Fac această precizare din două motive. Mai întâi, fiindcă, aşa după cum se va vedea, am suficiente rezerve legate atât de scenariu, de soliditatea, organicitatea şi economicitatea lui cât şi de concretizarea lui scenică. În al doilea rând, socotesc necesar să precizez că m-am simţit obligat să iau distanţe pentru că este pentru prima oară, după ani buni, când am observat că printre spectatori, îndeosebi în rândul celor tineri, începe să se constituie un curent pro-Măjeri. Aşa cum nu a mai izbutit, la vremea lui, decât Radu Afrim, deopotrivă la Timişoara şi la Brăila. Faptul acesta nu are în sine nimic rău. Dimpotrivă. Este cu atât mai notabil cu cât se manifestă în atât de rezervatul, specialul oraş Cluj-Napoca şi este generat de un spectacol fundamentat pe o piesă pe care aş numi-o „de patrimoniu”. Cu toate acestea, cred că sănătatea şi rigoarea exerciţiului critic ar fi periclitate de condiţia de fan. Aşa că, mai bine, pas. Să trecem, aşadar, la analiză. Sau, poate, chiar la operaţia pe cord deschis. Vedea-vom!

Spuneam în paragraful de mai sus că am o suită de rezerve, însă rezerve punctuale, adesea chiar minore, faţă de unele aspecte din ceea ce au făcut la Naţionalul din Cluj atât Andrei Măjeri cât şi cei mai importanţi colaboratori ai. Adică, autorul decorurilor şi al video-design-ului, Mihai Păcurar (ceva mai mult), şi mult, mult mai puţin Lucian Broscăţean, semnatarul costumelor şi a ceea ce se cheamă stylling. Voi reveni asupra lor.


FOTO Nicu Cherciu

Cu toate acestea, cu toate rezervele despre care voi face vorbire mai la vale, ţin să subliniez că, în opinia mea, Meşterul Manole este ceea ce se cheamă un spectacol demn de luat în seamă. Un spectacol bun, nu numai în contextul carierei de până acum a lui Andrei Măjeri, ci şi pentru ceea ce înseamnă afişul curent al Teatrului Naţional „Lucian Blaga“. De salutat şi pentru modul în care înţelege instituţia producătoare să îşi onoreze patronul spiritual. Nu în ultimul rând, spectacolul cu Meşterul Manole este un exemplu demn de urmat de toate acele Teatre animate, în mod real, de a contribui, cu mijloacele artei proprii, la sărbătorirea Centenarului.

Sigur, Blaga nu a scris o piesă pe această temă. Însă nu trebuie uitat că, la apariţia, în anul 1919, a Poemelor Luminii, mulţi dintre comentatorii vremii au subliniat că respectivul volum înseamnă un dar pe care Ardealul îl face României reîntregite.

Lucian Blaga a scris Meşterul Manole în 1927. Nu ştiu ca acest text dramatic, inspirat dintr-o celebră legendă populară, să fi avut parte de prea multe montări în România postbelică. De referinţă par a fi doar două. Cea din 1968, de la Teatrul Giuleşti, Odeonul de astăzi, şi cea din 1973, de la Teatrul Naţional din Cluj. Au montat-o Dinu Cernescu (n. 1935), respectiv Alexa Visarion (n.1947) Ceea ce înseamnă că, precum Andrei Măjeri, care abia a împlinit 28 de ani, şi înaintaşii săi erau, la vremea întâlnirii cu Blaga, tineri.

Andrei Măjeri a preferat să întocmească un scenariu propriu. În primul rând fiindcă reprezentarea integrală a textului blagian ar dura peste 4 ore (unii spun că s-ar putea ajunge chiar şi la 6 ore) şi aceasta nu mai e printre obişnuinţele publicului românesc de azi, în al doilea pentru că tânărul director de scenă a aspirat să ne propună un aliaj în care expresionismul să se îmbine până la perfecţiune cu post-modernismului. Avem, aşadar, un Meşter Manole în al cărui text de spectacol se regăsesc fragmente din textele filosofice ale lui Blaga (Trilogia culturii), avem şi profan, şi sacru, şi religios, şi laic, şi folcloric, adică un ansamblu marcat de consistentul bagaj cultural al scenaristului. Avem, şi nu doar la nivelul imaginii, ci şi al felului în care sunt desenate anumite personaje, influenţe din ideologia lui Riubliov al lui Tarkovski. Problema e că uneori textul devine didactic, parazitat de explicaţii, nu întotdeauna necesare. Era, cred, nevoie ca, în momentul reviziei finale, să fie amputate replici, chiar blocuri compacte de text nu numai cuvinte izolate doar -doar se va mai pierde din greutatea excesivă care afectează decolarea ca şi zborul spectacolului în integralitatea lui.

Mai era nevoie, cred, să se renunţe, şi nu oricum, ci chiar vârtos, la unele elemente de video-design. De pildă, când pe scenă se vorbeşte despre un sicriu, respectiv mai multe sicrie, înseamnă pleonasm în lege să le mai vezi şi desenate. Când se invocă un cerc, nu e tocmai obligatoriu ca acesta să fie desenat aievea. Nu se obţine astfel nici cel mai mic plus ideatic, de conţinut ori artistic. Din contră.

Andrei Măjeri a redus drastic numărul personajelor. Sau al unora dintre acestea. Nu, nu vom vedea pe scenă „nouă meşteri mari, calfe şi zidari, cu Manole zece care-i şi întrece”, ci doar trei. Vor mai apărea însă alţi şase în scena-cheie a jurământului, remarcabil susţinută şi ideatic, şi muzical (pregătirea muzicală: Incze G. Katalin), şi din punctul de vedere al mişcării scenice (Sinkó Ferenc), dar şi actoriceşte (Sorin Leoveanu, Mihai-Florin Niţu, Cosmin Stănilă, Radu Dogaru). La fel cum este şi scena zidirii, absolut cutremurătoare, cu o combustie şi interioară, şi vizuală excepţionale (Romina Merei, Sorin Leoveanu, Florian-Mihai Niţu,Cosmin Stănilă, Radu Dogaru). Apar şi personaje inventate de Andrei Măjeri. Mai întâi Umbra (Ruslan Bârlea, care şi cântă cu totul răscolitor), scena îmbrăţişării dintre Umbră şi Meşter pecetluind hotărârea înfăptuirii jertfei. Pe urmă, Amfitrionul (Miriam Cuibus) numai că, exact aici, se insinuează iar reproşul. Prea multe vorbe. Tragedia lui Manole strigă, dar se şi sufocă din exces de filosofie. În fine, Arhanghelul (Cristian Rigman). Un dublu al Mirei.


FOTO Nicu Cherciu

Spectacolul durează mai mult de două ore. Se joacă fără pauză. Cu toate acestea, este mai mult decât evidentă prezenţa a două părţi. Distincte. Ceea ce nu e bine. Prima se încheie odată cu scena zidirii Mirei, e sobră, elegantă, într-un remarcabil crescendo şi tragic, şi filosofic deopotrivă. E susţinută convingător, subtil, puternic, fără patetisme de aproape întreaga distribuţie. Cu premoniţiile Mirei (Romina Merei), cu intervenţiile viforoase ale lui Bogumil (Ionuţ Caras) şi Găman (Radu Lărgeanu), cu îndoielile crescânde ale meşterilor, cu mici inserţii cvasi-vesele menite să destindă atmosfera ori măcar să mimeze destinderea. Partea aceasta se încheie odată cu sosirea ciudată a Arhanghelului (într-o apariţie fără vorbe de reţinut Cristian Rigman). Notabilă, în context, e prima venire a celor două femei-soli ai lui Vodă, cu efect marcată de actriţele Anca Hanu şi Sânziana Tarţa. Ca şi aceea a Femeilor (Adriana Băilescu, Elena Ivanca, Irina Wintze).

