Proiectul de ţară al acestor zile pare să fie, mai degrabă, izolarea energetică a României în condiţiile în care exploatarea gazelor din Marea Neagră stă în mâna unor parlamentari „patrioţi” care negociază resursele ţării noastre ca la talcioc.

Ţara noastră a devenit, chipurile, independentă de gazul rusesc, în trei feluri. În primul rând, combinaţiile dintre tot felul de politicieni, interpuşi şi oameni de „afaceri” dubioşi au asasinat industria. Apoi, aproape 3.5 milioane de gospodării folosesc şi astăzi, în anul 2018, combustibili solizi ca sursă de încălzire deşi, paradoxal, Parlamentul României a fost dominat de social-democraţi în ultimii cinci ani însă nimănui nu i-a păsat de situaţia disperată în care se află o mare parte din locuitorii acestei ţări, deconectaţi de la utilităţi!

Acesta a fost, de fapt, miracolul economic al României: am redus din nepăsare nevoia de a consuma gaze naturale şi am construit o societate distopică, la fel ca în romanul Farenheit. Doar că, în loc de pompieri care ard cărţi, avem politicieni patrioţi care, invocând binele ţării, au decapitalizat companiile de stat şi au contestat, prin tot felul de mijloace, interconectarea României cu statele din jur, fie că a fost vorba de a construi reţele de gaze naturale, de electricitate sau autostrăzi.

Aşa se face că, în timp ce Transgaz implementează secţiunea românească a gazoductului BRUA, primul proiect de infrastructură care ne va conecta atât cu sursele de gaze naturale din sud cât şi cu cele din vest, Guvernul a decis să direcţioneze la bugetul de stat sub formă de dividende 90% din profitul acumulat de companie în anul 2017. Asta înseamnă că cei de la Transgaz, pentru securitatea energetică a României, vor fi nevoiţi să caute alte surse de finanţare şi, practic, să se supraîndatoreze.  

În felul acesta am ajuns să strigăm, săraci dar cinstiţi, că am scăpat de dependenţa faţă de gazul rusesc. Dar, oare chiar aşa roz stau lucrurile pentru România? 

Nord Stream 2, bătaie de cap şi pentru România

Uniunea Europeană este, pentru Rusia, principala piaţă pentru exportul de gaze naturale. Anul trecut, Gazprom a pompat în ţările din UE aproximativ 193 de miliarde de metri cubi, adică 40% din necesarul total de gaze naturale. Peste jumătate din această cantitate a tranzitat Ucraina.

Ruşii, însă, vor să ocolească Ucraina ca principală rută de tranzit şi să schimbe direcţia fluxului de gaze de la vest la est, ea fiind, astăzi, de la est la vest. În conflictul său cu Rusia, poziţia Ucrainei ca ţară de tranzit îi conferă Kievului, astăzi, un atu geopolitic. Dar Kremlinul are nevoie să-şi asigure surse de venit neîntrerupte, aşa că va abandona contractul dintre Gazprom şi Naftogaz care va expira la 1 ianuarie 2020. Veniturile obţinute din hidrocarburi sunt principala sursă pentru bugetul Federaţiei Ruse iar piaţa din Vest este mult mai atractivă pentru Moscova.  

România are un acord cu Gazprom care va expira în 2030 însă, dacă Ucraina nu va mai fi folosită ca ţară de tranzit, asta înseamnă că, şi pentru noi, lucrurile se vor schimba odată cu punerea în funcţiune a lui Nord Stream 2. Iar poziţia geografică nu ne prea ajută.

În plus, noi suntem ocoliţi de trei conducte mari de tranzit, care au o capacitate totală de 25 de miliarde de metri cubi şi care transportă gaze naturale din Rusia spre Bulgaria, Grecia, Macedonia, Albania sau Turcia. Ele nu sunt conectate cu sistemul naţional de tranzit şi nu sunt interconectate nici măcar între ele, având trei puncte de intrare şi de ieşire diferite.

Transgaz are în planul de investiţii pentru anii următori interconectare SNT-ului cu sistemul de distribuţie şi inversarea fluxului la Isaccea, creând un culoar de transport între pieţele din Grecia, Bulgaria, România, Ucraina şi Republica Moldova. Termenul de finalizare este anul 2023, dar la ritmul în care PSD decapitalizează companiile de stat fără să ţină cont de interesul naţional, s-ar putea să devină problematic.

