Spiru Haret, omul care a adus primul cartea

Spiru Haret, omul
care a adus primul cartea

Spiru Haret este considerat, astăzi, unul dintre reformatorii care au deschis drumul spre România modernă

La sfârşitul anilor 1800, un român care bulversase comunitatea ştiinţifică europeană prin cercetările sale decidea să renunţe la tot şi să se întorcă acasă. Omul acesta avea un plan: definirea unui sistem de învăţământ ce ar fi scos România dintr-un pericol care astăzi poate stârni, cel mult, ilaritate: analfabetismul

Ştiri pe aceeaşi temă

În martie 2011, ziarul „Adevărul“ îşi trimitea reporterii pe stradă cu un scop precis: să întrebe oamenii simpli cine a fost şi ce-a făcut Spiru Haret. Răspunsurile, după cum puteţi deja intui, erau dezarmante: în rarele cazuri în care cel întrebat auzise numele acesta, Haret era fie confundat cu cineva în viaţă, fie prezentat total eronat. Adevărul este că şi astăzi, la 101 ani de la dispariţia sa, Spiru Haret continuă să rămână un mister pentru majoritatea românilor.

Numele său apare pe frontispiciul celei mai mari universităţi private din ţară, cu 30 de facultăţi şi 49 de specializări. A fost o formă de recunoştinţă, se spune. Era şi cazul ca numele celui mai mare reformator al sistemului de învăţământ din România să fie cinstit în acest fel.

Între timp însă, de la momentul inaugurării, lucrurile n-au mers tocmai grozav pentru Universitatea „Spiru Haret“. Supranumită în presă „fabrica de diplome“, universitatea respectivă a rămas în conştiinţa opiniei publice cu toate elementele negative implicate. Şi iată în ce fel (caz şcoală, cum s-ar spune) un nume ce ar trebui cinstit, cel puţin în intenţie, devine asociat cu o eroare a unei societăţi defecte, iar ideea de învăţământ meritoriu, atât de des invocată de Haret, ajunge în lada de gunoi a scandalurilor.

Muzeul incomplet

Ion Grosu îşi freacă mâinile de mulţumire. Este profesor de istorie la Colegiul Naţional „Sfântul Sava“, din Bucureşti, instituţie de învăţământ care, vă vine să credeţi?, a fost absolvită chiar de Spiru Haret. Se întâmpla în 1867. Astăzi, la parterul clădirii se află un muzeu. Nu ştie nici naiba de el. Ion Grosu insistă însă că ar apărea prin nu se ştie ce pliante ale Primăriei Capitalei şi laudă un edil de sector pentru implicarea recentă în proiect.

Muzeul în sine este extrem de mic. O cameră cât o sală de clasă, tapetată cu fotografii, tablouri şi cărţi. Este o urmă aparent insignifiantă şi totuşi esenţială pentru a atesta documentar personalităţile care au trecut, cândva, prin acest liceu. De la Regele Mihai, la cercetători şi academicieni recenţi, fiecare este reprezentat de câte ceva: o poză, o carte scrisă, lăsată cu dedicaţie instituţiei de învăţământ ce i-a deschis drumul în viaţă, vreo foaie matricolă ciuruită de note excelente.

Nu şi pentru Spiru Haret. Acesta lipseşte cu desăvârşire din tablou. Singura urmă a prezenţei sale prin această lume sunt câteva cărţi lucioase, ce-i alcătuiesc „Scrierile complete“, însă nu ediţiile vechi, îngălbenite de trecerea timpului, ci cele noi, încă mirosind a cerneală de la tipografie. „Nu ne-a rămas nimic de la Spiru Haret. Nimic, nimic, nicio urmă“, se declară înfrânt Ion Grosu.

De curând, colegiul a organizat chiar un fel de comemorare a personalităţii sale. Au venit oameni precum Solomon Marcus şi Constantin Bălăceanu-Stolnici în faţa elevilor şi au citit câte un mic discurs de pe nişte foi. Discursurile au fost interesante (mai ales cel al lui Marcus), însă faceţi un exerciţiu: aduceţi-vă aminte când eraţi liceeni şi trebuia să luaţi parte la astfel de manifestări. De câte ori v-aţi întors acasă curioşi sau aţi dat buzna în vreo bibliotecă sau librărie să căutaţi lucrările celui invocat?

Câteva urme

Şi urmele fizice ale lui Spiru Haret, cel puţin în Bucureşti, sunt extrem de reduse: o statuie în Piaţa Universităţii şi un rest de Casă Memorială. Un rest, pentru că imobilul din strada Gheorghe Manu pare mai degrabă un loc bântuit de fantome. Abandonat, jefuit până la ultimul obiect şi transformat în poligon artistic de către graficienii urbani, locul este cea mai bună dovadă a modului în care o personalitate ce ar trebui măcar să pătrundă în manuale de istorie este detaşată la nivelul unui simplu nume despre care nimeni nu ştie mai nimic.

Şi, totuşi, cine a fost acest Spiru Haret? Şi de ce ar trebui să ne intereseze viaţa şi realizările cuiva mort de peste un secol, cu o singură fotografie ce a reuşit să supravieţuiască până la cerinţele zilei de astăzi? În fine, cât de relevante mai sunt ideile celui care, cândva, făcea Europa să privească admirativ către România, într-o uimire totală faţă de modul în care o ţară, unde analfabetismul era la putere a reuşit să-şi depăşească condiţia?

CUM A AJUNS NUMELE LUI SPIRU HARET TOCMAI PE LUNĂ

Spiru C. Haret s-a născut pe 15 februarie 1851, în Iaşi, într-o veche familie armenească. De mic a arătat un talent deosebit în matematică, publicând, încă din perioada liceului, două culegeri de profil, una de algebră şi o alta de trigonometrie. În 1869, Haret intră la Universitatea din Bucureşti, studiind, în paralel, matematică şi fizică. În aceeaşi perioadă, dezvoltă şi un interes fugar pentru religie, ţinând o serie de cursuri de matematică la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti. Prima tentativă profesorală este abandonată în mai puţin de un an, în momentul în care Haret a decis să-şi reia studiile serioase şi să aleagă cariera de cercetător. În 1874, la 23 de ani, viitorul ministru absolvea cursurile Universităţii din Bucureşti, cu o dublă licenţă, în fizică şi matematică.

O descoperire esenţială

La câteva luni distanţă, Spiru Haret câştiga o competiţie şcolară organizată de Titu Maiorescu. Premiul: o bursă de studii la Paris, unde urma să frecventeze cursurile de matematică ale celebrei universităţi Sorbona. În 1875, obţinea deja licenţa în matematică, urmată, un an mai târziu, şi de cea în fizică. Haret străbătuse astfel toate etapele fundamentale ale unui viitor cercetător de excepţie. Lumea academică aştepta însă de la el dovada capacităţilor demonstrate, până acum, doar prin diplome şi distincţii. Iar această dovadă avea să apară în 1878, când Spiru Haret avea numai 27 de ani.  Pe 18 ianuarie 1878, Spiru Haret îşi susţinea cu succes lucrarea de doctorat cu teza „Sur l’invariabilité des grandes axes des orbites planétaires“ (n.r. – „Despre invariabilitatea axelor majore ale orbitelor planetare“). Comisia examinatorilor era condusă de Victor Puiseux, matematician celebru şi deţinător al catedrei de „Mecanică cerească“ de la Sorbona. Lucrarea avea să inaugureze o mică revoluţie în domeniu, cu efecte durabile peste secole.

