Ay, ay, Maria...

Maria, dar nu orice Maria. Ci “Maria de Buenos Aires”. Inima senzualităţii muzicale şi a inocenţei păcătoase. Aşa cum au imaginat-o compozitorul Astor Piazzolla şi libretistul Horacio Ferrer, într-o operetă-tango lansată în capitala Argentinei în 1968 şi preluată în teatrele din întreaga lume, mai ales după 1990.

La conferinţa de presă organizată în ianuarie 2021, de directoarea artistică Roxana Lăpădat, pentru a anunţa că la Teatrelli, în ciuda, dar cu respectul restricţiilor impuse de pandemie, se lucrează intens la o nouă producţie cu “Maria de Buenos Aires”, regizorul Răzvan Mazilu spunea că Piazzolla se pare că ar fi dorit colaborarea lui Borges, pentru scrierea libretului acestei operete-tango, dar că nu ar fi fost multumit, deşi anterior cei doi scoseseră împreună un album, intitulat El Tango. Aşa că semnase un contract de colaborare pe cinci ani cu uruguaianul Horacio Ferrer, pentru a pune în operă ideea pe care i-o dăduse compozitorului iubita lui de la acea vreme, o cântăreaţă pentru care a şi scris rolul, dar de care s-a despărţit până la premieră.

Cred că Răzvan Mazilu a propus CREART-ului această poveste muzicală, şi pentru că ea se înscrie în universul tematic ce îl interesează de foarte mulţi ani pe acest adevărat creator de universuri scenice: este o lume trăind cu intensitate, o viaţă plină de excese, adesea mortale, în contrast cu regulile mediocre ale unei societăţi anesteziate şi ipocrite.Maria este o femeie fără noroc din Buenos Aires, care ajunge prostituată, fiindcă, aşa cum ne spune trubadurul: “Când copila venea pe lume,/Se îmbătase Dumnezeu./De atunci i-au rămas în voce/Trei cuie negre.../născută cu un blestem în glasul ei”.

Iar prima parte a acestui musical este centrată tocmai pe experienţele acestei femei pierdute, desfăşuate în locul prin excelenţă al pierzaniei, care este bordelul. Cu farmecul şi cu glasul ei învăluitor de cântăreaţă, ea e regina acestei lumi în care domneşte decadenţa, în care bărbaţi cu diverse poziţii sociale caută să îşi satisfacă fanteziile erotice. Şi care o şi trimit în moarte.

Dar descoperim în a doua parte că iadul ei este tocmai oraşul, în care revine ca o umbră, cu păcatele răscumpărate, virgină acum, impregnată doar de spiritul din vorbele Poetului şi pregătită a duce mai departe sufletul tangoului.

Nu o dată libretul îngăduie apropieri între povestea modernă a acestei Marii de început de secol 20 şi cea biblică, a Sfintei Fecioare, iar montarea semnată de Răzvan Mazilu respectă această structură subiacentă, alcătuind întreaga desfăşurare scenică ca pe un mister medieval, dar cu mijloace moderne, în care nu blasfemul , ci compasiunea se află în centrul demersului artistic. Înţelegerea pentru evoluţia acestei femei predestinate păcatului, dar şi mântuirii. Într-o lume a proscrişilor, în care îşi găseşte locul şi inocenţa, şi înălţarea.De cum intri în sala ca o scoică de la Teatrelli, cadrul scenografic creat de Dragoş Buhagiar, inundat de roşu şi luminat în culori calde (când nu devin tăioase) te face părtaş, şi prin aşezarea în spaţiu, la această istorie decadentă, dar lipsită de orice vulgaritate, fiindcă întregul curs al construcţiei semnificaţiilor este plasat de regizor nu în domeniul interpretării imediate, ci al celei codificate. Şi tocmai jocul codurilor mi se pare interesant în acest spectacol, în care muzica, dansul, poezia cuvintelor şi excentricul vizual nu permit privitorului nicio clipă să cadă afară din globul de cristal al acestei fantezii moderne. În care patul frânt, aşezat în centru (locul metafizic al oricărui bordel!) este în acelaşi timp spaţiu de pierzanie al patimii, dar şi luntre spre mântuire.Ceea ce asigură fluidul pe care se scurg toate aceste întâlniri şi jubilaţii trecătoare este muzica lui Astor Piazzolla, idiomul nuevo tango. Şi acesta este încă un motiv al alegerii regizorului, fiindcă Mazilu este îndrăgostit de ritmurile pasionale şi de toată mitologia ce însoţeşte tangoul, acest produs al bordelurilor argentiniene, ce a cucerit întâi Parisul şi apoi întreaga lume. Primul omagiu pe care Mazilu l-a adus tangoului a ţinut afişul la Odeon 10 ani şi s-a intitulat chiar Un tango mas.

Cu educaţia muzicală clasică, primită de mic copil, ajungând apoi chiar şi student al Nadiei Boulanger, la Paris, de la care a învăţat contrapunctul şi care l-a aşezat definitiv pe calea talentului său, tangoul, Piazzolla, urmaş de emigranţi italieni în Argentina, a introdus în compoziţiile sale (peste 3000) elemente ale diferitelor structuri ale muzicii clasice, dar şi ale jazzului, creând ceea ce este recunoscut ca noul tango. Aceste ritmuri originale sunt interpretate în spectacolul de la Teatrelli de o orchestră alcătuită din nouă tineri instrumentişti (care ocupă spaţiul clasic al scenei), conduşi de un maestru al acordeonului, Emy Drăgoi, autorul unor inserţii solistice pregnante, în ton cu dramatismul şi pasiunea interpretărilor vocale ale Anei Bianca Popescu (Maria) si Lucian Ionescu (interpretul mai multor roluri, bărbaţi din viaţa Mariei).Aici Răzvan Mazilu nu a riscat, ci a ales să lucreze cu actorii pe care i-a format de-a lungul anilor, în arta dificilă a acestui gen complex care este musical-ul şi care au ajuns la performanţe semnificative. Ni-i amintim în extraordinara producţie UNITER, West Side Story, comanditată de Marina Constantinescu. Apoi, n-am uitat-o pe Ana Bianca în Mon Cabaret Noir (tot la Teatrelli), Fecioarele noastre grabnic ajutătoare, sau Sunetul muzicii . Iar pe Lucian l-am văzut în Familia Adams, care i-a adus în 2020 Premiul UNITER pentru Cel mai bun actor în rol principal.

Toate sunt producţii gândite şi realizate de Răzvan Mazilu, care acum a adăugat acestei echipe o vedetă consacrată a teatrului şi a filmului românesc, pe Gheorghe Visu, interpret al Spiritului, naratorul acestei poveşti. Regizorul spunea că l-a inspirat în creionarea acestei siluete o fotografie a lui Borges batrân, aproape orb, sprijinit în baston. Mie, interpretarea  de o melancolie neliniştitoare, a lui Visu mi-a sugerat prezenţa enigmatică a unui Oracol modern, într-un oraş damnat şi tragic, ce nu-şi caută încă mântuirea.

Ca în toate spectacolele sale, Mazilu are capacitatea de a echilibra prestaţiilor de prim-plan (cei trei actori şi acordeonistul) cu cele de ansamblu (orchestra şi corul) şi de a le plasa negreşit la nivelul performanţei maxime, la care au contribuit, desigur, şi corepetitorii, căci un astfel de spectacol presupune luni întregi de pregătire vocală şi de dans. Iar în pandemie, cu teatrele închise, aceste repetiţii au fost ca un balsam, un semn că viaţa (teatrală) continuă, astfel încât, cum spunea la conferinţa de presă regizorul, “Acesta este un spectacol născut dintr-o mare nevoie de a exista artistic”.

Că a ieşit din cenuşiul pandemiei o asemenea Maria de Buenos Aires, colorată cu toate sonorităţile dramatice ale tangoului reinterpretat de Piazzolla, cu toată exuberanţa vizuală a costumelor originale şi a decorului ce-şi spun propria poveste, dar mai ales cu interpretarea plină de nerv şi de emoţie a performerilor este o minune. Dar o minune de care se va putea bucura un număr restrâns de spectatori, dată fiind întreaga reaşezare artistică a spaţiului şi aşa minuscul al sălii. De aceea, i-aş îndemna pe doritori să-şi rezerve locuri cât mai prompt, fiindcă pe acest spectacol se pune repede, pe bună dreptate, anunţul sold out.

Maria de Buenos Aires

Muzica: Astor Piazzolla Libretul: Horacio Ferrer

Regia, coregrafia şi costumele: Răzvan Mazilu

Decorul: Dragoş Buhagiar

Maria: Ana Bianca Popescu
Spiritul: Gheorghe Visu
Flaşnetarul, Visătorul, Bătrânul Hoţ, Primul Analist, Preotul: Lucian Ionescu
Cu participarea lui Emy Drăgoi la acordeon

Corul: Bogdan Iacob, Andrei Mărcuţă, George Vasile

Dirijor: Mihai Murariu
Orchestra: Mihai Murariu – pian; Ioana Văleanu – percuţie; Cristina Hîrjanu – flaut; Diana Ciudin – vioara I; Bianca Drăgoi - vioara a II-a; Alessia Drăgoi - vioara a III-a; Emanuel Vots – viola; Mihail Grigore – violoncel; Iacob Artin Panighiant – contrabas.

Light design: Ştefan Vasilescu
Pregătirea muzicală: Maria Alexievici
Coregrafie tango argentinian: Daniel Măndiţă
Corepetitor: Mihai Murariu
Coordonarea muzicală a orchestrei: Corina şi Alexei Ţurcan
Make-up Artist: Diana Froicu
Traducerea din limba spaniolă: Albert Denn Adaptarea versurilor pe muzică: Alex Ştefănescu Documentarea pentru traducere: Anne Marye Sima şi Daniel Măndiţă   Afiş realizat de Romana Ţopescu şi Dragoş Trăistaru Grafica programului de sală: Sabina Spatariu

Spectacolul nu este recomandat persoanelor sub 16 ani.

Durata: 90 minute

Foto: Andrei Gîndac