Foarte pe scurt scris, Internetul, comunicarea în masă, noile tehnologii IT şi, mai ales, aplicaţiile care îţi permit să stochezi mult mai multă informaţie şi să o structurezi mult mai bine, fac mai uşor accesul la cunoştinţe şi „secrete“ care până acum erau tezaurizate în „experienţa“ diverşilor angajaţi. Care „seniori“ fie nu au interes să o facă disponibilă tuturor, fie nu au cum, fiindcă transferul individual, de la om la om, nu e atât de eficient pe cât sunt alte metode.

Acum, companiile pot conserva capitalul de know-how într-o stare mult mai compactă şi pe termen, practic, nelimitat, şi altfel decât ţinând cu dinţii de angajaţii cu experienţă. Acum ai un acces nesperat de simplu şi de rapid şi la experienţa altora, din alte companii, chiar concurente. IT-ul de azi le permite firmelor să-şi transpună mult mai fidel capitalul imaterial în proceduri şi să-l transfere, astfel, rapid şi eficient noilor veniţi, pe care îi pot angaja cu mai puţină experienţă, mai tineri, şi, pe cale de consecinţă, mai ieftin. Ca să nu mai spun şi că natura activităţilor din multe companii se schimbă mai rapid decât înainte, ceea ce face ca experienţa acumulată pe vechile feluri de a face lucrurile să încurce uneori mai mult decât să folosească.

Sigur, ritmurile de decapitalizare sunt diferite. Experienţa dobândită (şi transmisă) prin imitaţie, prin mimetism mecanic, se devalorizează mai rapid. Îşi păstrează mai bine valoarea capitalul relaţional şi experienţa din domeniile şi joburile creative, dar cea tehnică se perimează mai repede decât tehnologiile însele.

Privind dinspre scara ierarhică, cei din middle management sunt cei mai afectaţi de această decapitalizare. Cei din top management sunt încă la adăpost, probabil pentru cel puţin o jumătate de generaţie de acum încolo. Asta va accentua polarizarea care se conturează şi ea într-un ritm cu adevărat îngrijorător pentru umanişti. „Clasa medie“ din companii se subţiază, veţi vedea din ce în ce mai des structuri de business (şi nu doar) bipolare, cu o elită de top management din ce în ce mai restrânsă şi inaccesibilă şi o masă amorfă cu „restul“.

Cei în vârstă primesc, astfel, cea mai proastă veste posibilă. „Soluţia“ cea mai simplă, şi, deci, cea mai ispititoare pentru ei, este să intre într-o stare de negare absolută, patologică. Şi să strige că sunt discriminaţi. Adesea suficient de tare cât să atragă atenţia asupra lor şi să piardă chiar definitiv şi ce le-a mai rămas...