Regizorul Andrei Şerban: „Datorită mamei am trecut prin şcoală, ea mi-a pus toate pilele posibile“

Regizorul Andrei Şerban: „Datorită mamei am trecut prin şcoală, ea mi-a pus toate pilele posibile“

Regizorul Peter Brook, alături de Andrei Şerban FOTO Arhivă personală

Andrei Şerban povesteşte că era un elev „mai mult slab, inegal şi capricios“, pe care învăţătorul turc îl trăgea de perciuni când venea nepregătit. Prefera, chiar şi atunci, lumea sălii de teatru, pe care o descoperise mergând cu părinţii la spectacole.

Ştiri pe aceeaşi temă

Vine dintr-o familie de intelectuali şi recunoaşte fără complexe că, în copilărie, nu şi-a bătut prea mult capul cu şcoala. Căuta permanent „o altă realitate“, de aceea vacanţele erau nici mai mult, nici mai puţin decât „un vis“, în care înrola păpuşile în serviciul său, ca regi şi regine, ceea ce, într-un fel, face şi astăzi.

Despre talentul său de „păpuşar“ au scris mai întâi New York Times – prima dată în 1976! („A Fiery Stage Troupe Moving to Paris“, „O îndrăzneaţă trupă de teatru se mută la Paris“)  –  şi Washington Post şi abia mult mai târziu ziarele autohtone post-decembriste.

E dezamăgit de ce se întâmplă în şcoala noastră de teatru şi spune asta după ce a privit noii actori cu ochii profesorului care predă de 20 de ani la prestigioasa Şcoală de Teatru a Universităţii americane „Columbia“.

Condamnă uitarea cu care sunt trataţi marii actori cât timp mai sunt în viaţă, pentru a deveni „circ social lugubru“ la înmormântări. Pentru bilete la spectacolele sale se dau lupte aproape fizice. Are 69 de ani şi niciun gând să părăsească scena.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi născut în iunie 1943, în plin război, în Bucureşti, iar în timpul copilăriei dumneavoastră soarta ţării s-a schimbat într-un mod dramatic: Regele a fost obligat să plece, comuniştii de tipul cel mai dur s-au instalat la putere... Aţi ştiut, aţi simţit ceva din toate acestea, vă mai amintiţi dacă existau unele discuţii în casă?
Andrei Şerban: Evident că erau discuţii, părinţii mei făceau parte din burghezie, tata avea o poziţie importantă la Banca Regală şi a fost dat afară.  Iuliu Maniu (n.r. – lider al Partidului Naţional Ţărănesc, prim-ministru de mai multe ori între cele două războaie mondiale), de care tata era foarte apropiat, fusese prezent la botezul meu şi desigur că acest gest nu putea avea repercusiuni pozitive asupra familiei. Când Maniu a fost arestat, panica şi teama au fost transmise până şi bebeluşului proaspăt botezat. Şi tot aşa, într-unul din bombardamentele aliaţilor, copacul din curtea şcolii „Clemenţa“, la care am învăţat, a fost smuls din rădăcini, chiar în faţa blocului unde locuiam, şi fragmente din el au aterizat pe balconul nostru, la etajul 6... Din fericire, eram refugiaţi în subsol, la adăpost. Plecările pe întuneric, cu farurile stinse, noaptea, la ţară, unde eram ocrotiţi la ferma unchiului meu, general în suita regală (mort mai târziu în lagăr), şi agitaţia continuă a familiei şi a celor din jur mi-au transmis o karma negativă de mic copil. În timp, toate acestea nu m-au prea ajutat să-mi dezvolt o mare încredere în fiinţa umană. Am rămas cu o nelinişte profundă şi mi-a luat o viaţă să învăţ să o controlez.

Pentru părinţii dumneavoastră intelectuali (tatăl  – fotograf, mama – profesoară), acea perioadă trebuie să fi fost destul de dificilă...
Da, tata, George Şerban, a devenit fotograf din nevoie. A rămas şomer şi, iată (tot răul spre bine), şi-a descoperit un mare talent vizual, devenind rapid un fotograf important, apreciat... A primit premii internaţionale şi a publicat o serie de albume în alb-negru, extrem de frumoase. Dacă am un talent vizual, de la el vine. 



Andrei Şerban la un an (stânga) şi la cinci ani (dreapta). FOTO: George Şerban
 

Mama dumneavoastră ce preda?
Limba şi literatură română, deşi era grecoaică. Familia ei venise la Tulcea din insulele greceşti, din Chefalonia, cred, care era pe-atunci un loc destul de primitiv... Veniseră să facă comerţ, dar mama avea o natură poetică şi s-a îndrăgostit de literatura română.  

