Cum a fost Birlic interzis de Rebreanu. „Cancel culture” în 1941

Mihai Antonescu şi Gh. Alexianu, guvernatorul Transnistriei, în 1941-1942

Cînd aud voci vorbind despre interzicerea artiştilor ruşi, suspendări de spectacole pe motiv că autorul e rus, ca şi cînd îi aud pe alţii spunînd că arta nu e niciodată politică, pot să jur că nici unii, nici alţii nu ştiu că joacă într-o piesă cu repetiţie.

„Cancel culture” pe motiv de naţionalitate sau culoarea paşaportului s-a practicat chiar şi în România mult-lăudată a interbelicului, în timpul unui alt război. Pe ascuns, dar eficient. Iată un caz.

Pentru stagiunea 1941-1942, Teatrul Comoedia, condus de Grigore Vasiliu-Birlic, a cerut autorizaţie din partea Direcţiei Generale a Teatrelor şi Operelor pe 4 iunie 1941. Rezoluţia de pe cerere e una de aprobare, cu condiţia ca la repetiţiile generale să asiste un inspector al Direcţiei (toate spectacolele erau supuse acestui proces de cenzură în stare de asediu). Personalul angajat era format, conform actelor ataşate, din 14 membri ai Sindicatului (o condiţie obligatorie în epocă), printre care Birlic, V. Maximilian, Mişu Fotino, Nora Piacentini, Mircea Şeptilici şi Ion Petrovici.

Tot pe 4 iunie, Vasiliu-Birlic „înainta” spre aprobare şi textul piesei Fetiţa ta, viitoarea premieră a Teatrului. Rezoluţia – care rezumă acţiunea drept „o serie de încurcături sentimentale într-o familie totuşi solidară” – este pozitivă. Pe 15 iunie apăreau deja în ziare reclame cu următoarele reprezentaţii.

Jucată pe scena Comoediei din pasajul cu acelaşi nume, Fetiţa ta e prezentată drept o localizare (adaptare a textului original, cu schimbarea numelor personajelor, a locului acţiunii etc.) semnată de regizorul Sică Alexandrescu, fără informaţii despre autorul original, cu marile nume ale companiei (Birlic însuşi, V. Maximilian, Mişu Fotino, Nora Piacentini) pe afiş. Localizările de acest tip erau comune în interbelic, la fel ca şi ignorarea dramaturgului. Succesul acestei „farse-şarade” a fost fulminant, cotidienele de mare tiraj – Universul, Curentul – i-au dedicat cronici entuziaste, reprezentaţiile se ţineau lanţ, se juca şi de cîte trei ori pe zi.

Asta, pînă la final de iulie. Între timp, pe 21 iunie 1941, România a intrat în război de partea Germaniei.

Pe 30 iulie, directorul Direcţiei Teatrelor, scriitorul (ardelean – un detaliu, vom vedea, important) Liviu Rebreanu, îi trimitea lui Birlic o notă confidenţială, prin care îi atrăgea atenţia că s-au înţeles ca spectacolul cu Fetiţa ta să continue, după o „reclamaţiune” primită la premieră, doar cu condiţia să nu işte scandal public. Avînd în vedere „vehementele proteste prin presă”, „pe deplin justificate”, Rebreanu informa conducerea Comoediei că, începînd cu 4 august, spectacolul nu se mai poate reprezenta.

Ce putea fi, totuşi, atît de grav într-un spectacol cu încurcături sentimentale de familie cît să merite o interdicţie şi despre ce scandal era vorba?

O primă sugestie apare în informarea lui Rebreanu către Birlic, în care se menţionează un autor maghiar. Mai multe aflăm dintr-o telegramă (ulterioară, datată 21 august) a Asociaţiei Românilor Expulzaţi şi Refugiaţi din Ardealul Cedat prin Verdictul de la Viena, semnată de preşedintele Dumitru Nacu şi secretarul general Aurel Ionel Mureşeanu. Preşedintele de onoare al Asociaţiei, ales în ianuarie 1941, era mareşalul Ion Antonescu însuşi. În telegramă, semnatarii se declarau profund jigniţi că pe o scenă din Bucureşti se joacă piesa imorală a ungurului Vaszary, o „flagrantă lipsă de demnitate naţională”.