Din punct de vedere vizual, această parte mi se pare aproape fără cusur. Impresionează, evident, decorul Nu cred că ar exista un compliment mai mare pe care i l-aş putea face scenografului Mihai Păcurar decât recunoscând detaliul că mi-au trebuit minute bune până să realizez că pereţii masivi ai bisericii, acea biserică pe care Domnul parcă ar da semne că nu ar vrea să o primească, sunt alcătuiţi din două bucăţi de pânză. E vorba despre nişte pereţi ce amintesc de aceia ai unei hidrocentrale.

Extrem de rafinate mi s-au părut costumele imaginate de Lucian Broscăţean. Din materiale aparte (imitaţie de piele, mase plastice), ingenios imprimate digital (realizarea: Young Advertising), concepute în culori de bază, adică negru, gri, albastru, alb. Nu, nu sunt costume populare, deşi un ochi atent ar putea oricând desluşi şi transferuri dinspre zona etnografică. Bun sound-design-ul, bune inserturile muzicale. De la un cântec cu amprentă folclorică, interpretat odinioară de Doina Badea (Unde eşti băiete?), cântec dobândind aici conotaţiile unor avertismente dure venite din partea lui Vodă se trece la atât de penetrantele doine ale Domnicăi Trop ca, mai apoi, să se ajungă la sonuri religioase indubitabile. Două momente live demne de toată lauda - cântecul meşterilor din scena jurământului şi cântecul Arhanghelului. Un ansamblu coerent durat într-un melanj impresionant purtând amprenta creatoare a regizorului. 


FOTO Nicu Cherciu

Partea a doua este însă parcă un alt spectacol. E voit tratată în tonuri şi culori kitsch. Şi parcă nimeni nu a putut să îi mai ţină piept voinţei devastatoare, auto-distrugătoare a regizorului de a trimite această parte în zona spectacolului ieftin, din alte vremuri, spectacol de televiziune. Totul seamănă aici cu zicerea din balada populară: Ziua ce zidea, noaptea se surpa. Culori copleşitoare, o mână din neoane, un portocaliu inexplicabil şi în decor, şi în costume ( am în vedere când spun asta inexplicabilă mantie de această culoare a lui Manole). Apare, în fine, Vodă (Ioan Isaiu) cu un aparat care îi face transfuzii de sânge albastru. Un Vodă cu umori mai mult decât variabile care, la început, pare a nu înţelege nimic din revolta şi îndemnurile mulţimii (cererea de osândă vine nu in partea Călugărilor cum ar fi dorit Blaga, ci din aceea a copiilor aduşi pe scenă, adică Dragoş Bârlea, Tudor Corb, Teodor Pop-Curşeu, Alex Todea). Un Vodă mirat să afle vestea zborului spre moarte al lui Manole.

Cam tot la fel de mirat ca şi mine la vederea turnurii neaşteptate luate de spectacol. Care, până atunci, s-a situat benefic între măsurători şi rugăciune. De acolo şi până la final... Dumnezeu cu mila.

Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca - MEŞTERUL MANOLE - scenariu de Andrei Măjeri după Lucian Blaga; Regia: Andrei Măjeri; Decor şi video design: Mihai Păcurar; Costumele şi stylling: Lucian Broscăţean; Mişcarea scenică: Sinkó Ferenc; Pregătirea muzicală: Incze G. Katalin; Încălţăminte: Mihaela Găvan; Imprimeuri digitale realizate la Young Advertising; Maestru de lumini: Mădălina Mânzat; Cu: Sorin Leoveanu (Manole), Romina Merei (Mira), Ionuţ Caras (Stareţul Bogumil), Radu Lărgeanu (Găman), Mihai-Florian Niţu (Întâiul), Cosmin Stănilă (Al doilea), Radu Dogaru (Al treilea), Miriam Cuibus (Doamna, Amfitrion spectacol), Ioan Isaiu (Vodă), Anca Hanu, Sânziana Tarţa (Solii lui Vodă), Ruslan Bârlea (Umbra lui Manole), Cristian Rigman (Protestarul, Arhanghelul), Adriana Băilescu, Elena Ivanca, Irina Wintze (Femeile), Dragoş Bârlea, Tudor Corb, Teodor Pop-Curşeu, Alex Todea (Călugării copii); Data reprezentaţiei: 17 iunie 2018