Cu ochii în stele, părinţii îşi feliază bugetul pentru a plăti interminabile ore de meditaţii şi scumpe ofrande dascălilor. Convinşi de utilitatea demersului lor, le şterpelesc copiilor ore, zile, vacanţe, pentru a le sacrifica pe altarul notei de zece. Decişi să-şi pună copiii pe calea cea bună le refuză momentele simple, senine, de joacă prostească, pentru a-i pironi printre caiete şi lecţii, teme şi cursuri. Cunoaşterea încetează a mai fi o extraodinară şi minunată aventură. Ea devine o cursă plină de sacrificii pentru a obţine graţiile Măriei Sale Nota 10.
 
Şi cum ar putea fi altfel câtă vreme urcuşul spre vârful piramidei începe din primii ani de şcoală, iar Măria Sa Nota 10 îşi cere regulat tributul în timp, bani şi sacrificii.
 
Elev de zece sau nu, aceasta-i întrebarea societăţii. Dacă notele sunt mari, copilul e considerat inteligent, iar dacă ele sunt mici e numai şi numai vina copilului. Uităm mult prea des toţi ceilalţi factori care intră în obţinerea unei note bune. Anulăm prea uşor şi cu prea multă indiferenţă factorii de ordin afectiv, cei de ordin conjuctural, factorii sociali şi cei economici. Tragem o linie dreaptă între nota copilului şi un anumit coeficient de inteligenţă, şi eliminăm senini rolul dascălilor, al părinţilor, al societăţii.
Nu chestionăm niciodată competenţele şi motivaţiile dascălilor care au atribuit acele note şi nici rolul părinţilor care le-au semnat. Paradoxul unei note, tentaculele ei, ne depăşesc în mare măsură.
 
Ca dascăl nu am întâlnit copii proşti. Indiferent de handicapuri şi IQ-uri, fiecare copil poartă în el o sămânţă de aur. O sămânţă unică ce are nevoie de îngrijiri adaptate. La unii copii, sămânţa e evidentă. Sare în ochi. La alţii e pitulată în nisipul unui deşert arid, ascunsă în spatele unui comportament deviant sau a unor năzbâtii de «copil neisprăvit».

Ca dascăli şi părinţi trebuie să ne înarmăm cu multă răbdare, iubire şi înţelegere pentru a cerne întreg deşertul şi a naviga în nebuloasa «neroziilor» copilăreşti. Ca dascăli şi părinţi trebuie să ne reinventăm în permanenţă, să ne interogăm în mod repetat principiile şi metodele astfel încât să dăruim fiecărei grăunţe doza de informaţie şi căldura de care are nevoie pentru a înflori.

Notele mici ale copiilor nu sunt eşecul lor, ci eşecul nostru, ca dascăli, ca părinţi. Cert notele vorbesc despre inteligenţa copilului, despre capacitatea lui de memorare, despre potenţialul lui. Dar notele vorbesc mult şi concret şi despre dascăli şi părinţi. Despre capacitatea lor de a vedea locul în care s-a aşezat  grăunţa de aur din fiecare copil şi a o stimula în mod corespunzător în fiecare zi. Copiii cu note mici nu sunt copii proşti. Sunt copii pentru care nimeni nu a găsit reţeta. Sunt grăunţe de aur care au scăpat printre degetele societăţii.
 
Pentru dascăli nota reprezintă doar o fotografie a unui moment din evoluţia unui copil. Societatea a decontextualizat, instrumentalizat şi ridicat această fotografie la rangul de mare şi suprem adevăr. O notă mică pe care noi ca dascăli o atribuim unui copil pentru a-l stimula, peste ani va deveni un cui pe care societatea i-l va bate în tălpi ori de câte ori va încerca să urce spre vârful piramidei. Pare ciudat, de-a dreptul bizar, dar cu o simplă cifră caligrafiată într-un carnet de note tulburăm regulat apele societăţii.

Atunci când gravăm în carnet o notă nu mai este suficient să chestionăm doar punctul evoluţiei unui copil. Trebuie să ţinem cont şi de modul în care această cifră va putea fi peste ani utilizată. Gestul simplu prin care aşezăm în carnetul de note «concluzia» a ceea ce am constatat într-o anumită zi la un anumit copil, devine în contextul societal actual un gest de mare responsabilitate.
 
Măria Sa Nota 10 a transformat cunoaşterea într-o cursă cu sacrificii, a răpit multe dintre zâmbetele copiilor noştri şi i-a pironit pe dascăli în postura de mari deţinători de adevăruri supreme şi infailibili judecători ai inteligenţei umane.

Noroc cu viaţa, care se încăpăţânează şi rezistă vortexului creat de nota de zece.

Viaţa, care în mod regulat îi trânteşte societăţii sub nas un carnet de note sărăcuţ, din care, peste ani a ţâşnit ditai floarea soarelui.

Noroc cu viaţa care din când în când ne trage de mânecă în modul ei şi ne întreabă: chiar crezi că merită să chirceşti copilăria şi potenţialul unui mugure de om la piciorele şubrede ale unui cod socioeducaţional mutant?