Pomenitul Vaszary e dramaturgul budapestan Gabor Vaszary, iar piesa pe care a localizat-o Sică Alexandrescu în 1941 se numeşte, după toate indiciile, Bubus (un termen de alint asemănător cu „fetiţa ta”), montată în premieră în 1938, la Teatrul Andrassy. Aşa cum mi-a fost el tradus din maghiară, rezumatul textului dramatic original ar fi următorul: Dirigintele elevei Kati confiscă o scrisoare amoroasă de la fata de 14 ani, provenită dintr-o familie burgheză, arată scrisoarea familiei şi de aici încep neînţelegerile. La final se dovedeşte că epistola cu „ton imoral” a fost scrisă cu mulţi ani înainte de către bunica fetei pentru iubitul ei, însuşi bunicul lui Kati. Ce poate restabili mai bine ordinea morală burgheză decît un astfel de final?

Pe scurt, în neregulă cu spectacolul era (doar) naţionalitatea autorului original al textului, autor al cărui nume nu apare nici pe afiş, nici în publicitatea reprezentaţiilor, nici în cronicile din presa cotidiană. Chestiune pe care, coroborată cu potenţialul de scandal public („justificat”), Rebreanu a ales s-o trateze ca motiv de interdicţie.

Şi totuşi, Fetiţa ta s-a jucat pînă în septembrie 1941, cu un total apropiindu-se de 100 de reprezentaţii (enorm nu doar pentru perioada interbelică). Ce s-a întîmplat?

Pe 7 august, Rebreanu era informat că însuşi vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu (căruia Birlic şi Mişu Fotino îi trimiseseră o plîngere), a anulat suspendarea dispusă de Direcţia Teatrelor şi, în schimb, a ridicat autorizaţia de publicare a revistei Arta, de la care, aparent, plecase tot.

Într-adevăr, conform chiar fondatorului ei, ziaristul (şi el ardelean la origine) Vlaicu Bârna, Arta (al cărui prim număr apăruse pe 21 mai 1941) a fost interzisă în august, după publicarea numărului 11. În care Bârna însuşi semnase un articol, „Afacerea Sică-Vaszary-Birlic”, ilustrată cu o fotografie a lui Mihai Antonescu însuşi, denunţîndu-l pe Sică Alexandrescu inclusiv pentru a-l fi dat pe Vaszary drept autor danez. Vaszary fiind, altminteri, singurul dramaturg maghiar reprezentat la Bucureşti la acel moment. Patriot ardelean, şi Bârna era revoltat de ideea de a juca unguri în România cît timp Ardealul era ocupat de Budapesta. Mihai Antonescu, în schimb, era probabil animat de alte sentimente decît grija pentru libertatea de expresie: cu certitudine îl iritase asocierea imaginii lui cu spectacolul, în articolul din Arta, iar România era, la acea dată, aliată cu Germania şi, prin forţa lucrurilor, Ungaria însăşi. În timp ce asociaţia lui Nacu şi Mureşeanu, directorul Rebreanu şi ziaristul Bârna se revoltau contra „crudei robii maghiare” din Transilvania ocupată, Mihai Antonescu ştia, mai mult ca sigur, că România e pe cale să facă abuzuri similare la est de Prut.

La fel ca majoritatea autorilor ruşi ai zilelor noastre, nici Gabor Vaszary nu era un susţinător al dictaturii (hortyiste, în cazul lui) şi nici piesa lui nu era, în vreun fel, politică. Avea doar naţionalitatea greşită, în momentul greşit.

„S-au luat măsuri să se scoată de pe afiş definitiv cît mai curînd”, scrie Liviu Rebreanu în rezoluţia de pe telegrama trimisă de Nacu şi Mureşeanu. Într-o notă către Teatrul Comoedia, directorul Direcţiei Teatrelor îl anunţase deja pe Birlic de faptul că poate juca pînă pe 4 septembrie. Nicăieri, în presa cotidiană, nu se menţionează interdicţia guvernamentală – în schimb, se anunţă următoarea premieră a aceleiaşi companii teatrale: Prostul din baie.

Surse: ANIC, Fond Direcţia Generală a Artelor, dosar 26/1941, ff 173, 176, 224, 226, 243, 245.

Vlaicu Bârna, Între Capşa şi Corso, Polirom, 2016, capitolul „Martor şi implicat în Bucureşti pe firul de apă al anilor războiului”.