Două spaţii delimitate de un zid, două uşi „în oglindă”, două pisoare, un scaun, două mingi de fotbal, o coardă, câteva obiecte vestimentare. Două protagoniste care spun o poveste pornind de la experienţe personale: Parallel. Lucia Mărneanu (graficiană şi actriţă) şi kata bodoki-halmen (studii de teatrologie), împreună cu regizorii Ferenc Sinkó şi Leta Popescu, au hotărât să facă un performance despre sexualitate şi despre ceea ce studiile gender ar numi „identitate de gen”. Asumat, tăios, dar şi cu haz, autoironie şi poezie, discursul lor performativ înglobează şi depăşeşte clişeele care pândesc adeseori această temă. Centrul de greutate al spectacolului îl reprezintă textul foarte bine scris (în echipă) şi rostit într-o engleză fluentă. Deşi împreună pe aceeaşi scenă, cele două performere stau alături doar în prima secvenţă, pentru ca, mai apoi, să evolueze în paralel. Povestea lor vorbeşte despre acceptarea sexualităţii, a propriului  corp, despre discriminare şi toleranţă, dar mai ales despre iubire.

Acţiunea începe ca un program de fitness – executat în avanscenă – la început cumva în glumă, apoi tot mai solicitant, delirant, interminabil, parcă pentru a testa anduranţa interpretelor, de dragul conformităţii cu standardele culturale despre corp („corpul în formă”). În cea de-a doua secvenţă, Lucia Mărneanu şi kata bodoki-halmen se despart pentru a se lansa simultan, prin intermediul corpurilor, într-un complicat joc al transferurilor feminin–masculin, fie reprimând cu brutalitate (Lucia), fie ignorând pur şi simplu atributele propriei feminităţi (kata). Ceea ce vedem în scenă nu este nici teatru, nici dans, ci o formă de expresivitate şi de interiorizare aparte. Este absolut dezarmantă dezinvoltura cu care îşi explorează corpul, tatonând diferenţele de gen şi practicile culturale asociate celuilalt sex (vezi pisoarul, mingea de fotbal). Un halou de melancolie pare să însoţească acest timp al reprezentaţiei, rezervat exclusiv căutării de sine.

Partea a treia impune un alt registru odată cu schimbul de spaţii şi de roluri, fapt subliniat de utilizarea microfoanelor. Lucia Mărneanu se „travesteşte” într-un elegant bussiness man misogin şi homofob, posesor al unui impresionant repertoriu de bancuri debitat pe un ton sarcastic, în timp ce kata bodoki-halmen se transformă într-un travestit extrovertit care analizează „din interior” statutul celor „inacceptabili”. Ţinta discursurilor performate în paralel este o critică a reprezentărilor identităţilor de gen, alternând perspectivele (familial-social vs. intimitate, discriminare vs. asumare), pentru ca, în cele din urmă, „măştile” să cadă şi fiecare să se expună, poetic, în toată vulnerabilitatea sa, aşa cum sugerează şi rugăciunea eretică a Luciei către „Tatăl nostru care eşti în ceruri, Mama noastră care eşti în bucătărie.“ Pentru a încheia fulminant cu replica „Tată, trăiesc pentru iubire”.

Spectacolul Parallel, produs de GroundFloor Group şi de ColectivA la Fabrica de Pensule din Cluj, trebuie văzut pentru punerea în scenă inteligentă, sinceră şi încărcată de emoţie a unor teme prea puţin familiare scenei româneşti. Dar nu numai pentru atât.

Publicat în revista Accente (www.revistaaccente.ro)