Evident, după piesa dramaturgului naţional, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, pe care Visky András, cel care semnează „adaptarea în cădere liberă”, şi regizorul Tompa Gábor, au simţit nevoia să o îmbogăţească şi cu un adaos de specific naţional din ultimii şaizeci şi ceva de ani.

Definirea lui Caragiale se completează, astfel, cu dominanta pe care s-au fundamentat relaţiile din societatea românească în ultima jumătate şi ceva de secol. Adică perioada în care derizoriului amestecat cu infatuare din spiritul rrromânesc i s-a alăturat o nouă mare contribuţie la specificul naţional: delaţiunea.

Suntem urmaşii direcţi ai generaţiilor în care turnătoria a impregnat mentalul colectiv cu o permanentă suspiciune. Ţine până în ziua de azi de noul specific naţional neîncrederea profundă în orice Celălalt, posibil turnător? Ţine! Măcar pentru cei ce au apucat regimul comunist. Se alătură mai vechilor trăsături naţionale cu „să moară şi capra vecinului”? Se alătură.

Un detur de la subiect: hemoragia Caragiale

Vorba unei doamne doctor destul de aproape de pensie: „M-am dus la teatru (unul important din Bucureşti, nu spui care) să iau bilete. În program era O scrisoare pierdută. Păi şi în liceu când mă duceam la acelaşi teatru tot asta se juca”. Dintr-un anume punct de vedere, comentariul amatoarei de teatru este edificator. După ce că bietul dramaturg naţional a scris patru piese mari şi late care - cum dramaturgia noastră clasică e destul de firavă şi de puţintică -, se joacă, oricum, tot timpul, în ultimul an, asistăm, ca pe vremuri la întrecerile socialiste, la o veritabilă hemoragie de Caragiale.

După această cea mai recentă probă de festivism „Caragiale” (s-ar zice că şi exagerarea peste orice limită a normalului tot de specificul naţional ţine), lumea riscă o senzaţie de greaţă numai când aude de numele marelui clasic. Exact ca pe vremuri, când la ora de română profesoara patetică şi, după caz, lăcrimoasă, îşi dădea ochii peste cap şi începea să toarne extatic versuri din Pe lângă plopii fără soţ şi alte asemenea poezii de Eminescu, fără să stimuleze în auditoriu simţul critic şi analitic nici cât negru sub unghie.

Problema nu e că se montează Caragiale, ci cum. În primul rând, excesiv; parcă la normă! În al doilea rând, în proporţie de 90% cam ca acum cincizeci de ani, singurele schimbări depinzând numai de personalitatea, inevitabil, diferită a actorilor.

Deci mare câştig nu e. Avea şi doamna doctor dreptatea ei. Singura posibilitate când regizorul e îndreptăţit să-l recicleze şi refolosească pe bătrânul şi „veşnic tânărul” Caragiale (după cum şi pe Shakespeare sau pe oricare alt clasic) este dacă are o propunere nouă. Pe scurt, o idee. În cazul acesta, dacă unui teatru îi trăsneşte să pună patru spectacole în paralel după aceeaşi piesă, demersul poate fi mai mult decât lăudabil. Dar cât de rar se întâmplă!

Înapoi la Leonida Gem Session

A fost o introducere destul de lungă pentru a elogia spectacolul lui Tompa Gábor de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Leonida Gem Session. Inovaţie, idee, umor, amăreală de pe urma specificului naţional, actorie de mare calitate, plus acel ceva indescriptibil care le uneşte pe toate, prezent în operele importante.

Personaje în haine de piele neagră (scenografia Carmencita Brojboiu), cu peruci blonde demenţiale şi ochelari negri de soare, un mix perfect de securist/nomenclaturist comunist şi rocker/jazzman din zilele noastre invadează tăcut scena. Fiecare îşi duce instrumentul la care cântă (Hatházy András la clape, epocal, cu un chibrit în gură, Bogdán Zsolt la trompetă), toţi serioşi nevoie mare şi cu morgă de mari interpreţi, ca şi când pe umerii lor ar apăsa soarta muzicii universale. Câteva acorduri urmate de o mină conspirativ-satisfăcută.

Apoi, cu aceeaşi importanţă, cei prezenţi (şase la număr, Viola Gábor, Farkas Loránd, Balla Szabolcs, Laczkó Vass Róbert şi ceilalţi doi amintiţi deja) se apucă să mute scaunele. Întreruperile de ritm gândite de Tompa Gábor sunt dese, iar mişcările trupei au loc după o coregrafie precisă. Actorii îşi poartă în stânga şi în dreapta aceleaşi feţe pedante, bine calibrate la contrastul specific lui Caragiale între aparenţa de geniu gomos şi esenţa de gogoaşă umflată.

Cu telecomanda în mână, la fel de ceremonios va intra şi Bács Miklós, ca un mafiot sprijinit în baston. Apasă pe buton şi universul reacţionează. Un trompe l'oeil se urcă de jur împrejur, cu blocuri identice şi balcoane trase la xerox, toate cu sateliţi-ligheane pentru ca locuitorii să se împărtăşească din marile bucurii ale televiziunii bulgare. Şi, după caz, maghiare.

Mahărul îşi aduce pupitrul cu microfon, de puternic al zilei, şi, surescitat, citeşte dosarul de urmărire al actorului care joacă „Conu Leonida...” Surse diferite, căci turnători au fost fără număr: Dulceaţa, Rahat, Borkán etc. Mai târziu, publicul se va familiariza şi cu „o zi din viaţa Efimiţei” rezumată în limbajul tipic al notelor informative. Plonjăm în plin specific naţional: derizoriu, bârfă, agresivitate, plăcere de a face rău gratuit şi prostie, multă prostie care, în comunism, ca şi în postcomunism, va lăsa hălci de teren manipulării.

Acum ca şi atunci, chit că flama ideologică s-a mai atenuat! Turnătoria – cum o ştim: plină de aspecte intime, acuze despre identitatea sexuală, religioasă etc., fără relevanţă într-o societate aşezată pe valoare (nu e cazul cu a noastră, conceptul de meritocraţie nu e compatibil cu specificul naţional).

O privire sintetică asupra realităţii socio-umane din România ultimilor decenii – iată ce realizează Tompa Gábor -, cu atât mai emoţionant-vesel-amăruie cu cât o face cu mâna unui expert al limbajului teatral. Textul se aude când în româneşte, când în maghiară, după specificul local şi profesional, sursa fiind scandalizată atât de „găselniţele neinspirate şi duşmănoase ale regizorului”, cât şi de cele cinci personaje noi, introduse subversiv în piesă.

Bács Miklós citeşte fie suficient, aferat şi acreierat, ca omul potent al zilei, fie încâlcit şi bălmăjit, ca orice turnător slăbuţ la minte, dispus să colporteze toate bazaconiile, vocea şi atitudinea schimbându-i-se în rând cu personajul jucat. Că activitatea celui din urmă nu reprezintă închipuire dramatică goală, ci norma la care se adecvează întreaga societate o întăresc toţi cei de pe margine, care, spălaţi pe creier sau numai obedienţi, şoptesc acelaşi discurs.

Regizorul diversifică, aşadar, privirea generală prin puzderie de mijloace teatrale, plus frecvente intermezzo-uri muzicale. Ca acela al naratorului ce va expune o bucată din poveste în tonalitate de operă. Universul sonor se completează când şi când cu detalii relevante, cum ar fi dulapul cu căşti (ce păcat că România - deloc colonia lui Merkel în spirit -, nu are un muzeu similar cu cel Stasi din Berlin şi, în douăzeci şi trei de ani de democraţie originală, nici vreo lege a lustraţiei). Ştiu, ştiu, nici o legătură cu specificul naţional!

O poezie comică, Bogdán Zsolt

Un actor de geniu nu face nimic prea mult. Nu îngroaşă. Îşi construieşte personajul din câteva gesturi. Îşi şterge gingiile cu limba. Îşi mângâie picioarele cu mâinile. Rosteşte pedant, apoi şi le dezveleşte/înveleşte cochet cu haina, dintr-un vechi reflex feminin. A devenit dintr-odată consoarta lui Leonida, doar cu o eşarfă pusă pe cap.

Ca întotdeauna, Bogdán Zsolt e demenţial. Vi-l imaginaţi în travesti! De parcă ar fi Efimiţa de când lumea, actorul reia o savuroasă suită de gesturi-tip din care cel mai spumos rămâne să se tragă pe nesimţite lângă bărbat. Pentru ca în următorul moment, matematic – şi comic, bineînţeles -, acesta să o împingă la locul ei.

O poezie acest Bogdán Zsolt! Aici, una comică, ce mixează natural mijloace realiste cu gesturi de desene animate. Jucate cu subtilitate şi umor, intenţiile sale se citesc imediat. Ca atunci când, văzând că toate tertipurile ca să-l ţină pe Leonida treaz eşuează, Efimiţa, cu o înţelepciune etern feminină, încearcă o ultimă şansă de apropiere, accesându-i entuziasmul de a ţine discursuri politice. Succes garantat, desigur!

În Leonida, Hatházy András arborează inocenţa verde, rrromânească, a celui ce nu are nici cel mai mic antrenament de a lua distanţă critică sau de a prelucra cu propriul mental discursul politic, la pachet cu manipularea înghiţită pe nemestecate/negândite. (Nu, nu vă speriaţi, nu ţine de specificul naţional, aşa cum vor uneori să sugereze câte unii!) Lipsit de fanfaronada dâmboviţeană, în interpretarea talentatului actor, Leonida se compune din seriozitate deloc îngroşată (venită mai degrabă pe filieră maghiară), cuminţenie şi candoare.

Două culori disonante se conjugă în spectacolul lui Tompa Gábor, urmate de cea de la final, care va explica gemul din titlu. Prima, de păpuşi vii, cu reacţii stas şi feţe îngheţate de starlete - descendente fericit împrospătate ale mai vechilor personaje absurde ale lui Tompa Gábor -, se prelinge într-un realism firesc, cu toate ingredientele pe care doi actori excelenţi, care se transormă în Leonida şi Efimiţa numai punându-şi năframa pe cap, ştiu să le adauge.

Pe scurt, a fost de toată stima privirea sintetic-comică a lui Tompa Gábor asupra ultimelor decenii româneşti.