Cum asigură securitatea energetică a României rezerva de gaze offshore din Marea Neagră

Vasile Iuga şi Radu Dudău au publicat ieri un raport intitulat „Perspectivele gazelor naturale în România şi modalităţi de valorificare superioară a acestora”. În cele 57 de pagini, raportul scoate în evidenţă răspunsul la două întrebări esenţiale. Poate România să afirme, tare şi răspicat, faptul că nu trebuie să-şi pună niciun fel de probleme atunci când vine vorba despre securitatea energetică? Este Marea Neagră răspunsul pentru securitatea aprovizionării cu gaze naturale a României pe termen mediu şi lung?

În document se face amintire la rezultatele unor simulări realizate de cei de la ENTSO-G şi care au fost publicate la finalul anului trecut. În baza acestor studii reiese faptul că, în vârf de iarnă, în perioada 1 ianuarie-28 februarie, România se confruntă cu un deficit de 9% pentru consumul de gaze care, de regulă, este asigurat din unica sursă de import: cea rusească. Întrucât, în sezonul rece, extracţia din înmagazinările subterane este folosită la maxim, în zilele de vârf foarte geroase şi cu consum foarte mare, vulnerabilitatea României ajunge la 30%! Asta înseamnă un preţ mai mare pentru consumatorul român dar şi riscul de a nu avea acces la această cantitate de gaz!

Această expunere se menţine şi în altă circumstanţă. Ce se va întâmplă cu România, în sezonul rece, dacă gazul rusesc nu va mai tranzita Ucraina, lucru perfect valabil astăzi, în perspectiva construcţiei Nord Stream 2?

Cei de la ENTSO-G arată că, dacă din cele 131 de proiecte de interes comun concepute de Comisia Europeană nu se realizarea decât cele 20 pentru care s-a primit undă verde pentru investiţii, ele ar fi suficiente pentru eliminarea oricărui risc de reducere a livrărilor în regiunea Coridorului Sudic până în anul 2030, cu excepţia notabilă a României. O întrerupere prelungită a livrărilor de gaze prin Ucraina în lunile ianuarie-februarie indică un risc de securitate energetică major pentru ţara noastră, se arată în documentul celor doi autori.

În scenariul în care dezvoltarea infrastructurii gaziere se limitează la finalizarea proiectelor cu decizie finală de investiţie, nivelul de disrupţie în România în 2020 este de peste 20% (i.e. disponibilul pentru consum se diminuează cu 20%), iar în 2030 nivelul de disrupţie urcă la peste 30%, ceea ce singularizează ţara noastră ca fiind cea mai expusă pe termen lung la o întrerupere masivă a aprovizionării cu gaze naturale prin Ucraina.

Mai pe româneşte, depindem ca de aer de exploatarea gazelor offshore din Marea Neagră. Nu numai că va balansa pe termen lung declinul producţiei onshore, dar va înlocui, cu totul, necesarul de gaze luat, astăzi, din import, de la ruşi!

În plus, interconectarea României la reţelele regionale de transport de gaze naturale constituie un pas necesar în dezvoltarea sectorului gazier naţional. Avantajele sunt multiple şi privesc securitatea energetică, dar şi beneficii comerciale, economice şi politice. Se poate dezvolta o piaţă autohtonă de tranzacţionare, se pot obţine venituri mai mari rezultate din tarifele de transport, vor fi stimulate investiţiile în infrastructură iar consumatorii din România, casnici şi industriali, vor beneficia de efectele concurenţei între multiple surse de gaze naturale.

Astăzi, securitatea energetică a României este în mâinile lui Liviu Dragnea, preşedintele PSD şi seful Camerei Deputaţilor şi în ale deputatului Iulian Iancu, pus de PSD să dirijeze Comisia de Industrii şi Servicii de la Camera Deputaţilor. El a amânat cu încă o săptămână discuţiile concrete pe marginea cadrului fiscal pentru operaţiunile offshore. Rămâne un mare semn de întrebare dacă această lege va mai fi adoptată până la finalul acestei sesiuni parlamentare pentru ca operatorii să-şi poată modela ultimele calcule privind decizia de investiţie. Rămâne un mare semn de întrebare ce vrea, de fapt, România...


Pe aceeaşi temă: