Valentin Teodosiu: „Am vrut să mor“

Valentin Teodosiu: „Am vrut să
mor“

Valentin Teodosiu a scris volumul "Un clovn pentru eternitate"                    FOTO: Mihai Ilie

Actorul Valentin Teodosiu spune că umorul, publicarea cărţii „Un clovn pentru eternitate“ în 2006 şi o nouă familie l-au salvat când, după un divorţ, a avut o depresie cumplită.

Ştiri pe aceeaşi temă

Un mare actor, Valentin Teodosiu (61 de ani), îmbrăcat în bufon, se luptă cu modernismul unui tânăr regizor avangardist în spectacolul „Prestez servicii artistice“, scris şi regizat de Chris Simion. Şi iese aproape înfrânt, nu înainte de a avea un discurs emoţionant, în final. Vedem pe scenă ceea ce vedem şi în realitate: o luptă acerbă între generaţii, între vechi şi nou, între conservatori şi tradiţionalişti. Dan Rădulescu şi Corina Moise, doi dintre tinerii actori care joacă în spectacol, au fost studenţii lui Adrian Pintea, colegul de facultate al lui Valentin Teodosiu. Actorul îşi aminteşte despre Adi Pintea, spunând că femeile din viaţa acestuia, exceptând-o pe ultima, „fie au băut mai abitir ca el, fie l-au făcut să bea“. Nu-l uită nici pe Sergiu Nicolaescu, căruia îi poartă în continuare o neţărmurită admiraţie. Regizorul, care l-a distribuit în şase dintre filmele sale, i-ar fi spus că dacă ar mai fi avut zece actori, ca el şi ca Maia Morgenstern, „ar fi zăpăcit Hollywoodul“. Valentin Teodosiu îşi aminteşte cu umor că „l-a ferit Dumnezeu“ de vreun premiu UNITER. Şi totuşi, „să nu fii nominalizat niciodată într-un sfert de veac de meserie, asta e de Cartea Recordurilor“, spune el.

 

„Weekend Adevărul“: Ce înseamnă să prestaţi „servicii artistice“ în spectacolul de la Godot?
Valentin Teodosiu: Pe vremea mea – 1978 – când absolveam IATC-ul, pe diplomă scria: „Licenţiat în arte“. Din 1979-1980 au scris „Prestator servicii artistice către populaţie!“. Am primit textul de la Chris şi mi-a plăcut enorm. Este după o idee a lui Rică Manea, celebrul regizor care a uimit întreaga generaţie din anii ’70. Era considerat un geniu. De aceea a avut de suferit... El atenţiona asupra luptei dintre nou şi vechi, ceea ce de fapt, a fost, este şi va fi motto-ul meseriilor atât din artă, cât şi din alte domenii: de la sculeri-matriţeri şi până la medicină. Textul din „Prestez servicii artistice“ este formidabil. Rar mi-a fost dat să citesc un text la care să nu am ce obiecta.

Aureliu Manea (n.r. – 1945-2014) a dispărut de curând dintre noi, iar George Banu, colegul său de generaţie, scria săptămâna trecută în „Weekend Adevărul“ un text emoţionant despre el. L-aţi cunoscut pe Rică Manea?
Nu, pe Rică nu l-am cunoscut, din păcate... Ştiu legendele despre el. Chris Simion a fost fascinată de personalitatea şi de ideile lui de geniu. Vă daţi seama? Lupta dintre generaţii e atât de veche şi totuşi mai nouă ca oricând! Asta încerca el să sugereze, că a venit timpul schimbării în teatru, asta în anii ’70, când chiar a fost o explozie de stiluri şi de experimente teatrale. Acum, vedem ce se întâmplă. Iar faptul că textul lui Chris împacă şi capra, şi varza din peisajul teatrului actual, că se fumează pipa păcii şi că tânăra generaţie găseşte o cale de compromis – deh, nu are încotro? – e lăudabil. Lumea simte că elefanţii sunt acceptaţi şi lăcrimează odată cu ei, aşa cum spun şi eu în monologul meu de la final...

Care e cel mai mare rău în teatrul nostru de azi?
În arta noastră, de la celebra replică a lui Puiu Iancovescu – „Taie-i craca!“, până la replica meşterului Beligan, „Am un rol formidabil pentru tine. Păcat că-l joc eu!“, şi până la replica mea, „N-am nimic cu el, ferească Dumnezeu, dar dă-l în gura mă-sii! N-are ce căuta în meseria asta“, peste tot e vorba despre acelaşi lucru: noi suntem geniali, restul, nişte cretini...

În această luptă dintre nou şi vechi, dintre conservatorii-tradiţionalişti şi noul val avangardist, cine are şanse să câştige?
Din această luptă, spectatorul iese câştigător. Se râde cu lacrimi în spectacolul lui Chris Simion. Ba unii mai şi plâng, nu? Conflictul dintre generaţii poate fi stins prin respectul pe care trebuie să-l purtăm profesorilor noştri şi cel pe care trebuie să-l acordăm noului val/ new wave! Să-i lăsăm să se exprime! Publicul va hotărî. Şi cronicarii. Şi, de ce nu, istoria teatrului.

„ŞI EU SUNT, ÎNCĂ, MODERN“
Credeţi in teatrul tinerilor regizori de astăzi şi în proiectele independente, când teatrele instituţionalizate nu îi susţin prea mult?

Eu cred în orice. Numai să mă convingă. Şi teatrul tinerilor de azi îmi place. Îmi place dorinţa lor de a se produce, de a atrage atenţia asupra lor. Nu au altă şansă. Municipalitatea blochează toate posturile, toate angajările. Nu interesează pe nimeni dacă tinerii au loc de muncă sau nu. Schemele din teatre sunt de pe vremuri demult apuse. Se tinde către teatrele de proiecte. Şi acolo se va ajunge. Din păcate. Am spus că tinerii sunt foarte buni şi îi apreciez la justa lor valoare. De aceea le dau şi sfaturi, chiar dacă sunt convins că nu le vor urma pe toate. Ceea ce e modern le place. Şi eu sunt, încă, modern. Crezul meu este monologul din final, care e impresionant  până la lacrimi:

„Eu nu ştiu să joc teatrul care se face astăzi. Şi nici nu cred că aş putea juca aşa... Să vină generaţia nouă. Să facă ei teatru
altfel. Eu nu pot să joc, dacă nu cred“. Nu?

Ce v-a determinat să acceptaţi provocarea acestui rol? V-aţi simţit vreun moment un actor „dinozaur“ bătrân, aşa cum e acuzat în text personajul dumneavoastră?
Am acceptat această provocare pentru că mi-a plăcut textul, mi-au plăcut tinerii actori care au talente reale, doi dintre ei au fost studenţii lui Adi Pintea, dragul meu coleg. Nu mă consider deloc un dinozaur. Dimpotrivă. Cred că sunt contemporan cu ei, cei care vin din urmă, şi îi ajut cu dragă inimă. Aşa cum şi eu mi-am dorit să mă ajute monştrii sacri de pe vremea mea. Pe care-i adulam. Ei m-au ajutat de câte ori au avut ocazia. Şi Amza Pellea, şi Octavian Cotescu, şi Marinuş Moraru, şi Gheorghe Dinică, şi Sergiu Nicolaescu, şi Mircea Daneliuc, şi Andrei Blaier, şi Mircea Veroiu, şi Dan Micu, şi Horia Lovinescu, şi mai ales Constantin Vaeni. Şi George Constantin, idolul meu.


Liviu Ciulei şi doamna Lucia Sturdza Bulandra sunt luaţi puţin peste picior în spectacol...
Ciulei şi Madame Bulandra nu pot fi luaţi peste picior. Sunt prea mari. Cei tineri îi iau peste picior...

„Prima căsnicie m-a dus la depresie“

V-a recunoscut lumea pe stradă după vocea de la televizor?
L-am auzit pe un conaţional de-al meu, „Fă, tu ştii cine e ăsta?“, îi zicea soţiei lui. „E fundalu’ dă la Pro TV, fă proasto!“

„PE PINTEA L-A UCIS ALCOOLUL“
Ce l-a distrus cu adevărat pe Adrian Pintea, care a murit în 2007, la vârsta de 53 de ani?

Pe Adrian, un suflet zbuciunat, l-a ucis alcoolul. Ca şi pe mulţi, mulţi alţii, din păcate. Dar pe el l-a distrus prea de timpuriu. Dacă nu era Lavinia (n.r. – Lavinia Tatomir, ultima soţie), era gata demult. Ea i-a prelungit viaţa cu şapte ani! A apărut însă prea târziu. Iată ce înseamnă iubirea, familia, motivaţia... La Adrian, femeile din viaţa lui au avut un rol nefast. Neşansa lui: pentru că ele fie au băut mai abitir ca el, fie
l-au făcut să bea. Când eram în anul al II-lea de actorie, Val Paraschiv ne-a luat la examenul lui de regie cu anul al III-lea, în „Hamlet“, în actul al treilea. Adrian a făcut un Hamlet de excepţie, Mariana Buruiană o Ofelie tulburătoare, Mirela Gorea – pe „Regina“, mama lui Hamlet, iar eu am făcut un Claudius unic. A spus atunci profesorul Horia Deleanu că nu a văzut nicăieri în lume un asemenea Claudius.

Ce caracteristici i-aţi dat acestui Claudius?
L-am făcut un rege simpatic, bun, petrecăreţ, nici nu bănuia nimeni ce nemernic era. În scena rugăciunii, încercam să mă rog şi nu reuşeam, iar când, în sfârşit, păream că mă rog sincer, în faţa comisiei, la doi metri de marii profesori ai timpului, trăgeam un râgâit de zile mari. Tare, nu? (râde)

Care a fost cel mai greu moment din existenţa dumneavoastră?
Succesul nu e bun nici când vine prea devreme, nici când vine mai târziu, cu atât mai mult nici când nu mai vine niciodată. Prilej de înecat amarul’-n votcă. Cum o dai, tot acolo ajungi. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că n-am
avut acest blestem pe cap.

Şi cum trebuia găsită o „fereastră“, mi-a fost hărăzită depresia. Am vrut să mor. M-a salvat „Un clovn pentru eternitate“, cartea mea pe care am scris-o ca să mă salvez. Şi am reuşit. În carte, mi-am pus viaţa pe tavă, luându-mă în răspăr. Volumul a avut un mare succes.

Nu v-a ameţit beţia succesului? Ce rol are familia în echilibrul unui artist?

Nu există echilibru între viaţa de zi cu zi şi beţia scenei. Scapă cine poate. Cred că familia e cea care poate menţine echilibrul în această meserie dezechilibrată. Şi eu am avut şansa asta. A doua oară. Cu cea de-a doua căsnicie, alaturi de Luminita Erga (foto). Prima căsnicie m-a măcinat şi m-a dus la depresie. Mi-a dat însă Dumnezeu, după atâta suferinţă, încă o şansă. Şi asta m-a salvat. Fetele mele minunate, gemenele, m-au resurmontat, m-au remotivat, m-au întinerit, m-au motivat să iau viaţa de la capăt, mi-au dat energia necesară unui nou început. Şi Luminiţa mea, soţia mea, a avut un rol esenţial. Şi fata mea cea mare, Monica. Si publicul. Dar şi UNITERUL...!?! (râde,) care m-a ferit de nominalizări ca să nu înnebunesc la aflarea rezultatului din plic. Asta a fost o a doua şansă în meserie.

Să nu fii nominalizat niciodată într-un sfert de veac de meserie, asta e de Cartea Recordurilor. Nu comentez în niciun fel nominalizările de anul acesta de la UNITER. Nu mai vreau să mă cert cu nimeni, fie şi din motivul pe care îl spunea dragul meu năşic, Milu Hossu (n.r. – Emil Hossu): nu mai am timp să mă împac. Mă mulţumesc cu interviul tău. O să fie mai frumos decât greaua şi odioasa statuetă...

„NICOLAESCU MĂ PREŢUIEŞTE ŞI DINCOLO DE MOARTE“
Aţi jucat în şase filme ale lui Sergiu Nicolaescu. Cum era omul din spatele regizorului?

Sergiu Nicolaescu a fost un unicat. Zic eu că şi pe plan mondial. Să fii pe locul trei în lume cu un film de talia lui „Mihai Viteazul“, e ceva! Avea o putere nemaiîntâlnită. Şi-a închinat viaţa cinematografiei, a renunţat la familie, la copii, la tot. Când a avut o perioadă de doi ani fără să facă film, a fost distrus. Şi când eşti atât de dăruit acestei a şaptea arte şi vin nişte imbecili şi te desfiinţează, păi să nu înnebuneşti? Eu am lucrat cu el la multe filme şi am avut onoarea să-mi spună că, dacă ar avea 10 actori caMaia (n.r. – Maia Morgenstern) şi ca mine, ar zăpăci Hollywoodul. M-a iubit, m-a preţuit, mi-a dat premii de excelenţă. Şi oare premiul de excelenţă pe care l-am primit pe 21 martie de la Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film (AURF), pe care Sergiu a înfiinţat-o, nu e un semn că mă preţuieşte şi dincolo de moarte?

„Sunt foarte mândru de gemenele mele“

Cum aţi cunoscut-o pe actuala soţie a dumneavoastră, Luminiţa Erga (44 de ani) ?
A apărut regizorul Dan Micu, care mi-a făcut o propunere de nerefuzat: să joc Svejk la Râmnicu-Vâlcea (n.r. – „Svejk în spatele frontului“,după Jaroslav Hašek, 1998). Şi aşa am aprofundat relaţia cu Lumi, pe care o mai văzusem o dată, când Dan voia să monteze „Faust“ cu mine în rolul Mephisto, la Teatrul Naţional. Şi la o repetiţie-lectură, Lumi mi-a dat să muşc din mărul ei şi... ăla am fost. A zis: „A muşcat“. Şi după doi ani ne-am luat.

Aţi făcut două gemene, când aveaţi peste 50 de ani...
Ei, am trei fete. Una din prima căsătorie, Monica. E medic stomatolog. Am ţinut-o departe de meseria mea. Cât am putut. Şi n-am făcut bine? Şi, da, mai am două gemene de 9 ani, Irina şi Catinca (foto), de care sunt foarte mândru. Fetele m-au determinat să lupt, să alerg pentru ele, să le creez toate condiţiile să facă în viaţă ce le place.

Le-aţi încuraja pe fetiţe să devină actriţe?
În niciun caz nu le-aş încuraja să urmeze actoria. Acum ies 700 de actori pe an. De
10-15 ani. Noi eram şapte! Nu-mi întreţin familia cu salariul meu de actor. Dimpotrivă. Îmi întreţin familia cu slujba mea de voice-over de la Pro TV.

86 de roluri în filme

- Numele: Valentin Teodosiu
- Data şi locul naşterii: 17 septembrie 1953, Bucureşti
- Starea civilă: căsătorit, are trei copii
- Studiile şi cariera:
A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, din Bucureşti, în 1978.
A debutat pe scena Teatrului Nottara în 1977.
A interpretat 86 de roluri în filme.
Pe marele ecran a debutat în 1977, în filmul „Aurel Vlaicu“, în regia lui regia Mircea Drăgan.
A făcut un rol remarcabil, Gheorghe, în filmul „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii“, în regia lui Gheorghe Mureşan (1979).
Unul dintre cele mai importante roluri a fost al profesorului Nicolae Iorga din „Drumeţ în calea lupilor“, în regia lui Constantin Vaeni (1988).
- Locuieşte în: Bucureşti

Cititi si:

Tristetea unui bufon

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: