Încâlcită cu atât mai mult cu cât unii continuă să vorbească, cu destulă încăpăţânare chiar, despre o posibilă implicare în punerea sub obroc a spectacolului, dar şi în măsurile devastatoare ce au urmat, a ambasadei URSS la Bucureşti. Cum documente scrise nu există, partizanii acestei imixtiuni aduc în favoarea teoriei lor detaliul că, tot în 1972, a fost interzis, de astă-dată la Moscova, un alt spectacol cu „Revizorul“, datorat lui Tovstonogov.

La ceea ce s-a întâmplat în toamna lui 1972 nu doar la „Bulandra“, căci acele „întâmplări“ au avut consecinţe asupra întregului teatru românesc şi asupra culturii naţionale în ansamblul ei, au făcut referiri unii comentatori ai spectacolului „Revizorul“ de la Naţionalul bucureştean, spectacol ce a avut premiera în anul 2013.

S-a vorbit nu întotdeauna riguros exact. Încerc în cele ce urmează să reconstitui faptele din 1972, bazându-mă atât pe intervenţii scrise, apărute după 1989, găsite în cărţi şi reviste, dar şi pe mărturiile obţinute de mine însumi, cu prilejul scrierii cărţilor „Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe“ şi „Cu şi despre Mariana Mihuţ“, apărute în 2009, respectiv în 2011, sub egida Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu“ şi a revistei „Teatrul azi“.

Dacă Ion Caramitru a fost spectator la mai multe repetiţii, dar şi la cele trei reprezentaţii de care a avut parte montarea, Mariana Mihuţ, ce se transferase de la Teatrul „Giuleşti“ la „Bulandra“, la solicitarea maestrului Pintilie, spre a juca în viitorul spectacol, a interpretat acolo rolul Maria Antonova. E drept că, nefiind membră de partid, marea actriţă nu a fost obligată să ia parte la toate şedinţele de „condamnare“ şi „demascare“ ce au avut loc după interdicţie, fără a fi scutită însă de chinul de a asista la şedinţa decisivă, aceea a pronunţării „verdictului“. În plus, multe, foarte multe acte ale acestei tragedii de prost gust, o tragedie simptomatică pentru esenţa comunismului românesc şi a politicilor sale culturale, s-au jucat în spatele uşilor închise. Iar regretatul regizor Liviu Ciulei care, în calitate de director al Teatrului „Bulandra“, a fost convocat la multe dintre ele, traumatizat de pe urma întâmplărilor, a fost destul de zgârcit în a spune ce s-a întâmplat cu adevărat Ciulei a invocat doar „la querelle des chefs“.

Faptele

Mariana Mihuţ îşi aminteşte că s-a lucrat mult, destul de mult la spectacol. În două etape, cu o întrerupere provocată de concediile din vara anului 1972. Într-un anume fel, faptul acesta avea să funcţioneze în favoarea spectacolului. În salvarea lui în memoria şi conştiinţa oamenilor, dar şi în pagini de revistă. Se ştia, cumva, că se pregăteşte un eveniment artistic uriaş, cu creaţii actoriceşti excepţionale. În spectacolul regizat de Lucian Pintilie, cu decoruri concepute de Radu Boruzescu şi cu costume create de Radu Boruzescu şi de Miruna Boruzescu, jucau Tamara Buciuceanu-Botez, Toma Caragiu, Mariana Mihuţ, Octavian Cotescu, Mircea Diaconu, Petre Gheorghiu, Virgil Ogăşanu, Valy Voiculescu-Pepino.

Actorul Toma Caragiu

Toma Caragiu, de pildă, pe care, astăzi, cei mai mulţi îl cunosc doar datorită filmelor sale ori graţie înregistrărilor cu momente vesele din arhiva TVR, a făcut în „Primarul“ un rol excepţional. Regizorul Lucian Pintilie povesteşte în cartea lui „Bricabrac“, apărută în 2003 la editura Humanitas, că după ce a asistat la una dintre cele trei reprezentaţii, marele actor şi poet Emil Botta s-a dus în cabină la Toma Caragiu şi i-a sărutat mâna. Iar maestrului Pintilie, acelaşi Emil Botta i-a trimis o scrisoare extrem de emoţionantă în care îl compara cu Eminescu şi cu Luchian. Spunea acolo Emil Botta că regizorul „Revizorului“ e bântuit precum aceste două genii de o flacără sfântă, de ceea ce el numea „haita îngerilor“.

Lucian Pintilie a consemnat în cartea sus-menţionată în felul următor evoluţia lui Toma Caragiu în spectacol: „Dacă Toma ar fi continuat să joace aşa cum a jucat la al treilea spectacol, la ultimul ar fi explodat pe scenă. El putea supravieţui numai dacă trişa- şi ar fi trişat fără îndoială numai ca să supravieţuiască. Partidul şi cenzura lui rezolvaseră această dilemă existenţială“.

Repetiţiile acestea destul de îndelungate au devenit, la un moment dat, semi-publice. Ceea ce, după părerea lui George Banu, exprimată într-un articol publicat iniţial în „Actes-Sud“ şi reprodus de Lucian Pintilie în „Bricabrac“, a avut semnificaţia unei strategii: „Pentru Revizorul, ‒ scria George Banu ‒ Pintilie adoptase strategia altor regizori din Est, a lui Liubimov, îndeosebi; Moscova mereu dă lecţii, în privinţa terorii ca şi în aceea a disidenţei. Subterfugiul consta în repetiţii deschise, în multiplicarea şi convocarea lumii artistice la teatru, cu conştiinţa că interdicţia este iminentă. Nu era vorba despre un narcisism propriu regizorilor, ci de o măsură de prevedere împotriva sancţiunilor Puterii. Pintilie nu se înşela şi nici Liubimov. Arta regizorală nu poate face niciodată abstracţie de luciditatea lui Clausewitz, de a cărui luciditate mă îndemna mereu să ţin seama Grotowski. Repetiţiile cu public, la care am participat şi eu, nu erau decât un mijloc de autoapărare. În ziua premierei, cele trei mii de persoane care formează opinia publică, cum spunea Cocteau, văzuseră «Revizorul». Zarurile au fost aruncate.”

Primul spectacol cu „Revizorul“ a avut loc la data de 23 septembrie 1972. Următoarele s-au jucat pe 26 şi pe 28 septembrie acelaşi an. Suficient ca „Revizorul“ să fie văzut de numeroşi intelectuali şi de mai toţi criticii bucureşteni. Suficient pentru ca Valentin Silvestru să aibă timp să pregătească câteva pagini dedicate „Revizorului“ şi care, ca prin minune, au apărut în „România literară“ nr. 40/1972. Liviu Ciulei scria acolo că „Revizorul“ este „piatra de hotar care marchează deplina maturizare a teatrului românesc“.

Asupra spectacolului s-au pronunţat şi alte personalităţi culturale de mare anvergură:

Spectacolul de pe scena Teatrului Bulandra continuă râsul tragic al scriitorului, privirea lui înspăimântată, deschisă asupra unei lumi pe care ridicolul nu o ucide, care nu oboseşte să ucidă...S-ar putea scrie cărţi de analiză, secvenţă cu secvenţă, a acestei montări semnate de unul dintre marii artişti ai istoriei spiritului nostru, un artist aflat în plină maturitate, şi peste care anii trec, îmbogăţindu-l, obligându-l să-i exprime. Am rămas în stal, fără dorinţa de a pleca, fără puterea de a mă rupe de acolo, după ce s-au stins ultimele ovaţii ale acestui spectacol de dincolo de aplauze, am rămas gândindu-mă ce nedreaptă a fost împărţirea uneltelor la începutul lumii: în timp ce pentru o capodoperă scriitorului nu-i trebuie decât creion şi hârtie, regizorul are nevoie de încrederea căreia, în limba obişnuită şi nepatetică, i se spune scena de teatru sau platou de filmare“. (Ana Blandiana)

Spectacolul lui Lucian Pintilie care va stârni, fără îndoială, discuţii, ca şi celellalte spectacole ale acestui mare şi foarte controversat regizor, îmi pare a ilustra foarte bine ceea ce cred că alcătuieşte esenţa unui eveniment: uniunea imprevizibilului cu firescul, a neaşteptatului cu necesarul: Imaginaţia proiectivă e incapabilă să-i prevadă şi chiar să-i intuiască, oricât de vag, contururile, dar, după ce el s-a produs, faptul că ar fi putut să nu se producă e, pur şi simplu, de neconceput- trebuia să fie aşa până în cea mai mică nuanţă; imaginaţia retrospectivă descoperă (sau poate inventa) necesitatea externă sau internă a evenimentului, coeziunea de nezdruncinat a evenimentelor care-l compun, solidaritatea fascinantă a amănuntelor, dintre care chiar şi cele mai mărunte se încarcă cu o semnificaţie electrică.

...Revizorul lui Gogol, în viziunea lui Lucian Pintilie, iată o întâlnire. O întâlnire care a prilejuit un extraordinar poem teatral... de o originalitate şi densitate care pot deruta, cum derutează nu o dată densitatea semantică a expresiei poetice.

Obiecţii? În timpul spectacolului mi-au răsărit în minte unele. La ieşire li s-au adăugat alte câteva. Sunt multe noutăţi în viziunea regizorului, care pot părea eretice. Încetul cu încetul, obiecţiile s-au diminuat şi s-au şters. Mi s-a impus impresia unei profunde, neabătute fidelităţi (orice fidelitate adevărată e şi creatoare) faţă de spiritul lui Gogol
“. (Matei Călinescu)

Lucian Pintilie înţelege că intensitatea vijelioasă, aproape dementă a râsului gogolian, s-ar dizolva dacă Revizorul s-ar reprezenta- nu-i aşa?- în stilul unei excelente comedii. Având el însuşi o mare aptitudine pentru comic, Pintilie i se opune în Revizorul şi din tensiunea acestei opoziţii apar accente neliniştittoare: apare frica lui Gogol de ceea ce îi revelează pana sa altfel decât sprintenă, tentativa de a se vindeca de frică prin deriziune, enorma bufonerie.

Banalitatea este sinistră, imbecilitatea aparent inofensivă ia proporţii apocaliptice în Revizorul, platitudinea ridică un mare semn de întrebare asupra viitorului omului. Iată de ce, de la Revizorul lui Pintilie nu plecăm satisfăcuţi, ci îngânduraţi, îngrijoraţi.

Nu-mi rămâne, la sfârşit, decât să-mi exprim, dacă se poate omenesc şi nu tocmai în termeni de specialitate, recunoştinţa şi solidaritatea cu acest spectacol magistral şi funambulesc. Şi faţă de marea echipă de artişti care-i materializează intenţiile
“. (Lucian Raicu)

Spectacolul său funambulesc, cu foarte personale elemente de grotesc...înfăţişează un circ tragic, în care se înfruntă, se întrepătrund şi se despart, pentru a se ciocni din nou cu înverşunare, puterea despotică ce nu cunoaşte îngrădirea vreunei legi, beată de ea însăşi, oarbă şi crâncenă, tiranizând la modul absolut, şi spaima, spaima paralizantă până la prostraţie, despuind omul de atributele sale esenţiale, relativizând condiţia umană până la stadiul primar de vieţuitoare târâtoare, călăuzită de un instinct unic pervertind grupul în turmă temătoare în faţa unui idol malefic“. (Valentin Silvestru)

Criticul suprem, cel ce avea întotdeauna dreptate, Partidul Comunist Român şi ideologii lui se vor pronunţa în cu totul alt mod, în „Scânteia“ din 30 septembrie 1972:

Din partea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste: Un mare număr de spectatori s-au adresat Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, exprimându-şi protestul şi nemulţumirea faţă de modul în care a fost pusă în scenă, la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra piesa Revizorul de N.V. Gogol. Montarea şi adaptarea piesei denaturează opera marelui dramaturg, atitudine incompatibilă cu rolul teatrului românesc: tribună a reprezentării autentice a valorilor culturale naţionale şi internaţionale. Biroul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste a hotărât suspendarea spectacolului şi interzicerea de a fi reprezentat pe o altă scenă din ţară într-o asemenea adaptare şi va lua măsuri pentru ca astfel de manifestări să nu mai aibă loc în viaţa culturală a României“.


                                                             (va urma)