A avut de suferit, la fel ca mulţi alţi profesori, în anii de început ai comunismului?
Nu îmi amintesc, nu cred că a suferit altfel decât intelectual, ca mulţi alţii, dar ştiu că datorită ei am ajuns să trec prin şcoală, ea mi-a pus toate pilele posibile. Eram un elev inegal, mai mult slab şi capricios, cu o imaginaţie care mă făcea să o iau uşor razna.

Cum a fost pentru dumneavoastră intrarea în şcoală? Unde?
La şcoala „Clemenţa“, de pe C. A. Rosetti, am învăţat în primii patru ani, cu profesorul Bahrim, un turc de modă veche, care folosea încă tehnica „bună“ a tragerii de perciuni şi urechi în caz că veneai nepregătit. Am fost apoi la „Popa Rusu“, unde am continuat să fiu destul de rebel. Mă refugiam des în biserica din curte, pentru că acolo simţeam ceva diferit, mă puteam concentra, aveam un sentiment de respect. În acea atmosferă liniştită, deschiderea spre altceva părea posibilă.

„Ne băteam pe manuale“

Ce materii aveaţi în clasele primare? Cum erau manualele pe atunci?
Erau o sărăcie de nedescris aceste manuale, dar ne băteam să le avem, uneori ni le furam unul altuia. Erau extrem de rudimentare, dar neavând altele, le veneram. Primitivism eroic. Până la urmă însă, lipsa şi neajunsul au ajutat: neavând destule cărţi,  eram nevoiţi să le împrumutăm unii de la alţii şi ne-am învăţat să memorizăm mai rapid. Astfel, ni s-a dezvoltat muşchiul memoriei.

Aţi învăţat rusă?
Am învăţat-o forţat. Deşi profesoara era o rusoaică foarte cu suflet, aveam de acasă această rezistenţă împotriva limbii ruşilor, încât am uitat-o, din păcate. Regret enorm acum. Mai ales că voi lucra la Opera din Paris cu o mulţime de artişti ruşi „Khovanshcina“, de (n.r.  –  Modest Petrovici) Musorgski, un imens poem muzical al destinului Rusiei.

În liceu a prins gustul limbii latine

Eraţi un elev premiant?
Ce premiant, când abia treceam clasele, mulţumită  mamei! Vacanţele? Erau splendide, atunci puneam în scenă de unul singur, avându-mă doar pe mine ca spectator, situaţii cu păpuşi, cărora le promiteam marea şi sarea, că le transform în regi şi regine, dacă acceptau să fie în serviciul meu. Mai târziu mi-a revenit obligaţia să îndeplinesc prin actori promisiunea făcută păpuşilor.

Cum a fost liceul? Ce materii vă plăceau?
Am făcut liceul la „Iulia Haşdeu“. Continuam să fiu un elev mediocru. Îmi plăcea totuşi Latina şi chiar recitam pe de rost pasaje din Ovidiu. Latina, fiind o limbă moartă, fără corespondenţe cu realitatea cenuşie, stalinistă, groaznică, a acelor ani, îmi deschidea apetitul spre lumi necunoscute. Vibraţia pură a sunetului avea un efect educativ asupra organelor şi simţurilor, forţa incantatorie a silabelor avea o putere mantrică, îmi dădea o energie specială.

„Aveam nevoie de o altă realitate“

Cum s-a produs apropierea de teatru? Citeaţi teatru, erau spectacole la şcoală, mergeaţi des la spectacole...?
Nu citeam, dar părinţii m-au dus la teatru de mic copil şi, e adevărat, cum intram în sală, ceva se liniştea. Mă simţeam acasă, un sentiment asemănător cu cel din biserică. Mergeam la spectacole pe vremea când încă erau cortine la orice teatru, Brecht nu era încă popular şi nu avusese timp să distrugă  acea splendidă iluzie a misterului care se ascunde dincolo înainte de ridicarea cortinei (n.r. – Bertolt Brecht, dramaturg şi regizor german, creator al „Teatrului Epic“, potrivit căruia spectatorii nu trebuie să se identifice cu acţiunea de pe scenă, ci să o privească critic). Stăteam tremurând de emoţie, aşteptând cele trei gonguri, care prevesteau surpriză. Ce lume o fi dincolo? Cortina se ridica şi o altă realitate  începea să prindă formă. Am intuit că acolo va fi locul meu, aveam nevoie de o altă realitate şi odată ce am avut dovada că ea există, nimic altceva nu mă atrăgea.

Intrarea la facultatea de regie, la IATC, în general, era aproape imposibilă în acea perioadă. Erau foarte puţine locuri, exista permanent suspiciunea că cel puţin o parte din ele mergea
către „cine trebuia“. Cum a fost pentru dumneavoastră?

Nu a mers către „cine trebuia“ şi vă spun de ce. Am dat examen la actorie, (regia nu se preda în acel an) şi, deşi eram zece pe un loc, eu am intrat (deşi nu aveam talent), iar în acelaşi an un mare viitor actor, (Florian) Pittiş, a picat şi a trebuit să încerce din nou ca să reuşească anul următor! Bizară selecţie: reputatul viitor teatrolog, George Banu, a fost şi el acceptat în acel an, tot la actorie, deşi era mai tămâie ca mine. Au trecut trei ani până să se înfiin­ţeze secţia de regie, la care m-am transferat, şi restul e istorie. 

A intrat la teatru când a picat Pittiş

Ce cursuri v-au plăcut mai mult în facultate? Ce profesori?
Evident, cursurile de regie ale lui (Radu) Penciulescu şi Mihai Dimiu (un mare pedagog uitat), dar şi la actorie am profitat din plin de clasele Maestrului Finteşteanu şi ale foarte tinerei sale asistente, Sanda Manu. Aceşti profesori aveau o autoritate care emana prezenţă, te simţeai ridicat, ca luat de mână şi urcat la un alt nivel. Lor le datorez totul. E tragic ce se întâmplă azi. Mulţi din cei care se numesc profesori nu au nicio autoritate, nici măcar calificarea adecvată, iar studenţii primesc un produs golit de orice substanţă, un produs fals.
 

După absolvirea Institutului, în 1968, aţi pus în scenă un „Iulius Cezar“ de Shakespeare, pe care l-aţi numit, la un moment dat, „cea mai îndrăzneaţă producţie realizată vreodată“. Pentru cititorii care nu au avut şansa să o vadă – ce era atât de curajos?
E ştiut, totul în teatru se consumă extrem de iute. Acel „Iulius Cezar“ ce părea în anii ‘60 ca venind de pe Marte ar fi azi un spectacol tare cuminte. Ce a stârnit atât revolta criticilor? O punte japoneză peste capul spectatorilor şi o groapă cu nisip, unde generalii romani se omorau, ca într-o luptă de gladiatori. Liviu Ciulei a creat „şocantul“ decor, iar prietenia de-o viaţă, între un mare artist şi un tânăr debutant, a început atunci.
 

„Latina, fiind o limbă moartă, fără corespondenţe cu realitatea cenuşie, stalinistă, groaznică, a acelor ani, îmi deschidea apetitul spre lumi necunoscute. Vibraţia pură a sunetului avea un efect educativ.“
Andrei Şerban, regizor

 

„Încerci, greşeşti, încerci din nou“

La numai un an după absolvire aţi părăsit România, cu o bursă a Fundaţiei „Ford“, şi nu v-aţi mai întors decât după mai bine de două decenii. Cum aţi găsit Occidentul, dar mai ales America – venind dintr-o ţară care tocmai ieşea din epoca stalinistă?
Fiecare descoperim diverse Americi, reale sau imaginare. America mea a fost şi a continuat să rămână pământul tuturor posibilităţilor, unde poţi să reuşeşti, să pierzi totul şi iar să o iei de la început. „Trial and error“ – încercare, greşeală, deschidere de drum. Nicăieri nu există o asemenea atitudine. E exact metoda pe care am adaptat-o în teatru, un loc fluid, unde totul e în schimbare. Încerci, greşeşti, dar ai şansa să înveţi din greşeală şi să începi iar altceva. 


Andrei Şerban la Paris, în 1975
 

Ce v-a determinat să nu mai doriţi să reveniţi?
Tezele din iulie ale lui Ceauşescu, din ’71 (n.r. – discurs politic care anunţa o minirevoluţie culturală pe model chinez). Un nor gros de cenzură maoistă a descins asupra artei în  România. Din mijlocul avangardei newyorkeze, unde eram aproape de La MaMa (n.r. – club newyorkez de teatru experimental), Andy Warhol sau John Lennon, să revin, ar fi fost ca o sinucidere. Mai târziu am vrut să vizitez teatrele şi să lucrez aici, dar am fost oprit, interzis. Niciodată însă nu am renunţat la cetăţenie. Tot în America am învăţat să urăsc naţionalismul, dar să rămân patriot, în adevăratul sens al cuvântului.

