Nici pe departe nu m-a mulţumit tot ceea ce am văzut. Şi aceasta nu doar fiindcă înregistrările nu erau chiar foarte performante. Unele dintre ele, din păcate, sufereau de multe alte probleme.

Am ignorat însă exclamaţiile ieşite pe guriţa unor post-moderne preţioase ridicole în conformitate cu care teatrul online nu ar fi teatru (dar Teatrul de televiziune este?), că actul de cultură nu e cultură dacă nu treci mai înainte pe la casierie, că doar sala de spectacole este de natură să îţi provoace emoţie Am preferat să iau în calcul partea plină a paharului. Şi cred că din această parte plină face parte la loc de cinste faptul că încet-încet am reuşit să recapitulez, şi cu bucurie, şi cu tristeţe, şi cu emoţie, şi cu luare aminte mai tot ceea ce pus în scenă vreme de 11 ani, atât cât i-a îngăduit viaţa, după ianuarie 1990, marele regizor Vlad Mugur. De la Mincinosul de la Odeon până la testamentarul Hamlet de la Teatrul naţional din Cluj-Napoca.

Multe îi datorează teatrul românesc celui, pe bună dreptate, supranumit Meşterul. Printre care şi eliminarea prejudecăţii în conformitate cu care teatrul de bulevard, vodevilul, la pièce bien faite, cum spun francezii, nu ar fi teatru. Sau, mă rog, nu ar fi prilej de spectacol frecventabil sau de palmares. Ci doar fleac, bagatelă, prilej de omorâre a vremii, cu funcţie eminamente descreţitivă.

Iată. În 1998, Vlad Mugur punea în scenă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, comedia Crima din strada Lourcine. La foarte puţină vreme după aceea, acelaşi titlul apărea şi pe afişul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Regia era semnată şi aici tot de Vlad Mugur, decorul de acelaşi Helmut Stürmer, costumele de Varga-Járó Ilona, o artistă descoperită chiar de Meşter. Nu s-a găsit atunci nici un (fals) critic care să strige în gura mare copy paste (mă rog, pe vremea aceea critica era ceva mai profesionistă, avea adevăraţi lideri care ştiau şi că teatrul înseamnă munca cu actorul), care să spună că Vlad Mugur s-ar înfrupta discreţionar din banul public. S-a ajuns chiar până acolo încât Bogdán Zsolt, senzaţionalul interpret al lui Langlumé, personajul veşnic mirat de ce însuşiri de criminal se ascund în sine, să fie chiar nominalizat la premiul UNITER pentru cel mai bun rol masculin. Şi nu degeaba.

Am văzut în prima decadă a lunii iulie difuzarea online a spectacolului. Mi-am întărit convingerea că a fost unul dintre cele mai bune spectacole de comedie de care am avut ocazia să mă bucur de-a lungul unei cariere de spectator de câteva decenii bune. În Crima din strada Lourcine,totul începe ca într-un film de Alfred Hitchcock. Ca, de pildă, în Rebecca. Muzică insinuantă, uşi şi ferestre uitate intenţionat deschise, interioare întunecoase, cu camere tapetate cu tablouri. Avem şi servitori stilaţi care, în nici un caz, nu ar vrea să îşi deranjeze stăpânii. Ceea ce nu înseamnă că nu i-ar mira ori nu ar dezaproba multe din conduita lor zilnică. Şi ce rol formidabil a făcut în Justin, servitorul zăpăcitului Langlumé, Biró Jozsef.

Dl. Langlumé este trezit de zgomotele produse de vitala lui soţie, trupeşă, mereu curioasă, ştiind de fapt cum nu se poate mai bine cam tot ceea ce face soţul Norine era impecabil interpretată de Borbáth Júlia. Iar după asta să te ţii. Domnul Langlumé are parte de noian de surprize. Nici una tocmai foarte plăcută. Dimpotrivă. Mai întâi descoperă că a dormit în acelaşi pat cu un Necunoscut. Necunoscutul se dovedeşte a fi fostul lui coleg de şcoală, Mistingue. Care nici el, la început nu înţelege mai nimic. De abia pe urmă cei doi îşi amintesc unul de altul, de abia apoi le revine încet-încet memoria. Şi amintirea tot mai înspăimântătoare nopţii de pomină pe care Langlumé crede că ar fi petrecut-o la o agapă, fără ca Norine să fi ştiut ceva despre asta.

 

Regizorul Vlad Mugur controlează fără cusur temporitmul, în vreme ce Bogdán Zsolt (foto stânga) şi Hatházi András (foto dreapta) joacă admirabil trecerea de la mahmureală la spaimă. Antologică mi se pare a fi fost scena citirii ziarului. Cea în care lui Langlumé şi lui Mistingue le trece pofta la început rabelaisiană de omletă, de cotlete, de desert, de cafea. Totul la gândul că ei ar fi ucis-o cu umbrela cu măciulie de maimuţă pe Cărbunăreasă. Frica se amestecă cu momente de jovialitate. Jovialitate de care se face responsabil şi Kardos M. Róbert, interpertul merituos al vărului Potard care iese cel mai în avantaj după tot ceea ce s-a întâmplat în cursul nopţii şi al zilei furtunoase. Toată afacerea (în franţuzeşte piesa se cheamă L’affaire de la rue Lourcine se încheie după ce lucrurile sunt pe deplin clarificate cu un superb cântec creat, asemenea muzicii întregului spectacol, de Nicu Alifantis. Nu neapărat fiindcă tout finit par des chansons, cum edictase în veacul al XVIII lea Beaumarchais, ci deoarece Vlad Mugur nu a uitat că Crima din strada Lourcine este un vodevil. Iar vodevilul presupunea, cel puţin la origine, amestecul dintre vorbe şi muzică. Să amintim în consecinţă contribuţia din spectacol a lui Deák Róbert care a cântat la clarinet şi cea a lui Alin Păcuraru care a performat la trompetă. 

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca

CRIMA DIN STRADA LOURCINE de Eugène Labiche

Regia: Vlad Mugur
Decorul: Helmut Stürmer

Costumele: Varga-Járó Ilona

Muzica: Nicu Alifantis
Asistent de regie: László Judit
Lenglumé, rentier: Bogdán Zsolt
Mistingue : Hatházi András
Potard, Lenglumé,vărul lui Lenglumé: Kardos M. Róbert
Justin, servitorul lui Lenglumé: Bíró József
Norine, Lenglumé soţia lui Lenglumé: Borbáth Júlia

Precum şi: Barabás Árpád. Kató Emőke, Kolozsi Kilián, Laczkó Vass Róbert, Deák Róbert (clarinet), Alin Păcuraru (trompetă)

Data difuzării online: 4 iulie 2020