La momentul susţinerii doctoratului, se ştia că planetele îşi perturbă orbitele, deviind astfel de la traiectoriile eliptice descrise în Prima Lege a lui Johannes Kepler. Problema fusese reluată în 1773 şi 1776, de către Pierre Laplace şi Joseph Louis Lagrange, ambii arătând, prin folosirea unor termeni seculari de gradul I, că axele majore ale orbitelor sunt stabile. În 1808, Siméon Denis Poisson ajungea la aceleaşi concluzii ştiinţifice, folosind termeni seculari de gradul II.  În lucrarea sa, Haret demonstra, folosind termenii seculari de gradul III, că axele nu sunt stabile, cum se credea, ci că au parte de o variabilitate temporală, denumită „perturbaţii seculare“. Cu alte cuvinte, Haret demonstra că mişcarea planetară nu era una stabilă.

Craterul „Haret“

Eruditul matematician şi astronom Jules Henri Poincaré observa: „În 1878, Spiru Haret a dovedit existenţa termenilor seculari de gradul III şi acest rezultat a provocat o mare uimire“. Teza de doctorat a lui Haret e republicată în Analele Observatorului Astronomic din Paris, în 1885, iar în 1889, de Poincaré. Facultatea de Ştiinţe din Paris trimite o adresă Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, felicitând România „pentru un asemenea talent“.

Henri Poincaré avea să continue cercetarea lui Haret, în ceea ce este cunoscut astăzi ca fiind „Teoria Haosului“. Félix Tisserand, un alt mare astronom francez, recomanda chiar extinderea metodei lui Haret şi în privinţa altor probleme din domeniu, iar mult mai târziu, în 1955, astrofizicianul Jean Meffroy a reluat cercetarea lui Haret, folosind noi tehnici de lucru.

Relevanţa lui Spiru Haret în cercetarea astronomică a fost consolidată în 1976, când, cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la naşterea sa, un crater de pe harta Lunii – pe coordonatele: latitudine 59 de grade sud şi longitudine 176 grade vest, în partea lunară invizibilă – a primit numele său. Era primul român care anunţa valoarea şcolii româneşti de matematică.

NOUA INOVAŢIE: MATEMATICA, FOLOSITĂ ÎN SOCIOLOGIE

Spiru Haret putea să rămână în Franţa. Avea asigurat un loc bine remunerat ca profesor universitar. A preferat însă să revină în ţară, abandonând instantaneu activitatea de cercetător, în locul uneia de profesor. Prima pe listă, începând cu 1878, este Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, unde devine profesor, atenţie!, prin concurs. Avea să rămână aici până în 1910, când va fi succedat la conducere de Dimitrie Pompeiu.

Urmează, din 1882, Catedra de Geometrie Analitică a Şcolii de Poduri şi Şosele (actuala Universitate Politehnică). Începând cu 1879, devine membru corespondent al Academiei Române, primind drepturi depline din 1892. Avea să profeze din spatele catedrei până în 1910, când se pensionează, ba şi după aceea, până la moarte, pe 17 decembrie 1912 (la 61 de ani), ţinând prelegeri de popularizare la Universitatea Populară.

Va reveni doar ocazional la marile pasiuni ale tinereţii, matematica şi astronomia. Mai întâi, prin publicarea a două articole de profil, unul în 1880, iar celălalt în 1912. Apoi, prin înscrierea sa, ca membru fondator, la inaugurarea Observatorului Astronomic din Bucureşti, înfiinţat în 1910.

În căutarea sistemului

În 1910, Spiru Haret publica lucrarea „Mecanica socială“. La 32 de ani de la momentul în care uimise lumea ştiinţifică pariziană cu noua metodă de lucru din astronomie, bazată pe cercetarea matematică, românul bulversa din nou elitele profesorale din întreaga lume cu o nouă inovaţie: introducerea matematicii pentru a defini comportamentul social.

Retrospectiv, se consideră că noţiunile introduse de Spiru Haret au prefigurat noţiunea fictivă de „psihoistorie“, un tip de matematică dezvoltat de Hari Seldon, personajul celebrei „Fundaţii“, scrisă de Isaac Asimov.

„Mecanica socială“ este mai puţin despre rezultatele unei cercetări, cât despre sistemul, modul de lucru. Nu este deloc întâmplător că Haret îl invocă în lucrare, în repetate rânduri, pe Descartes, considerat unul dintre reformatorii aparatului conceptual ce-ţi permite abordarea unui sistem. Astfel, a spune că matematica sau astronomia stau la bazele noului mod de lucru este un adevăr, dar nu întregul său. Haret este interesat de aplicarea întregii mecanici raţionale la fenomenele sociale.

Punctul de pornire al cercetării sunt prezumţiile individualismului metodologic, adică al explicării societăţii în termeni de sumă a indivizilor, şi nu prin relaţiile sociale dintre aceştia.

Aşa cum mecanica naturală presupune identificarea poziţiei geometrice a unui punct în funcţie de trei elemente, la fel mecanica socială presupune caracterizarea omului pe trei coordonate: moral, intelectual şi economic. De aici, Haret descrie conceptele de mişcare socială, forţă socială, cauză socială şi echilibru social ale unui individ, cu alte cuvinte conceptul unitar de „statică socială“.

Noua direcţie

În replică, există şi o „dinamică socială“, caracterizată de trei axiome: a inerţiei, a mişcării relative şi a egalităţii dintre acţiune şi reacţiune.

Ce l-a determinat însă pe Spiru Haret să întreprindă o astfel de cercetare complicată, alegând să o publice într-o ţară fără mare tradiţie ştiinţifică, la acel moment? Ei bine, potrivit propriei mărturii, se pare că tocmai această rămânere în urmă a României l-a impulsionat pe savantul obişnuit  cu precizia matematică să se preocupe de găsirea certitudinilor şi în ştiinţa socială. Iniţiativa lui Haret se plasa pe o linie de activism inaugurată în 1879, când a participat, pentru prima oară activ, la reforma socială prin reforma educaţiei.

De la acel moment, Haret avea să abandoneze aproape definitiv cariera în cercetare pentru a se dedica vieţii politice. Prins în noua reformă a învăţământului, mai întâi în calitate de participant şi iniţiator al unor acte legislative, apoi ca iniţiator direct, în calitate de ministru, Haret avea să-şi dedice restul vieţii pentru ceea ce percepea ca fiind salvarea unui popor ameninţat de cel mai mare pericol cu putinţă: ignoranţa deplină.

CUM AU FOST SALVAŢI ROMÂNII DE ANALFABETISM

Grup de elevi, absolvenţi ai unei dintre numeroasele instituţii de învăţământ din România ce poartă numele lui Spiru Haret

„Alo, da.“ „Bună ziua, sunt Mihai Mincan, jurnalist la «Weekend Adevărul». Facem un articol mai amplu, despre personalitatea lui Spiru Haret. Vă deranjez pentru câteva întrebări şi comentarii privind modul în care s-a făcut, în acei ani, reforma în învăţământ. Mai exact, m-ar interesa trei lucruri: dacă ne puteţi explica, structural, cum a decurs reforma din învăţământ a lui Spiru Haret, care au fost cauzele acesteia şi cât de relevant mai este acest demers la cerinţele şi structura sistemului de astăzi.“

Aşa a început una dintre convorbirile telefonice care ar fi trebuit să demonstreze miza demersului teoretic al lui Spiru Haret în istoria învăţământului din România. La celălalt capăt al firului se afla un fost ministru al Învăţământului. Nu importă numele, tot ce contează este că această persoană a ţinut, într-o anumită perioadă, frâiele sistemului românesc. În plus, pentru articolul următor s-a discutat cu trei miniştri ai Învăţământului, din perioade şi guvernări diferite. Răspunsurile au fost, cu mici variaţii, identice.

Cei doi Spiru Haret

Iată, aşadar, cum decurs conversaţia telefonică. Persoana respectivă a început prin a-mi explica, extrem de aplicat, cele patru structuri pe care s-a desfăşurat reforma lui Spiru Haret: administrativă, privind reţeaua şcolară, arhitectura întregului sistem de învăţământ şi, în fine, o reformă a resurselor umane implicate. Eu am notat totul cuminte, după care am îndrăznit să-mi întreb interlocutorul cum s-ar transpune aceste concepte la nivelul zilei de astăzi. Fapt ce a condus, instantaneu, la distrugerea întregului demers jurnalistic.