„De la TNB, doar pe mine m-am dat afară“

V-aţi bucurat de mare succes după revenire, aţi şi devenit director al Teatrului Naţional din Bucureşti. Cum a fost acea perioadă pentru dumneavoastră?
A fost minunat, ca o renaştere, până când a devenit un coşmar. Am încercat să servesc binele, nu răul, pot spune asta fără jenă, i-am ajutat pe toţi, nu am pensionat niciun actor (în ciuda minciunilor care se vehiculează până azi, afirmând contrariul!), nu am dat pe nimeni afară, dimpotrivă, după trei ani, când am văzut că nu pot schimba nimic, m-am dat doar pe mine însumi afară.

Sunteţi din nou prezent pe scenele româneşti de câţiva ani... Cum găsiţi teatrul nostru de azi?
Deprimant de mediocru. Ştiu că devin antipatic multora care sunt încă de părere că teatrul românesc e mare, dar asta e gogoriţa ce ne face să ne felicităm că suntem ireproşabili, în loc să facem efortul să descoperim ceva adevărat, proaspăt, nou.
 

„La TNB a fost minunat, ca o renaştere, până când a devenit un coşmar“
Andrei Şerban


„Cei mai mulţi actori nu-şi cultivă talentul“

Cum sunt actorii? Mulţi alţi artişti ai scenei se plâng că şcoala românească de teatru a decăzut, că sunt prea mulţi studenţi, între care prea puţini buni. Cum este situaţia, din experienţa dumneavoastră?
Dezastruoasă, cum am spus. Studenţii sunt acceptaţi fără niciun criteriu, doar ca să umple nişte numere goale. Nu învaţă nimic. Actori buni sunt mulţi, dar majoritatea nu-şi cultivă talentul, se usucă şi mor mult înainte de moartea fizică. Iar înmormântările marilor actori, devenite circ social lugubru, fără nicio decenţă, sunt expresia jalnică a vulgarităţii duse la extrem. În viaţă nu au fost respectaţi, în moarte sunt trivializaţi, la modul cel mai obscen şi neruşinat. 

Numele dumneavoastră, ca şi al altor artişti importanţi, a fost implicat, fără voia dumneavoastră, într-o controversă pe marginea modului de funcţionare al Institutului Cultural Român. Cum apreciaţi dumneavoastră funcţionarea ICR sub conducerea lui H.R. Patapievici? Cum priviţi, pe de altă parte, proiectele noului director, Andrei Marga, care a invocat (celebru, deja) în mod eronat inventarea „transilvană“ a caloriferului drept parte a culturii ce merită promovată?
Ce regret imens este desfiinţarea Academiei Itinerante de Vară, finanţată de ICR-ul azi defunct (n.r. – ICR New York), şi nu pentru că îmi purta numele! Numele meu nu înseamnă nimic, dar, astfel, un simbol a fost distrus. Faptul că sute de tineri s-au bătut să ajungă la Horezu, Ipoteşti sau la Mogoşoaia, dintr-o foame imensă de educaţie, explică vorba din bătrâni că pentru a construi o casă, a găti sau a picta, mai întâi trebuie să înveţi. Timpul pe care îl acordăm zilnic educaţiei este relativ scurt. Cel petrecut pentru distracţii, plăceri, bârfe sau alte activităţi inutile este infinit mai lung. Fiecare din participanţi a recunoscut că în cele zece zile petrecute cu Academia s-a lucrat cât nu se lucrează într-un an în şcoli. Demonstraţia unică a atelierului, făcută recent pe şantierul de la Teatrul Naţional, i-a lăsat înmărmuriţi pe spectatori. Concluzia? Se poate lucra şi altfel în România. Chiar şi în teatru.

„Teatrul nostru de azi e deprimant de mediocru“
Andrei Şerban, regizor

„Ce regret imens este desfiinţarea Academiei Itinerante de Vară, finanţată
de ICR-ul azi defunct! Un simbol a fost distrus.“
Andrei Şerban, regizor


Andrei Şerban şi Victor Rebengiug
 

Studentul lui Peter Brook

> Nume: Andrei Şerban

> Data şi locul naşterii: 21 iunie 1943, Bucureşti

> Familia: căsătorit, doi copii

> Studiile şi cariera: 1968: IATC, Bucureşti; 1969: bursa „Ford“, cu ajutorul căreia pleacă să studieze teatrul în SUA; 1970: Centrul Internaţional de Cercetări în Teatru (condus de Peter Brook), Paris (Franţa); 1975: premiul „Obie“, pentru Trilogia antică; 1977 : nominalizat la premiile „Tony“ pentru „Livada cu Vişini“ a lui Anton Cehov, cu Meryl Streep în rolul „Duniaşa“; 1999: premiul Societăţii Regizorilor de Teatru şi Coreografilor „George Abbott“; Medalia Ordinul Steaua României, trei titluri de Doctor Honoris Causa

> Locuieşte în: Bucureşti

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările