Căruia şi dublei lui ipostaze de director de Teatru şi de preşedinte de Festival, cariera internaţională a lui Andryi  Zholdak îi datorează enorm.

Am aşteptat adesea şi două, şi trei ore, târziu în noapte, până ca Zholdak să încuviinţeze începerea unei reprezentaţii. Poate din perfecţionism maladiv, poate din dispreţ fără margine la adresa spectatorului. L-am văzut şi ascultat pe acelaşi Andryi Zholdak în conferinţele de presă cerându-ne nouă, spectatorilor, ca atunci când ne vom afla în sală să facem în totalitate abstracţie de textul dramatic înscenat pe care regizorul presupunea că mulţi dintre noi îl cunoaştem. Aceasta pentru că, de fapt, în spectacolele semnate de el textul acela nici nu prea contează, este chiar mai puţin decât un pretext, importante fiind gândurile şi imaginile ce i-au fost sugerate lui, regizorului, de partitura în cauză. Gânduri şi imagini în intimitatea şi concreteţea cărora puteau fi lesne identificate contaminări, intervenţii, transferuri din alte zone dramaturgice, ideatice, culturale şi nu numai, gânduri, obsesii şi fantezii, coşmaruri şi reverii (acestea din urmă superbe în Othello) în relaţie evident aproximativă, capricioasă, subiectivă cu partitura al cărui nume dădea titlul spectacolului. Cam în acest fel au stat lucrurile în cazul spectacolului cu Turandot sau în cel cu Woyzeck.

De amintirea Woyzeck-ului (ucrainean, dacă nu mă înşel) e legat incidentul neplăcut al opririi de trei ori a reprezentaţiei pentru un moft oarecare, pentru eliminarea unei erori tehnice fără importanţă pe care sunt gata să pariez că nimeni în afara directorului de scenă nu a sesizat-o, atât de multe fiind semnele cu care erau bombardaţi spectatorii. Detaliu fără doar şi poate relevant pentru felul de a fi, egoist, egocentrist, dictatorial, terorist, individualist, dispreţuitor la adresa semenilor şi a colaboratorilor săi imediaţi al regizorului Andryi Zholdak. Un director de scenă care le cere actorilor din distribuţiile spectacolelor montate de el supunerea necondiţionată, sacrificiu fără limite, suspendarea oricărei griji faţă de propria lor integritate corporală. Cel mai bun exemplu în acest sens a fost, este montarea cu Viaţa cu un idiot de la Naţionalul sibian.

Ştiind toate acestea , m-am dus cât se poate de pregătit la spectacolul cu piesa Electra despre care caietul-program al Festivalului Internaţional NETA ne înştiinţa că ar fi după piesa lui Sofocle. Spectacol montat de Andryi Zholdak la Teatrul Naţional din Skopje, Macedonia.

Aşa după cum mă aşteptam, puţin a contat că Electra lui Zholdak se reclama din textul lui Sofocle. Regizorului i-a păsat de marele clasic grec cam tot atât cât i-a păsat de confratele lui, Euripide. Cel pe care un lung prolog l-a şi ucis într-un hold up scăldat, precum întreg spectacolul, de altfel, în muzică, multă muzică, de orice şi de toate felurile, din toate colţurile lumii. Într-un sound-design (Seghey Patramansky) şi frumos, şi agresiv, şi de adorat, şi de detestat.

Aşa cum şi de adorat, şi de detestat a fost întreg spectacolul. Început cu un prolog al cărui rost a fost acela de a ne avertiza încă o dată că, în opinia lui Zholdak cel puţin în teatrul de azi scriitorul de literatură dramatică e mort de mult. Că, vorba unui demonic personaj dostoievskian, „totul e permis”. Că numai dacă suntem de acord cu această aserţiune are rost ori binemerităm să luăm parte la reprezentaţie. Că din ceea ce ne-a lăsat dramaturgul, el, regizorul, alege numai câteva replici (în montarea cu Electra ele au fost mai puţine decât în orice alt spectacol semnat de regizorul ucrainean văzut de mine). Replici pe care Andryi Zholdak le utilizează după bunul lui plac. Cum după acelaşi bun plac se organizează şi ordinea dramatică la rându-i în relaţie mai mult decât liberă cu cronologia (de unde mulţimea de flash-back-uri, de reluări, de repetiţii, de reveniri, de recapitulări, cu rost sau fără), şi tempo-ritmul, şi durata spectacolului. Care în cazul de faţă a fost mare, foarte mare, nu doar prin raportare la aşteptările şi obişnuinţele de azi ale spectatorului român, la superficialitatea şi graba lui, dominante nu tocmai pozitive despre care vorbim prea rar, ci şi la cantitatea de „informaţie utilă” din montare.

Nu vorbele contează aşadar în spectacolul lui Zholdak, în Electra lui strămutată în plin creştinism şi  nu obligatoriu inspirat în casa lui Euripide. O Electră transformată pe alocuri şi iarăşi defel inspirat într-o piesă burgheză, cu traduceri în amor şi delicte de fidelitate conjugală, într-o tragedie sau o dramă casnică de minimă importanţă. Contează dedesubturile descoperite de regizor, resorturile intime ale acţiunilor personajelor cu psihanaliza lor cu tot, resorturi ridicate la putere maximă tot din vrerea regizorului. De unde dublarea unei Electre şi a unui Oreste ajunşi la vârsta maturităţii, aproape prin nimic diferiţi caracterologic şi psihologic de felul în care şi i-au imaginat marii clasici ai Antichităţii, printr-un Oreste şi o Electră mici. Iar dacă pe Egist îl pedepsesc la cererea Zeilor al căror mesager e Iisus, aceasta fiindcă pentru neaşteptatul şi câteodată însă atât de previzibilul şi prin aceasta contradictoriul Andryi Zholdak  Zholdak diferenţele acestea de „istorie a ideilor şi credinţelor religioase”, vorba lui Eliade, nu au nici cea mai mică importanţă, pe Clytemnestra, un fel de Gertrude mult mai versată în utilizarea otrăvurilor decât cea din Hamlet, o vor ucide copiii.  Şi fiindcă veni vorba de Hamlet, mă grăbesc să subliniez că intersecţiile dintre marea piesă shakespeariană şi marea scriere a lui Sofocle, intersecţii pe care le decide vrerea lui Andryi Zholdak nu se opresc aici şi nu se limitează nici la apariţia fantomei lui Agamemnon.

Dar, mai presus de toate, în spectacolele lui Zholdak importante imaginile. Imaginile şi amestecul lor. Scandaloasa ori miraculoasa lor sintaxă. Imagini care în Electra sunt multe, foarte multe, transmise receptorului atât live cât şi cu ajutorul camerei de luat vederi, după modelul deja cunoscut, aproape copiat, evident auto-plagiat ce mai tura- vura, din Viaţa cu un idiot (decoruri şi costume: Andryi Zholdak şi Lukas Noll). Un model graţie căruia teatrul se amestecă cu filmul, un model şi o formulă ce permit planuri apropiate şi gros-planuri şi care îi îngăduie totodată spectatorului să vadă şi în acest mod cât de „supuşi” dar şi cât de buni sunt actorii din distribuţia spectacolului. În frunte cu Darya Rizova în Electra şi cu Zvetlana Angelovska în Clytemnestra.


Teatrul Naţional din Macedonia- ELECTRA după Sofocle; â

Regia: Andryi Zholdak;

Decorul şi costumele: Andryi Zholdak şi Lukas Noll;

Muzica şi sound design: Serghei Patramansky;

Cameraman: Kuzman Klekowski;

Lumini: Ilyia Tarchugovski;

Cu: Darya Rizova, Aleksandar Gorgieski, Zvezdana Angelovska, Slavisa Kajevski/Borce Nacev; Aleksander Mihailovski, Anastasia Taskovska, Michaela Nikoloska, Arna Sijak;

Data reprezentaţiei: 4 septembrie 2015