Discuţia a alunecat, în numai câteva secunde, spre bătăliile politice ale zilei, despre cum unii nu-i lasă pe alţii să facă adevărata reformă, deşi aceşti „alţii“ ar putea să o facă. Brusc, numele lui Spiru Haret s-a mutat de la nivelul „marelui reformator“, la un pretext al luptei politice la baionetă ce caracterizează actuala perioadă. „Mi-au strigat: «Spiru Haret a deschis şcoli şi dumneata vrei să le închizi?». Păi cum să fac, dacă nu mai sunt elevi? Pe vremea lui Spiru era nevoie de şcoli, erau copii care trebuiau să înveţe şi n-aveau unde. Astăzi, sunt şcolile goale, cum să le ţin deschise?“, a răbufnit unul dintre cei chestionaţi telefonic.

Reţeta succesului

În total, Spiru Haret a petrecut la conducerea Ministerului Instrucţiei Publice (actualul minister al Învăţământului) opt ani, în trei mandate. Pare mult, la nivelul situaţiei de astăzi, dar încercaţi să faceţi un calcul şi veţi observa că tot atâtea are la activ şi Ecaterina Andronescu, fost ministru al Educaţiei.

Seria coincidenţelor (să le numim astfel) cu situaţia actuală poate fi desprinsă şi privind discursurile lui Haret şi comparându-le cu cele ale omologilor săi din prezent. „Învăţământul unei ţări este chemat să îndeplinească un întreit scop. În prima linie, el trebuie să formeze buni cetăţeni. În a doua linie, el trebuie să procure tuturor tinerilor fondul de cunoştinţe care este indispensabil oricărui om în viaţă, fără osebire de treaptă socială: acesta este învăţământul obligatoriu. În fine, el mai trebuie să formeze contingente pentru toate carierele cari sunt necesare pentru viaţa completă şi armonică a statului“, aşa îşi explica intenţiile Spiru Haret.

Cum s-a putut?

Iată, deci, cuvinte şi programe politice frumoase, pline de cuvinte la locul lor, aproape de felul celor pe care le puteţi auzi şi astăzi, de fiecare dată când un ministru îşi preia portofoliul. Şi atunci apare întrebarea, desigur: cum s-a putut? Cum a putut Spiru Haret să refacă din temelii învăţământul românesc şi de ce mult discutata reformă a zilelor noatre pare amânată pentru o dată nedefinită?

Unul dintre răspunsuri poate fi găsit în urmărirea adevăratei „probe de foc“ a oricărei iniţiative legislative: rezultatele. La Congresul învăţătorilor din 1907, istoricul Nicolae Iorga avea să declare astfel: „Când vă vorbesc despre Spiru Haret, în semn de respect, sculaţi-vă în picioare! Câţi ştiutori de carte erau în România? În 1899, recensământul stabileşte 22% din totalul populaţiei. În 1909, proporţia ajunsese la 39,4%“. Trebuie avute în vedere trei lucruri: populaţia ţării, net inferioară celei de astăzi, preponderenţa extremă a cetăţenilor proveniţi din mediul rural, unul bazat, prin esenţă, pe agricultură şi procentul uriaş de analfabetism din 1899: 78%! În aceste condiţii, rezultatele lui Haret erau de-a dreptul senzaţionale.

Două probleme rezolvate

La momentul în care a preluat frâiele învăţământului din România, Spiru Haret avea de rezolvat două mari probleme. În primul rând, era vorba despre organizarea unui sistem aflat la pământ şi compus, în proporţie covârşitoare, din subiecţi pentru care educaţia se afla pe ultimul loc în topul intereselor. Cel puţin la începutul secolului XX, România trecea printr-o gravă criză economică, iar simpla sa existenţă devenise prima prioritate. Pe cine mai interesa matematica, limbile străine şi istoria?

O a doua problemă se lega de climatul politic al vremii, foarte asemănător celui de astăzi. Cea mai bună dovadă a instabilităţii în acest sens este faptul că Haret a avut nevoie de trei mandate (1897-1899, 1901-1904 şi 1907-1910) pentru a-şi pune în aplicare ideile. Această a doua problemă a fost rezolvată extrem de ingenios.

„Trebuie ţinut cont de ce dorea Spiru Haret: extensia cercetării de la ştiinţe la practica de zi cu zi. Astfel de inovaţii stârneau consternarea celorlalţi, preocupaţi mai mult de problemele curente. Astfel, Haret a decis să facă reforma educaţiei nu printr-o singură lege, ci prin legiferări în etape, prin măsuri de caracter limitat, secvenţial, tocmai spre a reduce din tensiunile existente în diverse zone ale societăţii româneşti“, explică Alexandru Zub, actualul şef al secţiei istorice a Academiei Române.

Pentru prima dificultate, cea privind prăpastia dintre centru şi mediul rural (unde trebuia să aibă loc adevărata reformă), Spiru Haret a decis schimbarea sistemului de lucru: pentru a reuşi să rezolve
problemele din afara oraşelor trebuia să şi-i apropie pe cei care-i puteau transmite ideile şi cerinţele ţăranilor ce-şi ţineau copiii la munca pământului.

„Haret acorda atenţia necesară oricărui detaliu fără a se mulţumi doar cu trasarea unor direcţii generale, aşa cum procedează un politician. El mai mult consilia pe alţii decât să se lase consiliat. Fiecare decizie avea la bază o amănunţită documentare. Ministrul redacta personal circularele şi deciziile Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor. În plus, îşi făcea timp pentru a scrie învăţătorilor din provincie care îi trimiteau petiţii. Ţinea legătura direct cu ţara prin audienţele acordate la minister, dar şi la propria locuinţă“, spune Constantin Schifirneţ, editorul celor 11 volume din seria „Operele lui Spiru Haret“.

PRINCIPIILE UNUI SISTEM REVOLUŢIONAR

Statuia lui Spiru Haret, situată în centrul Capitalei FOTO: MEDIAFAX

  • Şcoala primară trebuie să aibă ca sferă de activitate pregătirea copiilor din punct de vedere practic în vederea dificultăţilor viitoare. Se va face distincţie între şcoala primară urbană şi rurală. La sate, copilul în şcoala primară (între 5 şi 7 ani) trebuie să dobândească şi noţiuni practice în vederea pregătirii ulterioare de agricultor, nu neapărat în scopul continuării studiilor.
  • În învăţământul secundar se va pune accent pe studiul limbilor clasice timp de şapte ani.
  • Învăţământul public nu trebuie să fie numai teoretic, ci şi practic. Se va introduce învăţământul practic agricol în şcolile primare rurale. În şcolile primare urbane se introduce lucrul manual, care nu figura în programă. Se urmăreşte atragerea cât mai multor tineri către carierele profesionale. Se consideră că profesii legate de agricultură, industrie şi comerţ pot asigura existenţa.
  • Se va pune accent pe dezvoltatea sentimentului patriotic. Prin decizia din 2 septembrie 1902 se impune elevilor să salute drapelul, să asculte imnul regal în picioare şi cu capul descoperit. Abaterile de la aceste prevederi vor fi sancţionate.
  • Vor fi introduse amenzi şcolare pentru părinţii care nu sunt de acord să-şi lase copiii la şcoală. Frecventarea şcolii trebuie să fie regulată. În acest scop, statul va acorda ajutoare de haine şi hrană pentru copiii săraci. De asemenea, se vor înfiinţa cantinele şcolare. Învăţământul primar rural va avea reguli specifice: un orar adaptat cerinţelor rurale, vacanţe regionale şi învăţământ agricol.
  • Introducerea gimnaziului unic şi diviziunea cursului superior de liceu în secţiile clasică, reală şi modernă. Cursul superior al liceului – format din patru clase – va oferi posibilitatea unui început de specializare a elevilor, în funcţie de aptitudini. În secţia clasică se va pune accent pe limbile greacă şi latină, iar în secţia reală, pe matematică. Se consideră că limba latină era limba ştiinţei, a studiilor religioase, a bisericii, a diplomaţiei, justiţiei şi administraţiei superioare. Se va fixa numărul maxim de elevi într-o clasă la 50 în gimnazii şi 40 în cursul superior de liceu. Admiterea se va face pe bază de concurs. Se vor acorda burse elevilor cu rezultate bune şi cu situaţie materială precară.
  • Se înfiinţează diploma de doctorat la facultăţile la care nu exista (până la momentul respectiv, numai Facultatea de Medicină organiza această formă de învăţământ).
  • Sistemul prin care sunt selectaţi profesorii trebuie să pună accentul pe contribuţia ştiinţifică a acestora nu pe platforma politică, din care, eventual, făceau parte. Recomandările pentru obţinerea posturilor le vor avea în prim-plan pe cele provenite de la cadre didactice din facultăţi, nu pe concursuri care, de cele mai multe ori, erau subiective. 
 

ATENŢIE: VINE „OMUL NOU“!

Într-o formă mai mult sau mai puţin modificată, structura sistemului pus la punct de Spiru Haret a asigurat mersul şi principiile şcolii româneşti până în perioada interbelică, fiind considerată, şi astăzi, principalul motiv al exploziei creative şi ştiinţifice din România între cele două Războaie Mondiale. Totul avea să se schimbe începând cu 1945 şi venirea la putere a regimului comunist. Pe hârtie, multe dintre iniţiativele puse la punct de noul sistem politic păreau lăudabile: spre exemplu, cadrele didactice aveau obligaţia ca în timpul liber să înveţe cinci analfabeţi scrisul şi cititul. Planul suna bine, cât timp putem ignora adevărata intenţie: analfabeţii nu puteau fi ideologizaţi din cauza imposibilităţii de a avea acces la mijloacele de informare ale partidului. Exemplul este definitoriu pentru ce avea să urmeze: educaţia va deveni un produs al sistemului social, fiind principalul mijloc de atingere a „progresului social multilateral“. Iar miza educaţiei stătea în conceperea „omului de tip nou“, a simplului purtător al „conştiinţei socialiste la nivelul întregii societăţi“.

 

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

 

Citeşte şi:

O activitate mai puţin cunoscută a lui Spiru Haret: legiferarea treburilor bisericeşti

Pregătind notele la ,,Operele lui Spiru Haret” (volumele I-XI) pentru reeditare la Editura Comunicare.ro, am constatat că, deşi Haret  a luat numeroase decizii cu privire  la reglementarea relaţiilor dintre stat şi Biserică, referinţele biblografice pe acest subiect sunt rare.

Scăderea analfabetismului la începutul secolului al XX-lea, creşterea analfabetismului la începutul secolului al XXI-lea

Procesul de modernizare în România a antrenat societatea  românească în acte de schimbare, unele radicale, asupra unei populaţii majoritar neinstruite la nivel elementar.

Traficul cu diplome, un pericol social

În ultimii ani s-au multiplicat ştirile despre săvârşirea unor infracţiuni de luare de mită, dare de mită şi trafic de influenţă privind eliberarea unor diplome false. Frauda intelectuală nu este întâlnită doar în România, aşa cum a demonstrat profesorul Septimiu Chelcea şi echipa sa într-o amplă cercetare ,,Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public”, dar întinderea acesteia în ţara noastră pare a fi îngrijorător de mare, ajungându-se la reţele organizate de vindere de diplome de bacalaureat, de absolvire a facultăţii şi de aranjare a examenelor de licenţă.

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările