FORBES: Cine este Dan Grigore Adamescu, miliardarul misterios

Dan Grigore Adamescu, unul dintre cei mai puternici şi discreţi antreprenori, scoate la lumină tainele imperiului său. Dacă despre omul de afaceri Dan Adamescu strategia de business vorbeşte de la sine, despre omul Adamescu informaţiile se pierd într-o ceaţă densă. Ce are de spus chiar el?

Întâlnirile sale cu presa aproape că nu există. Toate articolele construite în ultimii ani în jurul imperiului său economic, dar şi al personalităţii sale, au fost lipsite chiar de personajul principal, iar cele câteva fotografii făcute publice sunt singurele care i-au promovat o imagine concretă. Altfel, afaceristul Dan Grigore Adamescu ar fi intrat, fără doar şi poate, în categoria ermetică a „miliardarilor fără chip". Un miliardar cvasianonim şi o apariţie fantomatică. Lupul singuratic. Iată de ce, în ziua interviului cu Forbes România, orice schimbare în programul lui Dan Grigore Adamescu nu ar fi fost o surpriză. Totuşi, cu un sfert de oră înainte de întâlnire, miliardarul coboară din Maybach-ul negru în faţa clădirii City Business Center din Bucureşti.

Sosirea rămâne extrem de discretă pentru oamenii locului: alura atletică şi impunătoare a businessmanului nu mai reprezintă o curiozitate. Explicaţia autoexilării mediatice din ultimul timp nu întârzie. „Oamenii de afaceri fac afaceri, nu pierd vremea cu declaraţii", explică el. Nu încape îndoială: Adamescu este un afacerist extrem de ocupat, prins între domenii de activitate sensibile de la începutul crizei financiare. Numele lui este legat de Baumeister şi Mega Construct când vine vorba de construcţii şi sectorul energetic, de Unirea Shopping Center, City Business Center, Modern Business Center când ajungem la imobiliare, de Astra (asigurări), de Rex, InterContinental şi Pullman (sectorul hotelier), de România Liberă (media) şi de MegaVision şi Flamingo (retail cu electrocasnice). Dar ce înseamnă numele Adamescu în afară de toate aceste afaceri construite în România post-comunistă? Informaţiile despre Dan Adamescu sunt evazive, fapt care i-a construit, mai ales după întoarcerea sa din Germania, în 1998, o imagine greu de retuşat. S-a scris despre el că ar fi fost „omul de casă al Ceauşeştilor", că avea „un spate puternic şi un tupeu pe măsură", că în Germania Federală ar fi avut de îndeplinit „misiuni speciale". „Povestea este mult mai simplă", spune, răspicat, Adamescu. Şi parcă pentru a se apăra, miliardarul cântăreşte atent fiecare cuvânt, presară pauze tactice şi pune din când în când o distanţă vizuală, protejându-se cu norii generoşi ai fumului de trabuc.

În 1971, după ce a absolvit Academia de Studii Economice din Bucureşti, s-a angajat la I.C.L. „Universal-Consignaţia", „raiul" bunurilor de import. Puştiul Dănuţ - pe atunci nu avea mai mult de 25 de ani - s-a trezit cu gestiunea celor mai râvnite produse alimentare, în mijlocul celor mai diverse cereri (inclusiv venite din partea Elenei Ceauşescu pentru aprovizionarea cantinei ICECHIM - Institutul de Cercetare Chimică). A avut grijă să acopere de semnături fiecare livrare şi să strângă, conştiincios, totul. Aşa că primul control (legendarele controale făcute de o suită de miliţieni, miliţie economică, politică, Securitate) l-a adus în faţa celor mai mari şefi. L-a şi impus, în egală măsură, pentru că a avut răspunsul pregătit pentru toate întrebările. Vestea că avea o tumoare la hipofiză, neoperabilă în România, şi posibilitatea de a se opera în Germania Federală i-au deschis, în mod paradoxal, porţile spre Occident. A reuşit să plece la Berlin (în 1978) printr-un văr al mamei sale, care era de origine germană. „Ştiam că, dacă plec, nu mă mai întorc", spune Adamescu.

Dacă operaţiunea de plecare din ţară i-a reuşit, operaţia propriu-zisă a fost un eşec. „Mi-au tăiat şi hipofiza în timpul operaţiei, mi-au scos tumoarea şi am primit certificat medical de la nemţi că sunt 80% handicapat", povesteşte omul de afaceri. Viaţa pe medicamente nu l-a descurajat şi a pus pe picioare propria firmă de import-export cu aparatură electronică la începutul anilor 1980. A încercat în primii ani să fie un „neamţ impecabil", dar nu a reuşit. Deşi i se recunoscuse oficial cetăţenia germană, făcuse studiile în limba germană, le cunoştea cultura, s-a înscris în tot felul de cluburi şi „a încercat toate formele de socializare posibile", şi-a dat seama după trei ani că „dacă te numeşti Adamescu, nu poţi deveni neamţ". A schimbat macazul şi a mizat pe faptul că e un român în Germania şi a câştigat mai mult respect din partea lor: „Erau impresionaţi de data asta că vorbesc aşa de bine germana, că le cunosc cultura". Firma pe care a pus-o pe picioare a reuşit să aibă 40 de reprezentanţe în Estul Europei. A fost reprezentantul exclusiv pentru Europa Centrală şi de Est al producătorilor japonezi de tehnologie ca JVC, Seiko sau Panasonic. Numai cu România nu a avut afaceri, pentru că s-a ferit, spune el, să fie racolat de Securitate.

În 1989, când sistemul comunist s-a prăbuşit, firma lui Adamescu avea vânzări de 60 de milioane de mărci germane pe an şi 12 milioane de mărci germane profit net. „Dar în 1989 s-a terminat tot de pe o zi pe alta", completează el. Dacă înainte de căderea Cortinei de Fier aceste reprezentanţe nu puteau intra în ţările comuniste, acum porţile erau deschise pentru toată lumea. Avea două variante pentru a continua afacerea: fie dezvolta forţa de vânzare şi avea câte un distribuitor în fiecare ţară din Est, fie întrerupea contractele de parteneriat. A renunţat la parteneriate şi a dezvoltat pe cont propriu unul dintre cele mai mari lanţuri de magazine de electrocasnice din Germania de Est. La începutul anilor 1990, când a rămas cu 20.000 de televizoare blocate pe stoc, ideea tatălui său de a le aduce în România l-a salvat.

„Aşa am făcut MegaVision în România şi după un an aveam cotă de piaţă 14%", spune el. A greşit că nu a rămas conectat la sistemul economic românesc după ce a plecat din ţară. Este, spune el, printre puţinele regrete pe care le are acum, privind în urmă. „Am fost cam lup singuratic în business, nu am vrut să fiu dependent de ceva sau de cineva. Nimeni nu-mi poate spune ce trebuie să fac", spune ferm Adamescu. Mai are afaceri în patru oraşe din Germania (inclusiv în Berlin) - investiţii în imobiliare, terenuri şi parcuri industriale şi comerciale. „Dar locul lui Adamescu este în România", concluzionează miliardarul. Pentru a rămâne în top, acum este vremea investiţiilor.

Prin urmare, nu este timpul să încetinească ritmul. Mai ales că are „cash de investit". A oprit orice investiţie în 2007, când cei mai mulţi dintre antreprenorii români se bucurau de avântul fără precedent al pieţei imobiliare şi al construcţiilor. „Când în 2007 am luat pixul în mână şi nu am mai putut calcula valorile la care se vindeau imobilele în România ne-am oprit. Nu am mai cumpărat nimic", spune Adamescu. Teoria conservatoare a sănătăţii plasamentelor este simplă: investiţia trebuie să poată fi recuperată în cel mult zece ani. Consideră că cele mai păguboase plasamente se dovedesc terenurile, care nu mai pot fi valorificate în această perioadă. Declinul pieţelor financiare nu l-a luat prin surprindere pe cel care asistase, direct sau indirect, până acum, la criza petrolului din anii '70, la boom-ul imobiliar japonez din anii '90, dar şi la ascensiunea pieţei imobiliare germane din aceeaşi perioadă, la explozia americană dot.com din 2000. Cea mai semnificativă particularitate a crizei financiare traversate, de această dată şi de România, rămâne, în opinia omului de afaceri, faptul că, înainte ca populaţia să fie afectată, primele care s-au clătinat au fost băncile. Adamescu se poziţionează acum de partea cumpărătorilor. Se fereşte să facă o estimare a sumelor de care dispune pentru a porni la vânătoarea de oportunităţi, şi spune că este dispus să cumpere în oricare dintre domeniile în care are deja businessuri.

Ţinta? Orice este profitabil. Nimic... sentimental, niciun business nostalgic nu îşi mai găseşte acum locul în portofoliul Adamescu! „În afaceri trebuie să fii foarte riguros şi... foarte cool, cum spuneţi voi. Să nu fii sentimental, pentru că atunci începi să vezi calităţile acolo unde nu sunt, începi să te minţi pe tine însuţi, îţi creezi o capcană în care cazi singur". Miliardarul zâmbeşte. Nimic nu ne-ar fi făcut să anticipăm că neamţul Adamescu, misteriosul şi controversatul om de afaceri, gândeşte, la cei 62 de ani ai săi, implicarea în afaceri în limbajul noii generaţii. O generaţie pe care o vede deja ţinând frâiele imperiului financiar construit până acum. Alături îl are tot mai mult pe fiul său, Alexander Adamescu (32 de ani), care este implicat în conducerea câtorva dintre diviziile grupului. Cu studii în Berlin şi Paris şi cu experienţă în cercetare şi consultanţă dobândită în New York, fiul mai are de crescut în umbra tatălui. Reîntors în ţară în anii '90, Adamescu s‑a văzut în faţa unor oportunităţi nelimitate. Diversificarea opţiunilor a venit treptat şi întotdeauna a ţintit afacerea ideală (electronice, când piaţa românească se afla la început; centru comercial în centrul Capitalei când mall‑urile încă nu atacaseră România; construcţii când lanţurile de hipermarketuri şi supermarketuri şi‑au început expansiunea; asigurări, pentru o prezenţă pe piaţa financiară). Aşa cum în poker este bine să ai „cartea ideală". Adamescu este şi un pasionat jucător de poker. Preferă să nu vorbească prea mult despre campionatele europene de la Baden şi Monaco la care participă şi la care obţine, uneori, premii.

„Spun în glumă că sunt sportivul familiei, că am şi trofee". Dar dacă în Texas Hold'em arta constă tocmai în a‑i face pe ceilalţi jucători să creadă că ai cartea ideală, în business nu merge aplicat acest model, susţine miliardarul. Există, totuşi, o legătură între jocul de cărţi şi afaceri. „Pokerul te ajută să rămâi mai relaxat în business, cu siguranţă", spune Adamescu. Fără doar şi poate, kilometrul zero al afacerilor lui Adamescu se află la Unirea Shopping Center din Bucureşti. Magazinul Unirea a fost printre primele obiective trecute pe lista posibilelor achiziţii în momentul reîntoarcerii în ţară, alături de hotelul Bucureşti şi de fostul magazin Junior. Şi singurul obţinut din cele trei, în 1998, în urma unei licitaţii în care a plusat aproximativ 14 milioane de dolari şi a avut competitor fondul de investiţii Broadhurst Investment. Pe atunci, Unirea nu era mai mult decât un bazar perfect balcanic, cu 1.200 de angajaţi, majoritatea din vechea echipă de dinainte de '89, dar poziţionarea în centrul Capitalei a fost un criteriu imbatabil.

Aşa că, în 2000, când Bucureşti Mall, primul mall dintr‑un lanţ internaţional (Anchor Grup), avea deja un an vechime, Adamescu recurgea la reorganizarea centrului Unirea, la desfiinţarea unităţii care se ocupa de businessul comercial şi îl transforma într‑o afacere imobiliară. Făcând un bilanţ, Adamescu spune că a investit, în cei zece ani de activitate, 15 milioane în businessul de pe Dâmboviţa, şi că afacerea i‑a adus înapoi cel puţin 20 de milioane de euro. În 2008, Unirea s‑a extins în Braşov, în urma unei investiţii de 35 de milioane de euro. La un an de la deschidere, Adunarea Generală Extraordinară a Acţionarilor companiei Unirea Shopping Center SA transmitea către BVB aprobarea vânzării construcţiei Unirea Shopping Center Braşov. Până în momentul de faţă, nicio tranzacţie nu a avut loc, însă. Dan Adamescu nu pare deranjat de mersul afacerii din Braşov. Mai mult, susţine că nici nu a existat o intenţie de vânzare, ci doar de transferare a unor decizii din mâinile AGA în cele ale Consiliului de Administraţie. „Nici nu ne‑am aşteptat să meargă mai bine, dar nu avem pierderi. E drept, chiriile sunt la 20‑30% din cele practicate în Bucureşti", spune Adamescu.

De la începutul crizei financiare, chiriile din Bucureşti nu au fost modificate (în medie, 80 de euro/mp la parter şi în jur de 50 de euro/mp la etajele superioare), fapt care a cernut o parte din clienţi, făcând posibilă intrarea unor nume noi, precum Zara, Mango sau Douglas. Iar din toamnă, şi retailerul german New Yorker îşi va deschide un magazin în acest centru. Unirea Shopping Center (acţiunile companiei sunt tranzacţionate pe piaţa Rasdaq, simbol SCDM), administratorul celor două centre comerciale cu acelaşi nume în Bucureşti şi Braşov, a obţinut în primele trei luni din acest an un profit net de 1,6 milioane euro, aproape dublu faţă de câştigul din aceeaşi perioadă din 2009. Veniturile totale au crescut cu 4,9%, dar cifra de afaceri a fost de 5,4 milioane de euro, cu 7,9% sub nivelul din acelaşi interval al anului 2009. Anul trecut, cifra de afaceri netă a crescut cu 3,3%, la 23 de milioane de euro, potrivit datelor transmise către BVB. Soţii Dan şi Carmen Adamescu deţin controlul societăţii Unirea Shopping Center prin intermediul Nova Trade, care are 74,16% din titluri. În structura acţionariatului intră şi SIF Muntenia (SIF4), cu 10% din titluri. Dar aventura în imobiliare a început în 1996, pe segmentul clădirilor de birouri, când Adamescu a construit Modern Business Center, iar un an mai târziu ‑ City Business Center. Şi în construcţii a fost pregătit, tot în anii '90, pentru intrarea retailerilor Metro, Praktiker, pentru care a construit prin firma MegaConstruct. În prezent, MegaConstruct devine reprezentativă pentru sectorul energetic, iar compania Baumeister duce mai departe proiectele din acest sector. „În construcţii am pierdut, de la începutul crizei, pe partea de vânzare. Dar avem contracte cu firme străine", susţine Adamescu.

Cifra de afaceri a Baumeister a scăzut, în ultimii doi ani, cu aproximativ 30%. Proiectele continuă, însă, iar în acest an firma construieşte prima etapă a unui parc logistic pentru retailerul Kaufland, lucrări în valoare de 30 de milioane de euro. „Este momentul să încercăm să avem societăți românești naționale, o parte din competențele noastre trebuie să rămână aici", spune Adamescu. De fapt, aceasta este şi strategia pe care mizează omul de afaceri pentru compania Astra, la care deține peste 70% din acțiuni, iar grupul austriac Uniqa are un pachet de 27%. Se pare că Adamescu a ajuns, în cele din urmă, la o înțelegere cu reprezentanții Uniqa pentru a recupera cele 27 de procente. „Suntem în discuții foarte bune și avansate, până la finalul lunii iulie semnăm, iar până la finalul anului se va definitiva" (n.red. aprobarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor). Ideea pe care se bazează omul de afaceri este aceea de a dezvolta Astra ca pe o companie de asigurări 100% românească. După şase ani de investiţii, cifrele Astra arată neaşteptat de bine, în contrast cu evoluţia pieţei de asigurări. „Am muncit mult să transformăm o firmă de stat într‑una dinamică, agresivă", punctează omul de afaceri.

Profitul net înregistrat în primul trimestru, de aproximativ 1,2 milioane euro, este în creștere cu 12% față de rezultatul din aceeași perioadă a lui 2009, potrivit datelor publicate la Bursa de Valori București. Subscrierile totale pentru primele trei luni (peste 80 de milioane de euro) au fost cu peste 70% peste nivelul din primul trimestru al anului trecut. Aceste rezultate au împins Astra de pe locul patru (în 2009) pe primul loc în piața asigurărilor pe primul trimestru, devansând Allianz‑Țiriac, liderul pieței. Omniasig, compania plasată pe locul al doilea, a coborât pe trei. Rezultatele înregistrate pe primul trimestru se pot schimba, însă, în următoarea perioadă. Totuși, dacă Astra păstrează fotoliul de lider și la jumătatea anului, șansele de a termina 2010 pe primul loc devin reale. Deocamdată, Omniasig, a doua companie pe piața asigurărilor anul trecut, a anunțat că va înregistra o scădere a afacerilor cu 25% în lei în primele șase luni ale lui 2010, pe fondul scăderii cererilor de asigurări auto şi de asigurări de bunuri, la 500 milioane de lei. Adamescu mai are de luptat pentru participația de la Generali și Ardaf. Acționar minoritar la compania de asigurări Ardaf prin intermediul Nova Trade (cu o participație sub 1%), omul de afaceri intenționează să obțină mai mult decât prețul oferit de Generali PPF: cel mult un milion de lei.

Dar adevărata miză este participația de la Generali Asigurări, unde Astra deține circa 16%. Situație inedită pe piața asigurărilor din România, în condițiile în care nicio altă companie de profil nu deține acțiuni la un competitor. „Avem multe procese cu ei şi arbitraje. Nu ne primesc în consiliul de administraţie, deşi în C.A. sunt două persoane care au doar 2‑3%. Trebuie să ne cumpere! Noi suntem dispuşi să vindem", completează Adamescu. Povestea are şanse minime să se termine anul acesta. A meritat rebrandingul cotidianului România Liberă sub bagheta celebrului designer Mario Garcia (care a rebranduit, printre altele, publicaţii precum The Wall Street Journal, Die Zeit şi Paris Match), pentru a ajunge, în luna martie, la un tiraj mediu de doar 44.000 de exemplare pe ediţie? Dan Adamescu pare de netulburat. „Acum, România Liberă nu ne face o bucurie foarte mare. Dar vom continua să susţinem şi să dezvoltăm proiectul", recunoaşte omul de afaceri. Rebrandingul l‑a costat aproximativ o jumătate de milion de euro. Continuarea proiectului media nu ţine, însă, de raţiuni economice. „Pe România Liberă nu rămân decât din nostalgie. Vreau să rămână un ziar obiectiv", punctează el.

Limitează discuţiile cu Dan Turturică, redactorul‑şef al ziarului, la cel mult o dată la două luni şi nu se consideră nici pe departe un „mogul de presă". Consideră că şi media merită toată atenţia pentru investiţii viitoare şi recunoaşte că ar fi fost interesat de achiziţia Business Standard (nu a existat o ofertă în acest sens, în schimb a primit o propunere pentru salvarea Academiei Caţavencu). Decizia de a se extinde în media nu va mai fi una sentimentală şi va ţinti produsele de nişă pentru un profit pe termen lung. Adamescu apreciază că media scrisă din România se confruntă, în momentul de faţă, cu trei probleme esenţiale: criza financiară (în ultimul an, volumele de publicitate au scăzut cu 60%), provocarea internetului („încă nu am găsit căile să facem bani pe internet") şi situaţia specială a trustului Adevărul Holding, care devine imbatabil prin investiţiile făcute. Dan Adamescu a fost proprietar la România Liberă în 1992‑1993, dar în urma unor majorări de capital social a fost „scos din cărţi". În 2004 a devenit asociat cu Waz Media Grup şi a reintrat în acţionariatul „R", care publica România Liberă. Omul de afaceri controlează şi grupul Hiparion Magazines, care cuprinde publicaţiile Domus, Căminul, Casa Mea, Planul Casei Mele, Revista de Unelte şi Echipamente şi site‑ul home&deco. Chiar dacă vorbeşte mai puţin despre acest sector, Dan Adamescu are în portofoliu şi deţineri la câteva hoteluri.

Cărţile pe care a mizat au fost de cinci stele ‑ Hotel Rex (Mamaia) sau InterContinental (Bucureşti), din care deţine, prin Nova Trade, 15,7%. În 1998 a vrut să cumpere Hotel Bucureşti, scos la licitaţie în acelaşi timp cu Magazinul Unirea. Adamescu pare interesat şi de hotelul Pullman (fostul Sofitel). Potrivit Registrului Comerţului, compania SC de Asigurare‑Reasigurare Astra are 5,78% din World Center Bucureşti SA - care deţine şi hotelul Pullman. „O deţinere nesemnificativă", admite omul de afaceri. Flanco, singurul urmaș al mariajului Flamingo‑Flanco din 2006, are astăzi un sediu care seamănă, mai degrabă, cu refugiul unei armate care așteaptă semnalul contraatacului. Compania a intrat în insolvență în decembrie 2009, fără a se putea sustrage prăbușirii generale a pieței de electroretail. Familia Adamescu (prin dețineri directe și prin interpuși) este cel mai important acționar în acest moment, iar venirea în companie, în 2009, a fost privită drept salvatoare. „Noi ne‑am prezentat ca o firmă de private equity, am făcut primul pas și am investit patru milioane de euro ‑ am cumpărat acțiuni, dar pentru ca firma să aibă o șansă, băncile și furnizorii trebuie să renunțe la o parte din pretenții", spune ferm Adamescu. Ar fi dispus să preia 12 milioane de euro din datoria către bănci, de 35 de milioane de euro. „Cu 12 milioane rescadențat nu ar mai fi o problemă. Dacă băncile nu renunță, însă, se lichidează.

În loc să ne vadă ca un cavaler alb, băncile cred că vrem să le tăiem banii", adaugă el. Dacă s‑ar ajunge la o înțelegere pentru relansarea companiei, familia Adamescu ar mai investi încă patru milioane de euro. Cu toate acestea, Adrian Olteanu, numit administrator special la Flanco în ianuarie, spune că de la începutul anului, retailerul a avut discuții cu cinci posibili investitori interesați să preia datoriile companiei. Dintre aceștia, cu doi s‑a intrat în faza avansată de „due‑dilligence" (audit premergător unei posibile investiții). Asta ar însemna schimbarea acționariatului. Nu neapărat! Dacă redresarea economiei ar veni în 2012, așa cum arată analizele Deloitte și Roland Berger, Adamescu spune că și‑ar asuma pierderile pentru că din 2014 „compania ar putea face bani serioși, nu trecem Flamingo la greșeli, noi avem un plan de salvare și suntem interesați în continuare", concluzionează omul de afaceri.

Mai puteţi citi în numărul 34 al revistei „Forbes România":

Românul care a îmblânzit tehnologia. În 2008, Răzvan Olosu salva de la închidere o divizie Nokia, transformând-o în propriul business. Doi ani mai târziu, românul vrea să schimbe faţa tehnologiei, printr-o colecţie de bijuterii high-tech. Cum să te fereşti de Fisc. Sub ameninţarea creşterii taxelor şi impozitelor pregătite de Guvernul Boc, mediul privat îşi pregăteşte „supapele" prin care să suporte această presiune. Iată câteva soluţii care să vă scape de povara dărilor către stat! Studenţii au început revoluţia din educaţie. Cum activităţile extracurriculare ale studenţilor îmbunătăţesc un sistem educaţional expirat şi, mai departe, schimbă mediul privat şi societatea pe de‑a‑ntregul.