreme viteza de schimbare este atât de mare şi va fi din ce în ce mai mare, această răsturnare nu e doar o metaforă, este reală şi schimbă profund relaţiile umane, relaţiile în familie. Am experienţa asta cu studenţii: dacă le pui întrebarea şi-şi dau seama că eşti sincer: „Povestiţi-mi relaţiile voastre cu părinţii", nu-i mai opreşti.

Cum v-aţi dat seama?

Se ştie că doar o zecime din cursurile mele sunt în sala de curs, iar restul la cârciumă. Mai ales că la cârciumă discutăm altfel. Iar studenţii au priceput că pot să vorbească cu mine. Iar eu învăţ imens despre viaţa socială a societăţii în care trăim, pentru că aceste relaţii între copii şi părinţi înseamnă relaţiile între tineri şi maturi, 90% din viaţa socială, care este conflictuală, contradictorie şi de profundă neînţelegere.

Vă întristează exodul creierelor din România? Deunăzi spuneaţi că sunteţi destul de pesimist, din punctul ăsta de vedere.

Nu mă îngrijorează deloc exodul creierelor, ci amploarea lui. Dacă exodul creierelor înseamnă mobilitate, ea este absolut firească şi chiar necesară. Dacă înseamnă „n‑am altă soluţie", e deja altceva. Dacă ajunge să devină majoritar, ne apropiem de catastrofă. Or aici sunt probleme nu doar la nivel de România, dar şi la nivel de Europa. În acest moment, Europa captează cam 5% din creiere, oameni înalt calificaţi, faţă de vreo 60% - America. Cu alte cuvinte, de vreo 10 ori mai puţin. Deci Europa însăşi are o problemă de fugă a creierelor. În acest context, România are, evident, o problemă şi mai mare. Or ceea ce este comun aici este o lipsă profundă şi tot mai gravă de imaginaţie în gestiunea migraţiei. În România nu există niciun fel de strategie în domeniul acesta. Cine vrea să plece, pleacă. „Şi ce?!" - e răspunsul autorităţilor. „Bine că trimit bani acasă !"

Mentalitate păguboasă, nu?

Foarte păguboasă, pentru că seamănă cu tot ce se gândeşte în România, e pe termen scurt. Avantajele sunt că dispare şomajul, nu face nimeni greve, că toţi sunt plecaţi, şi doar n-o să protesteze în august, când vin în vacanţă ! Mai trimit şi bani, deci apar lichidităţi care intră în piaţă... Bun, dar dacă se adeveresc predicţiile că în 2050 vom fi 16 milioane, eu mă întreb: „Şi pensia mea cine o plăteşte?" Iar dacă se întreabă 20 sau 30 de milioane, adică toată ţara, e o mare problemă. Şi asta e doar una dintre consecinţe.

România nu poate deveni şi ea totuşi o ţară de destinaţie pentru migranţi?

Ba da, sigur, dar pentru asta trebuie, la rândul ei, să înceapă să se pregătească! Iar situaţia deja a început: în Bucureşti avem deja multe zeci de mii de imigranţi, din toate colţurile lumii, şi încă nu ştim exact ce să facem cu ei, nu avem un statut pentru aceşti oameni... Nu suntem pregătiţi!

De câţiva ani se spune că lumea nu se mai îndreaptă către sociologie, antropologie... Ce viitor vedeţi pentru această şcoală?

E-adevărat, a existat un boom al Sociologiei imediat după '90... Moda ştiinţelor sociale nu s-a terminat, dar piaţa s-a saturat oarecum. Pe de altă parte, însă, a apărut un alt soi de cerere. La master la Antropologie am tot mai mulţi oameni care vin din business, oameni cu salarii bune, care nu mor de foame şi care n-au ce să facă cu diploma asta. E un fel de întoarcere la teren, la realitatea crudă. În plus, dacă ne luăm după date, din ce avem noi la la facultate, cam 70-80% îşi găsesc joburi în domeniu, ceea ce mi se pare foarte, foarte mult. Deocamdată stăm foarte bine.

70% din absolvenţii de antropologie îşi găsesc joburi în domeniu, susţine profesorul.

CV            

- Cercetări de antropologie culturală în Gorj
- Numele: Vintilă Mihăilescu
- Data şi locul naşterii: Bucureşti, 23 mai 1951
- Starea civilă: căsătorit, doi copii
- Studiile şi cariera:
- 1974: absolvent al Facultăţii de Psihologie a Universităţii Bucureşti
- 1974-1989: cercetări de antropologie culturală în judeţul Gorj
- 1979-1991: cercetător al Centrului de Antropologie al Academiei Române
- 1995-prezent: profesor universitar la Facultatea de Sociologie şi Psihologie a Universităţii Bucureşti şi la SNSPA
- 2005-2010: director general al Muzeului Ţăranului Român
- Locuieşte în: Bucureşti

citeste totul despre: