Să luăm mersul deficitelor. A avut loc o ajustare bugetară majoră între 2012-2015, fie ea costisitoare socialmente şi nu numai (a alimentat probabil înclinaţia de plecare din ţară) deficitul bugetului consolidat ajungând la sub 1% din PIB în 2015. Această corecţie s-a văzut în deficitul de cont curent ce a gravitat în jur de 1% din PIB către finele perioadei. Tendinţa a fost însă inversată după 2015, când s-a intrat într-o suită de reduceri de taxe şi impozite, care a adus veniturile fiscale la minim istoric, la sub 26% din PIB în 2018 (cu CAS nivelul se menţine peste 26%). Fără a fi un “paradis fiscal” precum Irlanda, România a ajuns penultima în UE ca nivel al veniturilor fiscale. De remarcat că în UE media veniturilor fiscale este de 39-40% din PIB, în timp ce în economii emergente din Est (cu care ne comparăm îndeobşte) trece de 34-35% din PIB!!

Veniturile fiscale au mers în jos prin omisiune şi comisiune. Prin decizii publice care au schimbat regimul fiscal, o poziţie îmbrăţişată de cam tot spectrul politic; unele partide fiindcă au văzut astfel o reparaţie socială pentru austeritatea aplicată după 2010; alte partide deoarece cred în încasări superioare la impozite inferioare (teză adesea invalidată de realitate). Prin omisiune, afirm, întrucât s-a neglijat nevoia de a spori transparenţa, gradul de conformare la plăţi, astfel încât să se colecteze mai mult. Nu numai că s-a renunţat în mod inexplicabil la o reforma serioasă a ANAF, dar nu au existat preocupări sistematice de creştere a colectării. Datele Eurostat arată, de pildă, că în ce priveşte TVA, România are cel mai înalt grad de neconformare – 36% în 2018. În Polonia şi Bulgaria, două ţări în care a avut loc o reformă a administraţiilor fiscale, gradul de conformare s-a ameliorat în mod remarcabil; în Bulgaria neconformarea a ajuns la 12% în 2018, de la 22% în 2014; în Polonia a ajuns la 14% în 2018, de la 24% în 2014.

În timp ce s-a acceptat o scădere a veniturilor fiscale, numai parţial compensată de absorbţia de fonduri europene, au crescut presiunile pe buget prin creşterea veniturilor/salariilor. De aici a rezultat un spaţiu fiscal tot mai mic, încordarea teribilă a bugetului public.

O creştere de venituri (salarii) era inevitabilă pentru a atenua exodul de capital uman, emigraţia. Dar o asemenea politica, dacă nu este însoţită de grijă pentru creşterea veniturilor fiscale, primejduieşte echilibre macro. Iar creşterea veniturilor în sectorul bugetar a dezechilibrat relaţia cu salariile în sectorul privat; a devenit tot mai atractiv pentru numeroşi cetăţeni să se angajeze la stat, în pofida accentuării deficitului de forţă de muncă în arii largi din economie.

În ultimii ani deficitul bugetar (cash sau ESA) nu a trecut de 3% din PIB, cel structural fiind ceva mai mare. Dar aceasta s-a realizat printr-o amputare severă a cheltuielilor cu investiţii publice; acestea din urmă au ajuns în 2018 la 2,6% din PIB. Am ajuns în eşalonul ţărilor cu cele mai mici investiţii publice că pondere în PIB. Dar acest eşalon este format din state cu economii dezvoltate, care au infrastructură bună. Economiile emergente cu care are sens să ne comparăm (ţări baltice, Ungaria, Polonia, Cehia) aloca în medie pentru investiţii publice cca 4% din PIB. Nu numai că nivelul de 2,6% indica subfinantare cronică a infrastructurii în România, dar şi modul în care s-a ieşit la liman pentru a se evita intrarea în procedura de deficit excesiv: prin tăiere de investii publice în ultimii ani.  Este un mare semn de întrebare dacă se poate continua cu acest pattern de ajustare a structurii cheltuielilor pentru respectarea nivelului de 3%; fiindcă suntem la un “prag de suferinţă” pentru economie.

