Bravo lor, tuturor celor care au înţeles să ajute acest teatru să continue o tradiţie folositoare urbei pentru că aşa cum se spunea la deschidere, teatrul contribuie la consolidarea spiritului comunitar producând educaţie, cultură, spirit civic în înaltul sens al cuvântului. Repertoriul ales de selecţionerul calificat - prof. univ. Carmen Stanciu - a dat mai întâi satisfacţie teatrului bun şi celor care nu ajung la Bucureşti prea uşor ca să vadă spectacolele unu-şi-unu aduse acum în festival. Fie că e vorba de Ţinutul de la miezul verii de la Teatrul Mic, Un tramvai numit dorinţă de la Metropolis sau Fata Morgana de la Teatrul dramaturgilor români, ori despre Pescăruşul de la Unteatru, excelenţa a fost cuvântul de ordine, o excelenţă regizorală, dar mai ales interpretativă, spectatorii aclamând în picioare creaţiile vedetelor Rodica Negrea, Maia Morgenstern, Emilia Popescu ori Mihaela Arsenescu-Werner de la Iaşi, a tinerei Blanca Doba în spectacolul de la Piteşti şi de la TDR, a la fel de tânărului Carol Ionescu în Fata Morgana, a lui Gavril Pătru, Mircea Rusu, Alex Jitea sau Doru Aftanasiu, a minunatei trupe coagulată artistic de Victor Ioan Frunză sau aceea constituită ad hoc de Andrei Şerban pentru a-l reinventa pe Cehov. În acest context, ideea de competiţie e superfluă şi n-aş vrea să fi fost în pielea juriului. Dar, probabil, aşa e mai cu... suspence!

La Buzău, unde aparent domneşte liniştea şi poliţiştii patrulează cum le stă bine pe străzi (ceea ce în Capitală e de vise... trecute), unde preţurile la piaţă sunt şi pentru buzunarele românilor de rând, se mai petrec şi alte întâmplări demne de remarcat.

Ca de pildă excelentul proiect Tele-encounters, realizat de tânăra regizoare Marina Hanganu în cadrul programului Europa creativă, găzduit de Teatrul George Ciprian şi susţinut financiar de Consiliul judeţean, care a generat spectacolul Planeta viselor pierdute.

O piesă scrisă de regizoare în colaborare cu profesorul ei Ion Mircioagă, care povesteşte despre o familie despărţită prin migraţia unuia dintre soţi al cărei copil are de suportat toate consecinţele nedorite ale acestei situaţii. E urmărită viaţa lor timp de 11 ani pe fundalul evocării schimbărilor la nivel social şi politic în ambele ţări unde trăiesc, Spania şi România. Textul şi spectacolul au la bază o cercetare sociologică, interviuri, fapte din realitate pe care autorii le dezvoltă artistic pentru a genera un spectacol cu rădăcini documentare. Puţin cunoscut, acest demers soldat cu un spectacol multimedia sui generis ar fi avut ocazia să se promoveze şi în festival. Din păcate, organizatorii nu s-au gândit. O facem aici pentru că merită să ştim cât de bine şi eficient sunt conectaţi tinerii la pulsul vremii pentru care teatrul e, nu-i aşa, o oglindă.

Cu aceste gânduri s-a născut şi acest dialog la distanţă, beneficiind de toate facilităţile tehnologiei moderne pentru a pune alături pe aceia care trăind experienţe similare spun ceva mai ales despre lipsa de voinţă în privinţa rezolvării cazurilor de acest fel. Unii în România, alţii în Spania sau Portugalia, dar împreună prin intermediul ecranului de pe scenă în timp real, personajele reale/fictive şi-au depănat poveştile de viaţă stârnind emoţie şi compasiune. Destine deturnate de la sensul lor real, drame de familie, fracturi iremediabile în relaţiile conjugale, toate din cauza lipsei de viziune şi preocupare a guvernanţilor sau, mai savant spus, a incapacităţii de a elabora politici publice corespunzătoare problemelor. Cum spectacolul are în spate o cercetare amplă, poate că prin concluziile lui ar putea contribui la găsirea unor soluţii într-o problemă cu care am început să ne obişnuim, din păcate. Impactul pe care-l are dovedeşte însă că societatea nu e resemnată, ci îi evaluează consecinţele şi trage un semnal de alarmă factorilor de decizie care continuă să rămână surzi la deteriorarea vieţii de familie în atâtea şi atâtea cazuri. Spre cinstea lor, tinerii implicaţi în acest proiect european, la care au contribuit cu bani şi forurile locale, lansează aici un SOS vibrant pe care îl preluăm şi îl distribuim cum se cuvine. Cât despre realizarea spectaculară a acestui proiect, ea merită o analiză specializată având în vedere conceptul tehnologic inedit ce-i stă la bază, vizând atâtea componente multimedia la care au contribuit pe lângă actori români şi străini, performeri în tehnologia digitală precum studioul Mindscape, care a creat dispozitivul Kinekt, permiţând acel balans fascinant între realitatea din teren şi cea virtuală.

Cei 70% din oamenii plecaţi din ţară la muncă, antrenaţi în proiect, dar şi ceilalţi mulţi care au răspuns la chestionare sau şi-au spus povestea în teleconferinţele integrate în spectacol, sunt un argument covârşitor pentru a putea spera şi la ecouri concrete. Până ca acest feedback să vină, remarcăm o dată în plus capacitatea tinerilor creatori îndrumaţi de regizoarea Marina Hanganu de a se angaja plini de curaj în problema spinoasă a migraţiei forţei de muncă, producând un spectacol interesant.

Şi chiar dacă n-au fost incluşi în afişul festivalului, îi asigurăm că Buzăul iubeşte şi un astfel de teatru. Doar acolo s-a născut acest proiect.