Este evident că România nu îşi poate permite un decalaj major faţă de alte state europene în ceea ce priveşte construirea infrastructurii de comunicaţii 5g. Orice an pierdut în acest domeniu va costa economia între 0,5 şi 1% din PIB, iar pe măsură ce timpul trece aceste costuri vor creşte şi ele. Lipsa unei infrastructuri adecvate de comunicaţii devine principalul obstacol în calea investiţiilor în industrii cu valoare adăugată mare, precum şi în investiţiile publice menite să permită rezolvarea unor probleme majore, cum ar fi traficul în marile oraşe sau digitalizarea serviciilor publice.

Nu în ultimul rând, întârzierea implementării sistemelor de comunicaţii 5G văduveşte bugetul public de încasarea câtorva miliarde de lei proveniţi din concesionarea frecvenţelor care vor fi alocate acestor sisteme.

Tocmai din aceste considerente, guvernul ar trebui să îşi măsoare cu atenţie şi rigoare fiecare pas pe care îl face în direcţia implementării acestei noi tehnologii de comunicaţii.

Trebuie notat, încă de la început, că Uniunea Europeană în ansamblul său consideră că reţelele de comunicaţii 5G au multe avantaje, dar vin la pachet cu riscuri serioase de securitate cibernetică şi cu posibilitatea de a afecta confidenţialitatea datelor transportate. În acest sens, Uniunea Europeană a creat un set de instrumente (EU 5G toolbox), care urmăreşte coordonarea de către Comisia Europeană a abordărilor naţionale, pentru a evita fragmentarea modului în care statele membre evaluează şi gestionează riscurile legate de noua tehnologie.

Uniunea recomandă tuturor statelor membre să adopte o legislaţie specifică acestui domeniu, care să reglementeze tehnic aspectele considerate critice ale infrastructurii 5G. Cadrul legal al acestei abordări este definit în  Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 septembrie 2015 referitoare la procedura de furnizare de informaţii în domeniul reglementărilor tehnice şi al normelor privind serviciile societăţii informaţionale (“Directiva TRIS”).

Ei bine, esenţa acestei directive se găseşte la articolul 5, care impune statelor membre să notifice Comisia Europeană privind orice proiect de lege care conţine reglementări tehnice: „Statele Membre comunică de îndată Comisiei orice proiect de reglementare tehnică [...]”.

Iar încă de la primul articol, la  paragraful (1) litera f) din Directiva TRIS, se defineşte clar  „reglementare tehnică” astfel: „ înseamnă o specificaţie tehnică sau o altă cerinţă sau normă cu privire la servicii, inclusiv dispoziţiile administrative relevante, a cărei respectare este obligatorie, de jure sau de facto, în cazul comercializării, prestării unui serviciu, stabilirii unui operator de servicii sau utilizării într-un stat membru sau într-o parte semnificativă a acestuia, precum şi actele cu putere de lege sau actele administrative ale statelor membre, cu excepţia celor prevăzute la articolul 7, care interzic fabricarea, importul, comercializarea sau utilizarea unui produs sau care interzic prestarea sau utilizarea unui serviciu sau stabilirea în calitate de prestator de servicii

În urma notificării Comisie Europene din partea statului membru, există o perioadă de suspendare de trei luni în care un stat membru nu poate adopta legea. În perioada menţionată, procedura legislativă poate totuşi să îşi urmeze cursul normal., dar să nu se finalizeze adoptarea legii. Procedura de notificare prevăzută de Directiva TRIS a fost adoptată pentru a anticipa şi a preveni crearea de bariere în calea comerţului pe piaţa internă.

Guvernul nostru şi coaliţia de la guvernare au trecut prin Parlament, pe repede înainte, proiectul de lege pentru reglemetarea procedurilor de autorizare 5G, ignorând procedura de notificare prevăzută de legislaţia comunitară.

Dar proiectul de lege 5G are ca scop reglementarea procesului de autorizare a producătorilor de tehnologii, echipamente şi software pentru reţelele 5G, iar aplicarea criteriilor de autorizare prevăzute în Proiectul de Lege 5G poate duce la excluderea din întreaga reţea 5G a echipamentelor furnizate de anumiţi producători. Conform Proiectului de Lege 5G, vânzarea tuturor echipamentelor produse de producătorii neautorizaţi va fi interzisă în România. Interdicţia nu va lăsa loc pentru nici o utilizare a echipamentului în cauză, nici măcar una marginală. Cât de dificil este, totuşi, în aceste condiţii să argumentezi, în mod rezonabil, că Proiectul de Lege 5G nu intră sub incidenţa articolului 1 alineatul (1) litera f) din Directiva TRIS referitoare la interzicerea fabricării, importului , comercializarea sau utilizarea unui produs sau a furnizării sau utilizării unui serviciu sau stabilirea ca prestator de servicii, în conformitate cu interpretarea Comisiei Europene?

Ba mai există şi hotărâri ale Curţii Europene de Justiţie care creează precedente în acest sens şi care au sancţionat inclusiv state naţionale (Ungaria şi Grecia). Concluzia este una singură: pe baza formulării generale a Directivei TRIS, a hotărârilor Curţii Europene de Justiţie şi a îndrumărilor furnizate de Comisia Europeană, obligaţia de a notifica Proiectul de Lege 5G pare evidentă.

Ceea ce nu se prea discută la noi este faptul că omisiunea de a notifica Proiectul de Lege 5G poate face ca acesta să fie considerat inaplicabil în raport cu părţi private, şi poate deschide calea unor acţiuni împotriva României pentru constatarea încălcării dreptului Uniunii Europene, în temeiul articolului 258 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Iată ce spune acest articol 258 din Tratatul Uniunii:„ În cazul în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în cauză posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile. În cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.” Cu alte cuvinte, România îşi creează singură un caz la Curtea Europeană de Justiţie , care va putea aduce invalidarea legislaţiei 5G, ceea ce va întârzia implementarea tehnologiei câţiva ani buni. Oare de asta avem noi nevoie acum?

Poate nu ar fi lipsit de interes să vedem ce fac celelalte state din UE, în special, Franţa şi Finlanda, la care proiectele de reglementări notificate în temeiul Directivei TRIS par să prevadă un mecanism de autorizare similar cu cel care urmează să fie reglementat prin Proiectul de Lege 5G. Proiectul finlandez, în particular, nu pare să conţină nicio specificaţie tehnică. Nici proiectul francez care prevede procedurile de autorizare în sine nu conţine astfel de specificaţii, cu toate că a fost notificat separat de alte reglementări conexe care conţin specificaţii tehnice. Ei bine, atât Franţa cât şi Finlanda au notificat Comisia Europeană privind proiectele proprii de lege pentru autorizarea producătorilor şi operatorilor 5G. Quod erat demonstrandum!

Acum să nu ne închipuim că numai noi ne confruntăm cu aceste lucruri legate de tehnologia 5G. Inclusiv Germania, motorul şi cea mai mare economie a Uniunii Europene parcurge, cuminte, procedurile prevăzute de legislaţia Europeană. Berlinul a notificat Comisia Europeană pe 17 decembrie 2020 privind proiectul de lege „“Draft Second Act increasing the security of information technology systems”. După care a aşteptat cuminte timp de mai bine de trei luni, până pe 22 aprilie 2021, când a primit răspunsul, cu recomandări incluse, din partea  Kerstinei Jorna,  Director-General în cadrul Comisiei Europene. Şi abia apoi Parlamentul de la Berlin a aprobat legea. Cât despre prevederile legii germane, acestea sunt mult mai clare decât ce vrem noi să facem prin proiectul de lege 5G. La nemţi, fiecare furnizor de componente depune o declaraţie pe proprie răspundere că respectă standardele de securitate cibernetică, iar operatorii trebuie să notifice ministerul de interne privind orice contract cu furnizorii. Ministerul de interne are la dispoziţie între două şi patru luni pentru a verifica conformitatea produselor furnizate cu reglementările tehnice introduse prin legislaţia 5G. Ministerul de interne, nu CSAT, ca în cazul nostru.

Eu zic că mai clar de atât nu se poate. Totul făcut nemţeşte, pas cu pas. Oare la noi de ce nu s-a putut face aşa? De ce trebuie tot timpul să fim „originali”?

Material de opinie semnat de Petrisor Peiu