Noua lege a pensiilor ar avea un impact mai mult decât sever asupra bugetului public; aplicarea ei ar însemna plusuri de 0,7% din PIB în 2020, 2,7% din PIB în 2021 şi 3,7% din PIB în 2022. Avem de-a face cu un non-starter dacă nu se vor găsi modalităţi de a o face suportabilă pentru bugetul public. Nu puţini (mai ales politicieni) notează nivelul relativ scăzut al cheltuielilor sociale în România că pondere în PIB faţă de alte state din UE, ceea ce este adevărat. Dar se omite aici să se spună că nivelul veniturilor fiscale la noi este penultimul în UE. Nevoile sunt mari social şi economic, dar pentru a le acoperi ai nevoie de venituri adecvate la buget. 

Din această perspectivă este de judecat deficitul acut de spaţiu fiscal; adică:

  • Scădere sensibilă de venituri fiscale în ultimii ani, care au ajuns sub 26% din PIB;
  • Creştere de venituri/salarii care a mărit deficitul bugetar după 2015 la cca 3% din PB;
  • Presiuni în plus, noua lege a pensiilor, care adaugă procente bune de PIB la deficitul bugetar de 3% din 2018; fără corecţii în următorii ani deficitul ar exploda spre 7% din PIB. Dar nu se poate ajunge practic la un asemenea deficit fiindcă pieţele nu vor accepta aşa ceva;  
  • Economia autohtonă va încetini în mod inevitabil; pe de-o parte, se epuizează pistoane de creştere economică prevalent prin consum, pe de altă parte are loc o deteriorare a mediului internaţional, care afectează exporturile României şi poate complica mult finanţarea deficienţelor.

Intervine deci o perspectivă a echilibrelor externe în judecarea nevoii acute de spaţiu fiscal. Suntem singura economie din regiune ce are un deficit de cont curent în creştere în ultimii ani, cu deteriorare a structurii de finanţare; deficitul de cont curent a ajuns la 4,7% din PIB în 2018, iar în 2019 va depăşi probabil 5,4% din PIB. Finanţarea prin investiţii externe directe a fost puţin peste 50% din PIB anul trecut. Nu este o situaţie analogă cu cea din anii 2007-2008 (cu deficite de cont curent de peste 12% din PIB), dar situaţia ne singularizează în regiune şi mediul extern se strică. Mai concret şi este de repetat:

  • Avem “deficite gemene”, cu cele externe în creştere;
  • Avem venituri fiscale foarte mici, un handicap mare dacă o corecţie este inevitabilă;
  • Sunt presiuni suplimentare pe cheltuieli bugetare (nouă lege a pensiilor), în condiţiile în care cheltuielile sociale se ridică la peste 75% din veniturile fiscale.

Concluzie: deteriorarea mediului economic internaţional ne prinde descoperiţi, în sensul unui deficit mare de spaţiu fiscal.  

Deficitul de spaţiu fiscal este interpretabil şi prin prisma policy-mix-ului suboptim, a posibilităţii de a amortiza şocuri adverse. Efecte ale încetinirii economice pot fi combătute dacă există spaţiu fiscal, ce pune la lucru stabilizatori automaţi; nu este cazul la noi. Lipsa spaţiului fiscal combinată cu dezechilibre externe formează o situaţie şi mai complicată. Pentru a combate efecte recesioniste, BNR nu ar putea relaxa politica monetară (cum fac alte bănci centrale) fiindcă ar invita atacuri pe leu; ar fi inflamată inflaţia şi pe canalul cursului. Nici nu are sens să întărească politica monetară acum având în vedere posibile intrări de hotmoney şi accentuarea dezechilibrului extern. Politici monetare mai acomodative în Europa (peste Ocean) ne ajuta prin prisma diferenţialelor de rate pe pieţe, dar nu ne rezolva problemele. Avem nevoie de consolidare a bugetului public fiindcă nori cenuşii se înmulţesc în economia globală. Că această consolidare trebuia să aibă loc sub auspicii nefavorabile (efecte ale războiului valutar, conflictelor comerciale, slowdown-ului global) nu este o neşansă “venită din cer”; plătim pentru miopie şi unilateralism în construcţia politicilor macro, chiar dacă expodul de capital uman a obligat la creşteri de salarii.  

Ce este de făcut? Sunt câteva trasee de acţiune posibile, care trec dincolo de filosofii de politică economică. Astfel:

  • Proiectul de buget pe 2020 este bine să arate că se înţelege situaţia, că nu se poate merge la nesfârşit cu reducerea investiţiilor publice că pondere în PIB;
  • Trebuie să fie crescute veniturile fiscale/bugetare: transparenţă mai mare, reformă ANAF redemarată, eliminarea excepţiilor, regim adecvat de royalties, pedepse severe pentru cei care evită fiscul prin tot felul de tertipuri;
  • Renunţarea la noi reduceri de taxe şi impozite; evitarea de “experimente” gen OU114
  • Stoparea promisiunilor ce creează aşteptări nerealiste cetăţenilor!
  • Aplicarea noii legi a pensiilor să ţină cont de spaţiul fiscal existent; este de avut în vedere un interval corespunzător de ani;
  • Să se amâne noi creşteri de venituri/salarii
  • Restructurarea aparatului de stat
  • Să încercăm aplicarea “regulii de aur” (golden rule) care poate scuti de cofinanţare proiecte finanţe din resurse ale bugetului comun şi validate de Comisia Europeană că servind concomitent nevoii naţionale şi nevoii UE; este vorba de proiecte investiţionale clare, de necontestat;
  • Măsuri de sprijinire a exporturilor, a producţiei interne (alimente) altele decât prin cursul de schimb (nevoia de spaţiu fiscal)

Unii ar putea invoca datoria publică de cca 35% din PIB (faţă de o medie de cca 80%). Această datorie poate însă creşte rapid dacă pieţele pierd încrederea în capacitatea de a controla deficitele. Proiectul bugetului pentru 2020 trebuie să semnalizeze înţelegerea situaţiei interne, a contextului internaţional. Celor ce neagă realitatea să li se reamintească  experienta corecţiei macroeconomice de acum câţiva ani. În 2008 nu nivelul datoriei publice era problema, ci cel al deficitului bugetar structural, al deficitelor externe. Este drept că în lumea experţilor se discută despre faptul că “deficitul structural” pe baza căruia se estimează gap-ul de producţie (output gap) este o mărime neobservabilă, că regulile fiscale au nevoie de simplificări şi corective pentru a se evita prociclicitatea şi a concilia sustenabilitatea finanţelor publice cu stabilitatea economică, dar problema bugetară în cazul României nu este legată de rafinamente tehnice; lucrurile sunt evidente.

Pentru o economie emergentă, ce prin definiţie nu poate practică politici neconvenţionale (banca sa centrală nefiind emitent de monedă de rezervă) deficite mări/excesive invita necazuri mari!

Deficitul acut de spaţiu fiscal devine tot mai periculos şi este o urgenţă a politicii fiscal/bugetare în România; nu este ideea fixă a cuiva!!

PS. O analiză recentă a FMI privind economia românească vorbeşte despre o “supraevaluare” a leului de cca. 10%. Este surprinzătoare această apreciere din cel puţin două raţiuni. Într-o economie internaţională în care mişcările de capital adesea copleşesc fluxurile comerciale ca influenţă, o judecare a nivelului de echilibru a unui curs de schimb este cu imprecizii mari. Şi să înţelegem că BNR ar trebui să încerce să deprecieze cursul către un prezumat nivel de echilibru? Dar cum ar putea face aşa ceva fără relaxarea politicii monetare? Şi nu ar declanşa o asemenea relaxare o criză a leului dacă avem în vedere inclusiv stance-ul actual al politicii bugetare? Nu ar creşte aşteptările inflaţioniste totodată? Cui prodest deci această judecată privind cursul de schimb? Dacă raportul nu făcea referire la “supraevaluarea leului” era bine; cum spune o vorbă veche, “filosof rămânea”. Protejarea leului are nevoie în principal de o corecţie pe latura bugetară şi dacă vor exista presiuni serioase pe piaţa valutară şi întărirea politicii monetare va intra în rol.